POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Dimineață.
Un clopoțel cu un sunet delicat, dar strident, se auzea necontenit… Am făcut ochii mari și m-am prelinge de pe marginea patului spre ușă… La ușă, un curier vinețiu cu un bilet frumos împachetat într-un șervețel cu monogramele hotelului, așezat pe o tăviță de inox, suflată cu aur. Clar, era pentru mine. Am înșfăcat iute biletul pe care era scris cu litere de-o șchioapă că eram așteptat la masă în restaurantul hotelului. Bănuiam că invitația și scrisul erau ale lui Moni!
Într-o sală imensă, plină de oglinzi șlefuite, ornată cu arabescuri fine și tapiserii capitonate cu brocart de „damasc“ roșu, am fost așezați la o masă mare, situată foarte aproape de sol, unde ni s-au servit frigărui din carne de cămilă cu curmale și muguri de pin, piept de rață cu sos de curcuma asezonat cu orez, cu stafide și cuș-cuș cu șapte legume.
–Cuș-cuș cu șapte legume? De ce cu șapte și nu cu șase, cu cinci sau cu zece, am întrebat extrem de mirat. 
–Cu șapte legume, pentru că în cultura arabă cifra șapte este considerată ca fiind norocoasă, lucru care poate fi observat chiar și în gastronomie. Una dintre rețetele tradiționale este și cuș-cuș-ul cu șapte legume. Porte-bonheur, dragule. Ia, că e bun!, mai adăugă Moni, după ce îmi clarifică, pe scurt, secretul bucătăriei arabe.
–Mersi, acum că m-am lămurit pot să te mai întreb ceva?
–Zi!
–De ce ne-a spus ghidul să mâncăm doar cu mâna dreaptă, c-am făcut febră musculară deja?!
–Pentru a mânca se folosește doar mâna dreaptă, mâna cu care se primesc darurile de la Dumnezeu… De la Alah, adică. Mâna stângă este considerată ca fiind necurată și este folosită la igiena intimă.
–Da? Ei bine, află că eu folosesc dreapta…
–Acum că am aflat, te simți mai reconfortant?
–Moni, dar tu nu te superi niciodată? 
–Numai atunci când este cazul, chiar dacă ai încercat să fii un pic grobian! Hai sus, că trebuie în curând să ne pregătim de plecare, avem drum lung de făcut, mergem în mijlocul unei comunități aflate lângă un sit arheologic străvechi. O comunitate foarte rară. Una dintre ultimele comunități copte din această țară. De fapt, nu una dintre, ci chiar ultima. 
–Şi ce-s copții ăștia, domnișoară?, întrebai ușor ironic. Am auzit eu ceva…
–În primul rând nu sunt musulmani. Copții sunt creștini, ca și noi. Numai că ei, se pare, au fost chiar printre primii. Deși unii dintre ei s-au convertit la islamism, cea mai mare parte a populației copte trăiește în Egipt, unde, mai pe față sau voalat, este destul de asuprită de către guvernul și cetățenii musulmani ai acestei țări.
–Aha!
–În fond ce înseamnă cuvântul „Egipt“?
–Pe mine mă întrebi? Eu nu sunt student la paleo… Dar chiar, înseamnă ceva? 
–Din punct de vedere etimologic da, cuvântul „Egipt“ se pare că provine din „Ha-Ka-Ptah“… 
–„Ha-Kaaa…”
–Așa cum zici tu, se amuză Moni. Templu al spiritului zeului Ptah. Numele templului lui Ptah din Memphis, care a fost preluat de greci și pentru că nu înțeleseseră foarte bine, exact ca în cazul cuvântului „kangaroo“ rostit de aborigenii din Australia atunci când coloniștii englezi îi întrebau ce animal este ăla care țopăia ca nebunu’, aceștia, neînțelegându-le graiul, repetau într-una: „kangaroo“, adică „nu înțeleg“ și așa i-a rămas numele, la fel și cu grecii ăștia care au deformat Ha-Ka-Ptah în Egyptos sau Aivgupto, în timp ce denumirea „copt“ provine din Gypt sau Kypt.
După invazia arabă din 641-642 după Hristos, cuceritorii i-au numit „qubti“ pe locuitorii Egiptului, deformând… 
–Se pare că nici ăștia nu aveau ureche muzicală!
–Ai, măi, Bogdane, mă laaași! Deformând la rândul lor, cuvântul preluat din limba greacă. Ca să concluzionez, în fond, „copt“ și „egiptean“ ar avea cam aceași semnificație.
–Fantastic! Egiptenii au aflat?
–Unii, dar nu mai fi ironic! M-ai întrebat…
–Iar tu mi-ai răspuns.
–Mai doream să-ți mai spun ceva, dar m-ai supărat.
–Am reușit? În sfârșit!
–Bine! Atunci continui.
–Îmi place de tine că ai abnegație.
–Şi arta narațiunii!
–Şi! 
–Așa, odată cu trecerea timpului, populația băștinașă, creștină încă dinainte de edictul de la Mediolanum, – deoarece Egiptul a fost locul în care Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu –, a rămas cunoscută ca populație coptă, în timp ce locuitorii Egiptului, indiferent de originile lor, au fost numiți egipteni.
–Adică, imigranții. 
–Nu, nu are nicio asemănare. Ce paralelism tâmpit!? Ar fi o alegație total eronată… 
–Scuze, zi cu copții!
–Mai înveți și tu, să-ți uimești colegii de mai târziu. Așa! Urmele vechimii creștinismului copt au rămas ascunse sub ruinele secolului al VII-lea. Multe biserici fiind dărâmate sau transformate în moschei…
–Ca „Sfânta Sofia“ de la Istanbul!
–Exact! Şi în aceeași perioadă în care, după opinia unor cercetători, ar fi avut loc a patra și ultima distrugere a Bibliotecii din Alexandria, de către Amr ibn al Aas, la ordinul durului Calif Omar. Şi se mai spune că, timp de șase luni, peste o mie de băi publice din Alexandria, acele hamam-uri, au fost încălzite numai prin arderea manuscriselor luate din imensa Bibliotecă, ceea ce arată determinarea cuceritorilor arabi de a șterge urmele civilizației preislamice.
–Ale creștinismului, în fond. Doamne, și câte lucruri interesante am fi găsit în cărțile astea dacă am fi fost abonați! Poate am fi aflat, de exemplu, că nu Iuda l-a vândut pe Iisus pentru cei 30 de arginți, am încercat eu o digresiune… Mai ales că Iuda Iscarioteanul era cel care ținea banii ucenicilor. Era trezorierul. Putea fugi oricând cu banii, dar n-a făcut-o. Ştii, despre Evanghelia lui Iuda, specialiștii au concluzionat că manuscrisul descoperit prin anii ’70, scris în limba coptă, este autentic. Iar din manuscris reiese că Iuda era, de fapt, un aliat al lui Iisus, iar așa-zisa vânzare s-a petrecut la rugămintea lui Iisus…  Ta-na-naa!…. Am spus toate acestea ca să-i arate lui Moni că nu eram chiar buștean!  
–Mda… Tot ce se poate! În fine, cei care ne găzduiesc pe noi astăzi și care s-au refugiat de mult, nici ei nu mai știu de când, poate de pe timpul fugii lui Moise din Egipt, rătăcind sute de ani, nu au biserică sau ceva asemănător. Practică vagi ritualuri, reminiscențe: rugăciunea de seară în grup,  pun cruci la morminte și cam atât. Cu timpul și-au pierdut din obiceiuri și tradiții. Au mai împrumutat și de la musulmani unele cutume. Femeile stau separat de bărbați la masă, dar nu sunt obligate să-și acopere fața sau să li se interzică dialogul cu un bărbat. O populație unică în Yemen. Ultimele 20 de familii. Şi știi ce mai este ciudat la această comunitate, asta din punct de vedere strict științific, faptul că toți membrii comunității prezintă un craniu dolicocefal…
–Dolico…
–…cefal, da! Capul lor, văzut de sus, este oval ca un ou. Ca un ou de gâscă, dacă vrei! Indo-europenii, la origine, se spune că prezentau aceleași caracteristici, întocmai ca și scandinavii de astăzi.
–Interesantă observația. Mai sunt și alți creștini pe aici? În afară de noi, bineînțeles.
–Mai sunt câteva mici comunități de druzi și Baha’i . Chiar și armeni…
–Ştii, și cu armenii istoria a fost destul de aspră…
–Da, dar ei cu turcii au avut de-a face? Bine, și noi tot cu ei am tras cel mai mult. Noi, românii. 
–Da, dar la armeni, s-a lăsat cu genocid . În aprilie 1915, guvernul Junilor Turci a strâns cu japca și executat câteva sute de intelectuali și lideri religioși armeni, acesta fiind doar începutul unei campanii de neutralizare a populației armene. Până în 1923, guvernul turc, de la acea vreme, omorâse peste jumătate din populația armeană și deportase alte câteva sute de mii din ținuturile lor strămoșești. Se cunoaște cu exactitate că în Armenia Occidentală, precum și în regiunile populate de armeni de pe teritoriul Turciei, au fost masacrați, strămutați și lichidați pe drumurile deportării sau au fost exterminați, în deșerturile Mesopotamiei, peste un milion jumătate de armeni, care alcătuiau circa o treime din numărul total al poporului armean și două treimi din segmentul său apusean.
–Destul de… Groaznic, adică.

–Dar actele de barbarie nu s-au limitat doar la atât. Nu! Tot atunci, s-a declanșat o vastă acțiune de convertire forțată la mahomedanism, astfel aproximativ 200 de mii de armeni au devenit musulmani, iar alți circa un milion au luat drumul pribegiei în lumea întreaga. Au fost prădate și distruse valorile materiale și spirituale ale Armeniei Occidentale, Moni… Toate acestea au fost consecințele directe ale genocidului.
–Totuși, ca să vezi că nu sunt chiar neștiutoare în materie de genocid al armenilor, se spune că Hitler, când a început genocidul împotriva evreilor, s-a inspirat din drama prin care a trecut poporul armean.
–Da, a avut profesori buni: guvernul Junilor turci. Şi dacă mă mai suporți un pic…
–Am deschis Cutia Pandorei…
–Da, și tot în acel aprilie au avut loc, cu și mai mare violență, masacre la Erzerum, acolo unde se află zidurile unei cetăți bizantine celebre, Derdjan, Bitlis, Mus, Sasun, Zeitun, ca și în toată Cilicia. Nu mai spun că, în împrejurimile orașului Van, au fost masacrați aproape în totalitate locuitorii armeni din sute de sate. Kurzii, au pus și ei mână de la mână…
–Păcat!
–Blestemul sfânt se va coborî, cândva, și asupra lor. 
–Da, o istorie destul de tristă  și zbuciumată.
–Şi asta pe scurt… 
–Guvernul Junilor Turci, această denumire m-a indignat dintotdeauna: juni-juni, dar extrem de cruzi în acțiunile lor. Guvernul acesta avea în planurile panislamismului și ale panturcismului, devenite politică de stat în Imperiul Otoman, ca principal scop eliminarea, devastarea și asimilarea armenilor. 
–Cunosc toate aceste lucruri de la un foarte bun prieten de-al meu, pe nume Sirun. Evident armean.
Acum să mergem la urmașii copților! Cât o să stăm acolo, poate mă „coc“ și eu! 
–Acolo ne vom întâlni cu un profesor american ce are o colaborare cu Universitatea din Sana’a, el va fi cel care ne va ghida cercetările și ne va face câteva expozeuri… Vom sta cam o săptămână.
–Adică, plecăm de tot de aici? 
–Hai, că avem mult de lucru. Ia-ți jurnalul de bord și…
–Apropo de jurnal! Aseară am scris o poezie… Cred!?
–Daaa? Suuuper! E de dragoste!?  
–Nu! Nu știu ce mi-a venit!? Câteodată, fuzee poetice îmi brăzdează cerebelul… Mă bântuie, și-atunci, încins, iau o coală de hârtie și… Dar asta nu înseamnă că oi fi vreun poet!
–Ai grijă cu gazele și scânteile care ies din efuzor! Am glumit, hai, s-auzim!
–De la sine! Așa se numește.
–Aha! Citește-o!
–„Vineri,
Am simțit cum sinele evadează din mine
Şi asta încă era bine
 Şi atunci, de la sine înțeles,
De la sine a devenit fără formă, fără fond.
Golit de sine.
Stăteam doar eu cu… mine,
În umbra ego-ului sastisit de viață,
Şi priveam în gol
În golul de sine
Şi toate acestea, pe fondul parataxei lipsei de sine
Peste conștiința voalată și abstractul din mine.
M-am speriat și-am vrut să strig în… sinea mea
Dar nu mai era acolo ca să simt și să mă doară.
Circumstanțial, pentru sinele care mă părăsise,
M-am prins cu ochii minții
De marcajul imaginar al globului ocular al sinelui
Şi orb, m-am scurs în mine
Murind normal, adică… de la sine!”
Asta… Asta a fost.
–Mda. Nu sună rău deloc! Deși… nu este prea optimistă! Are și o tentă filosofică! Nu știu ce mesaj ai ascuns în ea?! Măi, dar eu cred că este… poezie!
–Crezi? Faci mișto, nu?
–Nu fi prostuț! Poezia ta are o simbolistică extrem de profundă. Pare morbidă, cel puțin la prima audiție, dar din ea transpare o multitudine de semne și detalii de factură filosofică, așa le interpretez eu, semne care alcătuiesc un tărâm al semioticului de tip Umberto Eco. Da, sunt niște coduri în această poezie…
–Dacă spui tu! Nu știam că te pricepi și la poezie. Ai vorbit ca un critic. Ai grijă, mie nu-mi plac criticii! Dar, dacă facem un bref, este unul singur…
–Tu, despre critici vorbești?!
–Da, domnișoară! Şi mă refeream la un român de-al nostru, șarmantul Alex Ştefănescu. Care, inițial, a debutat ca poet. Un tip extrem de pământean și cuceritor.
–L-am văzut în câteva emisiuni la TV…
–Da, măi, omul este senzațional. Sunt mare fan al lui. Îmi place tare mult. Are savoare, are verb, cu o cultură fabuloasă și cu un discurs cuceritor, în termeni și cuvinte pe înțelesul tuturor. Omul ăsta, din două-trei vorbe, te face să îndrăgești literatura definitiv.
–Ceea ce nu este ușor pentru un critic care, în general, vrea să epateze. Mă refer la marea masă de critici. 
–Da, nu este cazul lui. 
–Mai spun că mi-a plăcut poezia ta. Sper că vei mai scrie, iar pe acesta mi-o vei dedica!
–Este a ta. Uite: „Pentru Moni, cu dragoste!”.  
–Sărut mâna, prințe! Ok! Acum, la treabă, să nu întârziem!   
–Doream să mai adaug ceva! După ce că ești ca un fel de… epitom  al civilizației arabe, mai ai și valențe literare. Mă rog, de critică literară. Criticii nu crează, ei doar evaluează și etichetează, pe când tu…
–Hai, că ai luat-o razna! Mă duc să-mi iau bagajul.
Ne-am îmbarcat din nou în cele opt mașini de teren Toyota și, abia acum, am realizat că doi dintre tinerii care au venit cu noi în expediție, musculoși din cale-afară, nu erau nicidecum colegi de facultate cu Moni, nuuu… Băieții erau pe post de body-guard. Grijuliu tăticu’. Mahărul.
Oamenii s-au asigurat că totul este în ordine și, cu o nouă mașină militară în avanposturi, am demarat în trombă. 

Căldură mare, vorba lui Caragiale, dar nu ca „în strada Pacienței, la numărul 11 bis”, ci în Yemen, noroc că mașinile aveau aer condiționat. Ce m-a frapat, privind la oamenii de pe stradă, am văzut majoritatea bărbaților mestecănd niște frunze pe care le rupeau cu gura după niște lăstare mici! Parcă ieșiseră la păscut! O imagine, ai fi gândit, haioasă… M-a lămurit tot Moni.
–Khat-ul este un drog vegetal provenit de la planta „Catha edulis”, arbust care aduce foarte mult cu arborele de ceai și face parte din cultura și viața de zi cu zi a locuitorilor din Arabia de Sud-Vest și Africa de Est. Khat-ul înseamnă, de fapt, frunzele și mugurii proaspeți ai arbustului. Kath-ului, asta pentru că poate ai întâlnit denumirile, i se mai spune și ceai abisinian, ceai african sau ceai arab, asta de la caz la caz sau de la țară la țară. Khat-ul este un stimulent sau, mai bine spus, un drog ușor, iar consumatorul său caută o senzație „de bine“. La început este o fază semieuforică, așa, ca o beție ușoară la noi, ce poate fi caracterizată printr-o stare de excitație, de stimulare și de o mare volubilitate. Apoi, puțin câte puțin, se instalează faza iluzorie. Primei faze tonice îi succed o fază de depresie, în care consumatorul resimte o mare moleșeală, insomnie, lipsa poftei de mâncare etc. Dacă dependența fizică față de khat este oarecum discutabilă, dependența psihică este neîndoielnică, dar… 
–Ştii ce este cel mai rău, faptul că am văzut puști de doișpe-treișpe ani mestecând la un loc cu adulții!
–Da, nu ai ce face. Mestecatul frunzelor de Catinona reprezintă o practică utilizată într-un context social cu rădacini adânc înfipte în tradițiile și obiceiurile regionale.  Pedepsesc atât de dur alte chestii, alcoolul, de exemplu, iar în cazul ăsta nu fac nimic. Khat-ul este un drog extrem de puternic și este responsabil de boli cardiovasculare, de grave tulburari  digestive și, pe termen lung, de tulburări mentale cu un efect aproape ireversibil. Asta este!
–Asta este! Iar unii dintre ei mai țin și arme în mâini, am mai adăugat! Se lăsă liniștea în mașină. Mi-m șîntors fața către geam privind pierdut. Şi parcă drumul nu se mai termina. După vreo cinci ore de mers pe drumuri aproape impracticabile, la un moment dat, șoferii au încetinit, am trecut printr-o vale aridă, colorată toată în ocru aprins, după care, brusc, în față ni s-a deschis o oază. „Doamne, ăsta e raiul!”, am exclamat entuziasmat. Într-adevăr, acolo era azimutul călătoriei începute atât de matinal. Matinal pentru mine, nu și pentru ceilalți. Priveam și nu mă mai săturam. Era fără seamăn de frumos. 
Am fost conduși la un cort mare unde ghidul i-a prezentat, pe rând, pe liderului comunității, un fel de șef de trib, căruia Moni i-a depus la picioare mai multe cutii cu daruri pe care cei doi „studenți” musculoși i le-au adus pe rând.
Şeful ne-a mulțumit și ne-a invitat la masă. Femeile copte stăteau separat de bărbați, împreună cu copiii și tineretul.
În jurul cortului animație mare.
În cinstea noastră s-au tăiat două capre și o cămilă sau un… cămiloi! Ceea ce, aveam să înțeleg, asta mai târziu, că acest festin era un semn de adâncă prețuire. Un dar regesc. De mult timp nu se mai făcuse un așa mare prăpăd animalier în acea așezare.
–Şefu’ o fi avut vreo rudă student la Craiova sau la București, i-am aruncat Monei… Glumeam, desigur. O glumă nereușită, am dedus, pentru că Moni mi-a întors o privire încruntată.
Un bol mare la mijloc în care erau înțesate, de-a valma, bucăți de carne, legume și orez. Toată lumea era atentă să nu ia cumva cu stânga, să nu dea ăstora motive să ne împuște sau să ne sfârtece cu hangerul. Uitasem că sunt copți și nu musulmani…. Dar nu poți ști niciodată?!
Molfăiam molcom, iar ghidul traducea întruna. Dar eu nu eram atent și nici nu luam parte la discuții… În fața cortului mai mulți tineri și copii se holbau fără reținere, semn că nu veneau prea des arătări ca noi prin oaza aceea. Sau faptul că festinul era unul regesc să-i fi făcut mai curioși. Sigur că și-au dat seama că nu aveam nimic special. Nu venisem de pe lună, deși, la ce privirea avema eu! Din cauza mâncării mai mult, îmi căzuse cam greu… seul de cămilă. Un gust tare ciudat. Sau poate că-mi rămăsese… o jumătate de cocoașa în gât!!!
Dar mai era ceva… Ceva ce mă neliniștea. O privire. Privirea unei puștoaice…
O puștoaică pe care o observasem în mulțimea aceea de tineri și copii privind-o cu coada ochiului, o simțeam cum se uită insistent, cred că nici nu clipea. Pur și simplu îi simțeam privirea ca pe o apăsare în plexul solar. Era precum un flux incandescent care pleca din privirea ei lovindu-mă fără milă. Implacabil. Poooc! În plin. Brusc, mi-am adus aminte despre ce-mi spusese Moni și mi-am întors privirea. Copți-copți, dar și cu ceva obiceiuri de pe la musulmani. Dar nu puteam, nici de-al naibii, să mă abțin, pe sub genele-mi tremurânde căutam din nou acel chip, și vedeam cum fata mă fixa în continuare, schimbându-și locul continuu! Descria arcuri de cerc, într-un du-te-vino lent, privindu-mă fără încetare. Aveam senzația că sunt eroul principal dintr-un film unde se trăgea de pe un travelling circular, iar puștoaica era la cameră. M-am rușinat, ziceai că sunt un copilandru tâmpit de zece ani. La un moment dat am crezut că mi s-au rupt pantalonii în fund și din acest motiv am devenit exponat de muzeu în aer liber. M-am controlat, pe șest și cu precauție, dar nu, totul era în regulă.
Cine știe!…

Târziu în noapte, noi, cei veniți din România, ne-am retras în jurul unui foc pregătit de gazde cu câte un pahar de ceai în mână, dacă era în Sana’a sigur ar fi avut și câteva frunze de khat. Ad-hoc, sși m-am trezit într-un jam-session academic. 
Moni a făcut deschiderea. Ea, cu talentul ei narativ…
–Se povestește că Sem, fiul cel mare al biblicului Noe, stând la poalele Muntelui Aibau, a văzut o pasăre care purta în cioc o crenguță cu care dorea să-și încropească un cuib… Acest fapt l-a tradus ca pe un semn de la Dumnezeu și a urmărit pasărea până când aceasta a lăsat crenguța să cadă, undeva, în apropierea muntelui Jebel Nugum. Atunci el a gândit că este bine să se stabilească în acel loc, astfel, Sem și-a construit o căsuță în jurul căreia s-a ridicat mai târziu așezarea, având inițial numele lui, numită în secolul I Azel și mai încoace Sana’a. Ce este interesant, legat de vechea denumire,  astăzi întâlnim un oraș în Algeria cu un nume asemănător: Aïn Azel!
–Da, adăugă un tânăr silphidic care își fixa întruna ochelarii pe nas, unii istorici consideră că orașul a fost fondat în secolul I după Hristos, dar există încă ruinele fortăreței Ghumdam, din anul 25, înainte de Hristos… Arheologii mai cred, de asemenea, că aici ar fi putut exista o fortăreață din vremea Regatului Saba  și că aceasta, hai să-i zicem cetate întărită, le-a oferit oamenilor o anume siguranță, determinându-i să se stabilească la o altitudine de peste 2000 de metri… De asemenea, se pare că aici a fost construit în vremuri străvechi și un templu, în zona orașului vechi. O zonă extrem de pitorească.
Îmi puseseră prea mult răbdarea la încercare, am dat drumul la reportofon, m-am întors jumătate cu spatele la ei și scrutam întunericul punându-mi întrebarea dacă aș putea să dispar fără ca ceilalți să mă simtă! La un moment dat, un câine cu blană arămie s-a întins la picioarele mele… Am prins a-l mângâia, iar acesta, satisfăcut de gestul meu prietenos, s-a întins cât era de lung dând încântat din coadă… Jivina căuta dragoste, dar parcă numai ea!… 
Instinctiv, am a ridicat brusc privirea, pentru că aveam o premoniție, de undeva, de după o tufă, luceau doi ochi… Un luciu ciudat în lumina șerpuit-tremurândă a focului. O clipă doar… am simțit un fior rece pe șira spinării. Degeaba îmi încordam auzul pentru a percepe zgomot de pași sau de călcătură de animal sălbatic… Nimic. Doar vocile colegilor de expediție care încă mai perorau despre istoria și legendele orașului Sana’a.

Acum, mergea o sana sau chiar un iaurt. Asta îmi spunea Sana’a la ora aceea, în mintea mea de novice.
M-am întors cu fața la foc. Moni a observat lipsa mea de la jam-session și mi-a aruncat o privire amenințătoare, zâmbind totuși. Într-un fel pe care nu mi-l puteam explica, fata asta mă captiva. Dar oare cine sau ce mă urmărise?! Vreo vietate curioasă! Acei ochi scânteietori… 
O altă colegă de-a Monei, care, de altfel nu arăta rău de loc, una blondă cu țâțele mari și nasul în vânt, preluă ștafeta discuției.
–…Din anul 632 populația a fost convertită la Islam. Devenită oraș al moscheilor, Sana’a se poate mândri cu peste 100 de asemenea lăcașuri, ale căror minarete se îndreaptă zvelt către cer… Dintre acestea, 45 decorate în alb și albastru, de o frumusețe dumnezeiască, se înalță printre casele din Orașul Vechi. Marea Moschee al-Jami al Kabir, construită între secolele VII-XI și Moscheea Jami Masjid, construită în secolul al VII-lea, sunt socotite adevărate minuni ale arhitecturii islamice… Mă gândesc că, atunci când ne vom întoarce din expediție, înainte de a pleca spre țară, poate vom reuși să vizităm câteva…
–Sigur, dacă vom avea timp o vom face, răspunse Moni, pentru că sigur întrebarea lansată pe ea o vizase. 
–Noi nu am făcut vorbire aici sau am atins doar vag, se băgă în vorbă un alt coleg de-al Monei, unul înalt și deșirat cu o aluniță enervantă în vârful nasului, subiectul Arabiei preislamice, pentru că arabii consideră că începuturile tradiției țării lor se pierd în negura timpurilor, în istoria orientală făcându-se dese referiri la vechii arabi primitivi sau la triburile pierdute… Încă din secolul al VII-lea, cu aproximație foarte corectă, acest popor de nomazi din peninsula Arabiei, își face intrarea pe scena istoriei universale într-un mod, aș spune eu, spectaculos: în mai puțin de zece ani, impulsionați de noua lor religie, arabii cuceresc Iranul, Irakul, Mesopotamia, Siria, Africa Septentrională și chiar Peninsula Iberică. Surprinzător, însă, a fost faptul că acești cuceritori s-au dovedit dotați și cu remarcabile calități politice, administrative și culturale. Oare de unde, când și cum le dobândiseră?!
Întrebare întrebătoare, am gândit, zâmbind ironic!
–Nu-i mai puțin adevărat, preluă Moni, că ei au beneficiat de un anumit gol care se cerea umplut la acea vreme… Cadrul în care au apărut arabii și în care și-au afirmat mai întâi creativitatea culturală și civilizatorică este arida Peninsulă Arabică. Arabii din regiunile centrale și septentrionale ale peninsulei erau, în general, nomazi, vorbind limba arabă preponderent, iar arabii din sud, populație în marea majoritate sedentară, vorbeau o limbă oarecum asemănătoare cu unele dintre dialectele etiopiene.
Moni era în forma și dorea să-și etaleze întreg bagajul de cunoștințe… Oare dorea să-i impresioneze pe toți sau doar pe mine?!  
–Peninsula Arabică, datorită climei sale calde și secetoase, o aude în continuare pe Moni, este acoperită, pe cea mai mare suprafață, de întinse deșerturi nisipoase, unde, pe alocuri crește o vegetație săracă. Condiții mai bune se găsesc numai în zona unde ne aflăm noi astăzi, în Yemen, precum și în fostul regat hașemit Hedjaz. Acestea sunt lucruri pe care le-am aflat din studiile reputaților istorici și arheologi români Zeno-Karl Pinter și Ioan Evan Ţiplic. Acestea și multe altele.
Suna interesant acest colocviu ad-hoc, îi vedeam înfierbântați și dornici să-și etaleze cunoștințele. Ţineam reportofonul deschis, îndreptat către ei, sperând să țină bateriile.
–Aici în Yemen, tot de la Pinter și Ţiplic citire, se băgă din nou la discuție ochelaristul, unde ploile sunt mai frecvente, se practica o gamă largă a agriculturii cum ar fi: grădinăritul și pomicultura, relativ dezvoltate, apoi culturile cerealiere, orez, curmali și plante aromatice și, bineînțeles, se creșteau animale. De aceea, încă din Antichitate, Yemenul era denumit, după cum știm cu toții, Arabia Fericită. În Hedjaz, deși condițiile naturale sunt mai puțin prielnice decât în Yemen, au înflorit două importante așezări Mecca și Yathreb, numită ulterior Medina. Tot în acest timp au apărut centre comerciale pe principalele artere de negoț care legau Yemenul de Arabia de Nord, de Egipt, de Siria sau de Irak.
Discuția asta chiar începuse să mă plictisească, rău de tot. Căscam întruna și-mi aruncam privirea în toate părțile.

(VA URMA)

Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: