POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

(fragment din romanul în lucru „la azăvada apelor”)

(…) Multă zăpadă căzuse în iarna aia. Până mai sus de ferestre. Casele parcă pieriseră, astupate. Și-un ger… Muriseră și câinii de frig. Rar se mai văzuse om cu om. Nici popa nu ajunsese pe la toți cu Botezul. Urâtă iarnă. Dar trecuse.
      Spre seară satul se potolea. Mai venea câte un râs de copil sau un fum subțire din vreo bătătură, se mai grăbea câte un stol întârziat de ciori spre pădure, la cuiburi…
      Cum se deschidea pământul a cald și a miros de bălegar prin grădini, cum pocnea bobocul de floare în măr și se zbicea nițel nămolul pe linie, viața se pornea în rosturile ei.
      Bărbații începură să se strângă pe șanț înapoi. Duseseră vacile acasă și veneau să aștepte întunericul, cum apucaseră obiceiul din bătrâni:
     – Fă, vezi că mă duc colea, la oameni, zicea fiecare nevestii și nici nu mai stătea să audă ce-i răspundea aia.
       Păi nu știau ei că nu era de-a bună? Că ele se porneau în urma lor cu toate bodogănelile?
      – Du-te, du-te, ducea-te-ai, că numa’ la ducă ți-e capu’! Că o bidoană dă apă la răsadurile ălea n-ai pune! Sau la amărâtele ălea de găini, că secă trocu’. Las’că pune tot proasta, că d-aia și-a luat bărbat, să le facă ea pă toate! Gardu’ ăla din fundu’ curții, dinspre ale Șuică, a căzut dă tot, da’ cin’ să-l ridice, că bărbati-meu…
        Și vorba nevestii pierea în urmă, dar omul știa că ea o să zică și singură ce avea de zis, că o să urce vocea, că o să și plângă, că se va necăji până va obosi de zis și de terminat muncile prin obor, apoi o să intre răcorită în casă și o să se  culce liniștită lângă copii.

        El mergea ca scăpat din ocnă, cu un fluierat vesel și neauzit în vârful buzelor, pe lângă gard, ca un flăcău pornit după fete. Pe drum ieșeau și alții de prin curți, cu vocile muierilor după ei. Se alăturau câte doi, câte trei, zâmbeau unul la altul ștrengărește, ca și când cine știe ce mare scofală ar fi făcut: „hai, că merse și-n sara asta”… Era ca un joc al celor mari, un joc conjugal, el să se strecoare seara afară pe linie „la oameni”, ea să se înfoaie, iar în zori, când dădeau ochi în ochi, să înceapă ziua ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, dar fiecare cu un râs ascuns în gând, ca o poznă.         
       Oamenii mergeau în capul liniei, la al’e Stele în drept, unde se adunau să trăncănească verzi și uscate sau să tacă pur și simplu. Câte unul venea cu câte-o sticlă de țuică băgată sub cămașă.
     – Te văzu, mă, cân’ o luași?
     – Nu mă văzu, mă, că băga rațele-n coteț cân’ să plec io. Șî una nu vru, șî zbură în curte la ale Bucă, șî să dusă la ăia s-o ia.
     – Bă, asta e apă dăscântată. Bună rău!
     – Dă-ne, bă Tudore, s-o dăscântăm șî noi, că te lipiși dă ea!
     – Luați, mă, luați! Să ne dea Dumnezău anu’ ăsta ploaie șî apă multă să să facă toate ălea, da’ mai ales moșmoanele, că dă n-oi făcea o sută dă cazane dă țuică, zise Tudor ștergându-se la gură de poftă. Iote, îmi lăsă gura apă…
     – Faci pă dracu’, sări Nele ale Brânzătare. Faci pă dracu’ și pă mă-sa, că moșmoane ai avut șî anu’ trecut, da’ nu le-ai strâns.
     – Așa făcuși, nea Tudore? Aoleoooo, păi ia să fi avut io moșmoanele ălea și cazanu’ lu’ matale! Rupeam cazanu’! Beam toată iarna!
     – Făceai pă dracu’ șî tu! Făceai cărare spre cârciumă șî tu, ca noi toți ăștelanți!
     – Asta cam așa e, Nele! Că după ce termenăm vinu’ dân butoi, țuica dân damigeană, care a făcut, care nu, nici p-aia, o luăm binișor spre nea Mitu la MAT, pufnește din întuneric Ghiță ale Soare.
     – E șî ce! Bem, mă, bem, că d-aia ne-a dat Dumnezău gură. Șî ce? O să bem după ce ne-om punea mâinile pă piept? Ne dă Moartea să bem? Aia nici lu’ popa nu-i dă să bea!
     – Hăhăhă, aț’ auzât, mă, că popa Mitică vindea duminică băutură în târg, la oraș? D-aia a fost biserica închisă șî s-au întors babele morcovite la cășile lor. Cică l-a văzut Mărin a lu’ Ristea cum ierea cu șortu’-n față la târg și zbiera la unii că să scoață toți banii pă ce le-a dat, că dacă nu, îi ia mama dracu’ șî-i șî bleastămă la liturghie. Hăhăhă!

     – S-a-ntors lumea cu curu’-n sus, bă! Mai avem să-l botezăm pă Satan, apucă să mai zică Tudor.
       Brusc tăcură toți. De nu știu unde căzu o liniște nefirească, o spaimă mută. Nu era lună, nu era nor, nu era vânt. Doar  întuneric și o frică neagră începu să umble printre ei. Bărbații se ridicară în picioare.
      – Mă, ce e asta? sparse liniștea Petre.
      Și-odată începu dinspre apus un vuiet cum nu auziseră în viața lor, un vuiet gros, vinețiu, poate din pământ, poate din cer, ca și cum întunericul ar scoate un muget ca o vită pe moarte… Un vânt umed le lovi dintr-odată fețele… Înghețară. Vântul venea înaintea nenorocirii.
      De undeva din capătul satului se auzi glasul străjii de noapte:
      – Fugiți, bă!!! Vin apele!!! Vin apele… Vin a…

Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: