POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Fragment din ”A treia cheie”
de Eugen Matzota

Erau de-acum amândoi sus, în clopotniță, unde doar cărțile și vântul și, desigur, Ducesa îi mai însoțeau cu drag, căci ei doi erau mai ciudați, drept pentru care lumea îi ocolea, pe unul cu respect, pe celălalt mai cu milă.

– ”Vezi tu, Ioane, am așteptat mult timp această clipă. Eram singur până acum. Doar eu aveam o cheie. Dar demult, dintotdeauna, parc-am știut că tu ești acela, că tu ești alesul. Nici când ai plecat de-atâtea ori și-mi părea că nu vei mai veni aici, unde-ar fi trebuit să fii mai mult decât pe-acolo, nu mi-am pierdut speranța! Și, uite, te-ai întors cu fața către lumea asta”.

– ”Da, Părinte, m-am întors, așa e, dar ți-am spus că era s-o iau pe alte drumuri, care păreau mult mai ușoare. Mai scriam eu la cartea aceea dacă nu mă vizita cel de mai jos de noi? Ori poate crezi că erau doar niște încercări? Chiar încercări să fi fost, sunt oameni care-au suferit din cauza rătăcirilor, s-au îmbolnăvit, sau, chiar mai rău, au plecat de tot.”

– ”Stai puțin”, spuse Părintele, ”nu te lăsa furat de aparențe! Chiar la nimic nu ți-a slujit cât ai citit? Poate de-aia nu mai vezi pădurea de copaci? E mai simplu decât crezi. Cei ce-aveau ceva de plătit, au plătit! Tu doar ai fost mai atent la legăturile dintre lucruri și-ai observat ce nu văd oamenii, de obicei.”

– ”Ți-am mai spus”, continuă Părintele, ”și cred c-o știi și tu, că oamenii obișnuiți caută semne imediate ale faptelor lor. Dacă cineva face un lucru rău, ei se-așteaptă ca să și plătească, repede, imediat, dacă se poate. Ei, nu-i chiar așa, sigur, după faptă și răsplată, dar nu neapărat imediat!”

Părintele scoase cheia lui, care părea a fi la fel ca acelea pe care le avea Ion agățate de gât, apărând în viața lui doar atunci când trebuia și era pregătit.
Arăta cam la fel, doar inscripția aceea mică era diferită și, acum, că ținea această cheie în mână, Ion remarcă diferența, căci acele două triunghiuri nu erau întretăiate, ci îndepărtate, ca și cum s-ar fi deschis ceva.

Acum, părea logic, căci prima cheie avea doar un triunghi în minus. Apoi, veneau două întretăiate, ca să știi, dacă poți înțelege, care era ultima, cea care deschidea. Dar cum se folosea, ce deschideai cu ea, asta de unde s-o știe Ion?

Nici nu-și termină de bine gândul, că Părintele îi și explică mai pe larg:
– ”Uite cam ce știu eu despre cheia mea”, începu să-i spună Părintele, ”doar că trebuie să înțelegi că nici eu nu știu totul. Doar că, unde tu crezi că s-a pus o ladă mai mare pe care să stea oamenii, cum intri în biserică, pe dreapta, ei, lada nu-i acolo degeaba. Hai să-ți arăt!”
Părintele se ridică, acum parcă mai greu ca altădată, și porni șovăind să coboare treptele acelea șubrede.

Nici nu făcu doi pași, că deodată, ca și cum ai fi dat brusc drumul la duș, se porni de sus o perdea de apă care părea că doar acolo-i este locul, până spre porțile de fier ale curții bisericii.
Atunci, Ion înțelese că aceasta ar fi probabil ultima trecere și nu se sperie că se udă, ci se bucură că se curăță.
Ducesa părea că rămăsese afară, la adăpost, căci n-ai să vezi pisică să-i placă apa, drept care doar ei doi intrară în biserică, acolo unde, oricum, nu prea intra lumea de obicei, darămite acum, când timpul era doar al lor.
 – ”Uite, o vezi?, asta e lada pe care am primit-o de la tatăl meu în grijă. E-aici de dinainte de război, de când oamenii erau urcați în vagoane ca vitele și duși pe drumul ce seamănă cu drumul pe care se duce mortul ultima oară, la Auschwitz.”

Ion se uită acum cu alți ochi la acea ladă pe care n-o băgase-n seamă niciodată prea mult și poate că așa și trebuia să fie, să fie ascunsă acolo unde nimeni n-o va căuta vreodată, chiar în fața ochilor tuturor.

”Ce mai știu este că, pe lângă cheia pe care-am primit-o eu, mai erau două chei, așa mi-a spus tata, și că acela care va veni la un moment dat cu el, atunci când poate, dar mai ales atunci când va veni timpul, nici el nu va ști decât o parte din ceea ce e de știut și că sunt mai mulți cei care vor fi atunci chemați.”
Cam asta știu, încerca să-și amintească Părintele, ”eram și mai tânăr, eram și tare-tare emoționat, n-am băgat prea multe-n seamă. Abia mult mai târziu am înțeles că-i omenește să fii răbdător, să aștepți ca porțile să se deschidă. Nu hotărăști tu, ești doar unul dintre copii. Nu ești tu Tatăl. Și-atunci, ce să faci, aștepți, te mulțumești cu speranța. Ce s-ar fi ales din noi, dacă nici speranța n-o mai aveam?”
”Cam mult vorbește Părintele de data asta”, gândi Ion și dădu înțelept din cap că înțelege, deși nu pricepea el prea bine ce poate fi înăuntru sau asta nu era treaba lui, și nici nu întrebă mai mult.

Învățase că-i mai bine să aștepți, căci totul se va lămuri până la urmă.
– ”Așa e, asta mă întreb și eu”, îi citi Părintele gândul, ”pentru că, atunci când eram mai tânăr, am fost curios, și cred că de-aceea am pierdut-o pe ea. Am plătit pentru asta. Am vrut s-o deschid, dar niciodată n-am reușit. Cheia intra-n lăcaș, se potrivea, asta era foarte clar, dar se-nvârtea-n gol și mai mult nu știu nici eu”.
Ion simți nevoia să iasă afară pentru o clipă măcar, căci simțea că iar se va-ntâmpla ceva care să-l arunce departe, pe altă lume, în alt timp, și mai privi o dată-n sus, să se poată sprijini pe ceva cunoscut.

Stele nu erau, deși era întuneric, nici nori nu erau. Cerul, sau ce-o fi fost el, se vedea clar, doar că un fel de auroră se juca de-a lumina.
Niciodată nu-i plăcuse să n-aibă măcar un punct de sprijin, cum își dorea și Arhimede, care fusese atât de înțelept, darămite el.
Căuta ceva de la care să poată visa, fără limite, dar să se poată întoarce oricând la stabilitatea și liniștea ce i-o oferea acel punct.

Și iată că ieșise și Părintele, căci nu doar Ion părea că se pierduse între lumi.
Și nici nu ploua, nici urmă de picuri de ploaie pe iarbă, de parc-ar fi trecut timp peste timp.

– ”Când ai venit cu biletul de la ea, știam încă sigur unde sunt, cine sunt, de ce sunt, poate. Dacă n-ai fi băut tot ce era în urcior, poate-ai fi știut și tu acum. Dar, ca ce să vezi, când urcam eu spre gară, tocmai fugeau unii cu sperietoare cu tot. Nu erau copii, erau oameni în toată firea. La ce le-o fi trebuit, nu știu, dar luaseră și urciorul. Tu n-ai băut din urciorul lăsat de tine, nici nu știu de unde-a apărut, nu era acolo când mă așezasem să te-aștept”, mai puse paie pe foc Părintele.

Mare mirare pe Ion n-avea cum să-l cuprindă, după toate cele văzute. Nici nu știa el prea bine pe ce lume este, dacă visa ori nu.
Faptul că însuși Părintele avea îndoielile lui, ba chiar spunea că-i cu totul altul, că nu e el, cel pe care-l știa Ion prea bine de-atâta timp, ei, poate că asta era prea mult, într-adevăr.

– ”Și, vezi”, continuă Părintele, ”nici eu nu sunt sigur ce așteptăm acum, dar mă gândesc că împreună vom afla. Eu intru înapoi. Te-aștept acolo”.
Ion se lăsase între timp pe spate și încerca să se reculeagă, să se liniștească.
Știa că prea multe senzații deodată te-mpiedică să percepi corect, atât cât îți este dat să înțelegi.

La fel cum arunci o piatră într-un lac și undele pe care le face sunt perfect concentrice, la fel e și mintea când nu mai este atacată de prea multe senzații. Atunci, ea nu are decât o singură informație, percepută cât se poate de corect.
Dacă, din contră, arunci mai multe pietre, fiecare va face valuri ca niște cercuri concentrice care se vor întretăia, se vor deranja unele pe altele și rezultatul va fi confuz.

La fel este și mintea asaltată de prea multe senzații, nu mai înțelege aproape nimic. 
Acum, mintea lui era aproape ca un lac liniștit, nu trebuia decât să vină semnul așteptat.
Și iată că veni…

Din biserică, se auzi întâi un foșnet care părea asurzitor în liniștea de moarte de afară, apoi o lumină din ce în ce mai mare se străduia să-l cheme pe sub ușă.

Atunci, Ion înțelese că sosise momentul să facă și ultima călătorie.

Ultima călătorie

Când intră Ion în biserică pentru ultima oară, și
chiar acestea-s cuvintele potrivite, pentru ultima oară, înăuntru nu era doar
Părintele. Aici mai era acum și Dumneaei, era și Profesorul, era chiar și
Domnul K., toți laolaltă ca și cum așa ar fi fost firesc să fie, și poate că
așa și era…


”Din nou”, își spuse Ion, deși nici el nu-nțelegea de ce spunea așa, căci ei nu fuseseră niciodată împreună sau, stai puțin, de unde-i știa el pe toți la un loc dacă nu din cele pictate chiar deasupra lăzii?
Și, iată, chipurile pe care le văzuse atâția ani fără să le înțeleagă sensul lor ascuns, dispăruseră de pe perete, care acum arăta cam tot la fel, doar că ei nu mai stăteau acolo să vegheze…

Ei, cam aici se încheie învățătura primită de Ion chiar atunci, în momentul în care deja putea înțelege mai mult.
Nu totul, cum am mai spus, doar ceva mai mult…
Ion începuse să-nțeleagă că nu era acolo și atunci degeaba.
Mai mult, acum îi era clar că totul nu fusese decât o încercare.

Și mai mult, un lanț de încercări ce n-ar fi putut avea un sens decât aici, pe acest pământ binecuvântat.

– ”Acum, vom pleca”, spuse Profesorul, ”și vom lua cu noi tot ce e aici și, pentru c-ai făcut cele șapte călătorii, știi, cele care te duceau dintr-o lume într-alta și ești inițiat, ca noi”, și arătă zâmbind către toți cei care apăruseră, dar și către Părinte, ”am să-ți spun aproape tot. Așază-te, că vei avea nevoie de toată puterea acum”, și, iată, toți se așezară pe aceeași ladă.

– ”Atunci când nu mai era nimic de făcut, toate lucrurile valoroase, care oricum n-ar fi servit la nimic acolo unde plecau, au fost adunate la mine, în cămăruța aceea unde nimănui nu-i trecea prin cap să caute”.
– ”Erau trei chei diferite, continuă Profesorul, aflate la trei oameni. Toți au plecat la Auschwitz, dar au lăsat cheile la mine. Unul singur n-a apucat să facă asta, dar i-a dat cheia vecinului tău, care era doctor acolo, știi și tu. Așa, tu ai devenit cel mai important din această poveste fără de sfârșit, pare-se, căci doar tu ai câștigat încrederea tuturor.”

Aici, Ion și-aduse aminte că el nu-l ținea minte mai deloc pe acel om, și poate că nici nu trebuia, omul acela ciudat, mereu ascuns în întunericul jaluzelelor lăsate și zi și noapte.
Ajunsese să-l cunoască mai bine prin fiica sa, Monica, prietena lui Ion de când era mic de tot și deschis la suflet, așa cum a și rămas. Desigur, atât cât se poate printre oamenii ce nu sunt doar prea mulți, mai sunt și prea răi.

– ”Apoi”, continuă el, ”mult mai târziu, ne-am gândit că, odată și-odată, se va găsi cineva care să știe dacă se mai poate face ceva. Alesul putea să ne adune pe toți, căci doar împreună mai putem face un pas în alt timp, cel care să-i salveze pe toți cei ce pot fi salvați. Iar lada, bănuiești și tu, a adus-o aici chiar tatăl tău”.

– ”Bun, dar ce să mai faceți acum, că doar nu se mai poate schimba nimic din ceea ce-a trecut, căci timpul este unul care curge doar înainte”, spuse Ion, care devenise înțelept așa, deodată, și care acum înțelegea aproape totul.

– ”Nu te grăbi”, îi spuse Părintele, și ceilalți păreau că-l aprobă, chiar dacă nu spuneau nimic. ”Doar ai învățat că, de o vreme, chiar oamenii ce nu cred mai în nimic, și vorbesc, desigur, despre oamenii de știință, au recunoscut că există nu doar o posibilitate, ci mai multe, nu doar un univers, ci mai multe, drept care chiar tu poți fi acum în două sau în mai multe locuri.”

– ”Știu asta”, îi răspunse Ion, care nu vorbise niciodată despre așa ceva nici măcar cu Părintele, că-i era frică să nu-l creadă și el nebun. ”Nu mă pot întoarce-n timp să-l omor pe bunicul meu, știu asta, dar pot crea o altă realitate, nu-i așa că asta vreți? Știu asta, dar nu pot să cred!”

– ”Crede și vei afla până la urmă”, spuse Părintele. ”Dac-ai vedea o farfurie zburătoare acum, ai crede că există, nu-i așa?”

– ”Desigur”, dădu Ion din cap aprobator, ”dar până nu văd, să știi că nu cred!”

– „Ei, așa e și-acum”, spuse repede și Dumneaei, care pân-atunci se amuzase cu Ducesa, care nu știu pe unde intrase și ea, „ia lucrurile-așa cum sunt și gata!”

– ”Bine, așa voi face, dar ce-i cu inelul acesta, că nu pricep de ce-am primit eu două.”

– ”Hai, ce-o fi așa de greu de înțeles”, spuse Părintele, ”fără el n-aș fi știut că te-a trimis Profesorul tocmai pe tine, e simplu. Și, gata, hai să facem cu toții ce-avem de făcut, căci nici un timp nu ne-așteaptă!”

Ion, după atâtea învârteli prin timp și lumi, tare-ar fi vrut să mai spună ceva despre timp, dar, așa era, s-o lămuri el până la urmă, dacă era să se lămurească.

Părintele, mai poruncitor ca niciodată, se ridică liniștit, cu liniștea celui care știe bine ce-are de făcut și la fel făcură toți.

Atunci, deodată, în mintea lui Ion se făcu lumină, un altfel de lumină, mai curată.
Lumina devenea din ce în ce mai puternică.
Pereții începuseră să se destrame în lumina orbitoare, calmă, liniștitoare.

Afară, așteptau trăsura și mașina, și fiecare se urcă în ceea ce se potrivea mai bine timpului spre care plecau, și, ca să vezi, în Jeep era și sperietoarea, așezată deja pe bancheta din spate!

”La urma urmei, nu era nimic nou sub soare”, gândi Ion. Cine era el să creadă altceva?

”Ai înțeles acum?”, îl mai întrebă Părintele.

Ion nu prea mințea de felul lui, cel mult atunci când era nevoie.
În rest, spunea adevărul lui.
Acum, chiar că nu avea cum să mintă…

– ”Păi, n-am prea înțeles, și, uite ce e, eu nu mă mișc de-aici până nu-mi spuneți de ce sunt eu Alesul. Văd că vă tot feriți voi a-mi spune, să nu mi se urce la cap, probabil, c-aș fi și eu vreun Neo, deși eu sunt altfel, așa este. Tot Ion rămân!”

Ion își adusese aminte adeseori de acel NEO din filmul MATRIX, acela al cărui nume anagramat era ONE, adică Unicul, Acela, Alesul, și nu-i era clar de ce.

Ceea ce-i era foarte clar atunci și acolo, dacă se mai putea spune așa ceva după atâtea călătorii, era faptul că trebuia neapărat să lămurească lucrurile, să nu se trezească iarăși cine știe unde, așa, ca un fulg învins de cea mai mică adiere de vânt.

– ”Ai să-înțelegi. Ai să-înțelegi tot”, îi spuse Părintele, întinzând-i mâna. ”Hai, să mergem, avem așa de multe de făcut împreună!”

– ”Nu, am spus deja asta și așa rămâne! Vreau să știu acum!”, spuse Ion, și, ca să dovedească înc-o dată cât e de serios, se așeză la loc.

Ciudat, dar iată că, în loc să se enerveze, toți îi zâmbiră cald, cu mulțumirea pe care o ai când copilul tău a făcut un lucru bun.

– ”Ei, ai trecut, cum s-ar zice, și ultima probă! Noi știam cum ești și de ce ești tu acela”, spuse Domnul K. ”Uite ce simplu e… Doar tu ești altfel, doar tu ești botezat în două feluri sau în două religii, cum vrei să spui tu, că tot aia e, și, cum noi am făcut aici o punte omenească peste credințe, cineva trebuia să facă legătura, și acela ești tu.”

– ”Mai vrei să știi și de ce-ai trecut prin atâtea timpuri și, hai să spunem așa, prin atâtea universuri? Ei, cum să spun eu în cuvinte, păi, dacă nu făceai așa, n-ai fi avut cum să ne vezi pe fiecare, cu timpul lui. Vezi, și eu sunt acum în timpul Profesorului, nici eu nu mai sunt ca tine.”

Ion se așeză la loc lângă sperietoare, că acolo se nimerise sau trebuia să stea. Simți că se așezase pe ceva și, ca să vezi, era un ziar din 1939, cu poza Profesorului!

Dar nu era timpul potrivit a-l citi, căci începu să vadă defilând prin fața ochilor, parcă, deși n-avea cum să fie-așa, mai toate trecerile sale printre timpuri și universuri.

Atunci, înțelese aproape totul, căci, deodată, nimic nu mai era la fel.
Spațiul dispăruse și se transformase într-un moment din timp.

Luna apăruse și ea de undeva și lumina atât de tare, încât nimic nu se mai putea vedea în jur.
Doar cerul ce părea că arde.

Porniră cu toții spre Lumină, în timp ce ploaia care se lăsase și ea tot atunci topea și contururile, și culorile, totul.

În urma lor rămase doar Ducesa.
Nu i se mai vedeau decât ochii care luceau, ca și cum i-ar fi spus ”pleacă liniștit, am șapte vieți, ca orice pisică”…

Și Ion plecă liniștit, știind c-o va vedea la capăt de drum…

Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!

---

Readings in English

	The Vanishing Aromanian $9.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE $9.95 to buy Other formats: Hardcover, Paperback
	Even You Are a Freemason? Kindle Edition $4.95 Other formats: Paperback
	THE THIRD KEY: The Story of a lost Realm $4.95 to buy Other formats: Paperback
	Theosophy, The Final Answer   $4.95 to buy Other formats: Paperback
	NEW MILLENNIUM MASONIC ETIQUETTE Paperback $19.95

De citit în limba română: