Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Fragment din ”A treia cheie”
de Eugen Matzota

Trecuse vreun timp sau nu, tot ce putea spune Ion când lumea se înțepeni la loc și căpătă înfățișarea ei firească, era că, uite, cobora din nou în vale.

Și asta era un lucru sigur, căci se repeta la fel ca în acea zi de Sânziene. Iar soarele era tot în același loc și el era la fel de vesel. Atâta doar că totul se întâmpla încă o dată, ca și cum ar fi greșit prima dublă la filmare și avea s-o repete iar și iar, pân-o ieși bine.

Ion, ca orice erou neînfricat, bine integrat în realitățile mioritice românești, cobora drumul frecându-și mâinile de prea frig și iată că spuse din nou.

– ”Hotărât lucru, e mult prea frig pentru o zi de Sânziene”, își zise Ion în gând.

Tot așa, nu îndrăzni să înjure așa, din senin, cum făceau alții cu atâta ușurință, fără a se teme de Cel de Sus. Ion nu era categoric ca ei și nici nu tânjea să fie, spre deosebire de Ducesa, care văzuse el bine deja asta, nu avea îndoieli.

Ea nici nu cobora vreodată în vale, ca și acum, ci rămânea în lumea de sus, căci știa mult prea bine că n-are de ce să-l păzească aici, jos, unde oamenii sunt altfel…

Din păcate, Ion n-avea ce face, că era printre ai lui, printre semenii săi, la bunici, și trebuia să fie într-un fel anume, acela pe care-l așteptau toți de la el. Și nu puțini dintre ei îi erau chiar neamuri, deși nu știa Ion prea bine cum îi chema și ce fel de rude erau.

Acum trebuia sa treacă pe la cârciumă, să-și ia țigări, deși nu fuma, dar trebuia din nou să fie natural, să se poarte ca orice om de-al locului. Pentru că în timpul care mai avea trăsuri pe drumurile sale prăfuite nu știa nimeni de socializare și alte mofturi de-astea moderne, acolo se-adunau oamenii să mai schimbe o vorbă.

Și, uite-așa, intră hotărât în lăcașul de pierzanie.

Ei, acolo ce să vezi?

În mijloc era chiar Părintele, un om mai altfel, nu c-ar fi fost preot, ci pentru că așa era. În casa ce-o avea la București pereții erau tapetați cu cărți, dar el stătea acum singur la o masă și chiar părea a bea, așa cum beau toți oamenii obișnuiți la cârciumă.

Acolo, în casa de la București, găsise Ion cărți vechi, pe care nu avea de unde să le citească altfel și din care învățase prea mult, poate.

Acolo văzuse printre cărți și portretul acelui bărbat care părea a nu avea vreo vârstă omenească și care putea foarte bine fi undeva între 33 și 77 de ani, cu hainele din stofă englezească, și, desigur, cu bastonul cu măciulie neagră mult prea strălucitoare, care arăta ca un cap de pudel.

Privirea lui mult mai puțin strălucitoare te urmărea prin cameră.

Imaginea acelui bărbat fără vârstă îl tot urmărea din anii tinereții, încă de când îl văzuse prima oară, pe când era mic de tot, în Oradea natală, în camera fără ferestre a Profesorului, și avea să-l întâlnească de mai multe ori, în cele mai neașteptate împrejurări.

Și chiar dacă semăna cu Profesorul, Ion n-ar fi îndrăznit să spună că e chiar el, sau poate tatăl lui, asta chiar n-avea cum s-o știe…

Dar, să lăsăm asta, deocamdată, hai să vedem mai departe ce se poate întâmpla într-o cârciumă oarecare dintr-un sat de lângă Dunăre…

– ”Ce cauți aici, printre țărani?” îl cam luă la rost Părintele, de parcă locul lui acolo ar fi trebuit să fie, printre cei pe care-i slujea.

– ”Dar, Părinte, eu ca eu, dar de Sfinția Ta ce să mai zic?” zise Ion, un pic cam obraznic.

– ”Măi, copile, cum să-ți spun eu… Vezi tu, obiceiu-i obicei, e bine să fii printre oameni iar cârciuma, iartă-mă, Doamne, nu e biserică. E doar un loc ca o biserică, unde se adună oamenii de tot felul. Știu ce vei zice, niște țărani. Dar și ei sunt oameni. Și ei au suflet.”

Când termină cu acest cuvânt, ”suflet”, Ion simți deodată ceva, așa, ca o adiere de vânt rece.

Nu era nimic mai mult decât o senzație, cam ca atunci când simți că te fixează cineva cu privirea din spate, și tu doar îl simți, cumva.

Se-ntoarse și privi în jur.

Oameni, nimic mai mult decât niște oameni, cu lumea lor golită de speranțe.

Doar într-un colț, unde abia se vedea din cauza fumului, se zărea un străin. Era clar că-i străin, după haine, după port, cum ar fi spus Eminescu.

Avea o privire ciudată, dată de ochii de culori diferite, unul negru, celălalt nedefinit. Cum stătea chiar în dreptul oglinzii murdare și înnegrite, de veche ce era, puteai vedea și un baston ciudat, cu măciulie cam prea strălucitoare.

Exact ca omul din tablou, gândi Ion și se-ntoarse cu fața spre Părinte.

– ”Auzi, Părinte, oare cine-o fi ciudățenia aia de om, că eu nu-l știu a fi de pe-aici?” întrebă Ion.

– ”Care?

– Uite-acolo, la oglindă,” zise Ion, stând în continuare cu spatele.

– ”Ce tot spui tu acolo? Ești nebun? Nu-i nimeni acolo,” zise Părintele.

Ion se-ntoarse brusc și, ce să vezi sau, mai exact, ce să nu vezi? Chiar că nu era nimeni acolo!

Străinul pur și simplu dispăruse, deodată, cu privire cu tot.

”Asta dacă fusese acolo vreodată”, gândi Ion, înțelept. Doar bastonul se mai vedea în oglindă, rezemat de masă.

– ”Păi, uite, i-a rămas acolo bastonul!”, zise Ion.

”Drace”, îi scăpă lui Ion vorba în gând doar, ”acum a dispărut și bastonul!”

Nici în oglindă nu-l mai vedea.

”Măi, drăcie!” Cum rostea cuvântul ”drac”, cum auzea un chicotit în spatele său, peste umărul drept.

Se ridică să vadă ce și cum, că doar nu putuse intra în pământ și merse, pășind cu grijă, până la masa unde-l văzuse pe cel din tablou.

Jos, în praf, parcă lucea stins ceva. Se aplecă să vadă ce putea fi.

Un inel, nimic mai mult…

– ”Ia-l, ia-l”, spuse o voce care suna de parcă era chiar în capul său.

– ”Ce zici, Sfinția Ta?” întrebă Ion, care avea o bănuială  că nu avea cum să fie el cel care vorbește, dar voia așa, să fie mai sigur pe el, chiar dacă se trezise acum cu încă un inel, asta era foarte clar.

– ”Nimic, ce tot spui acolo?”

– ”Ia-l”, spuse vocea din nou…

Ion, care nu se pierdea cu firea așa de ușor, luă inelul, fără să se mire prea mult și chiar fără să se mai uite la el.

Se-ntoarse aproape liniștit la masă.

– ”Ce-i, copile, iar ai vedenii?” spuse Părintele zâmbind, căci știa și el că era singurul cu care-ar fi putut discuta Ion despre asemenea lucruri. ”Tu chiar n-ai remarcat oglinda?”

– ”Care oglindă?”, răspunse Ion, ușor confuz.

– ”Cea din spatele mesei, cum care oglindă? Mai e vreuna pe-aici?”

– ”Da, da, oglinda aceea, despre acea oglindă vorbești”, repetă absent Ion.

– ”Bine, văd că iar te-a lovit ceva”, acceptă zâmbind Părintele. ”Păi, hai să-ți explic eu mai multe”.

– ”Păi, hai să-mi explici, Sfinția Ta,” sări Ion. ”Cum se face c-am văzut bastonul doar în oglindă?”

Părintele mai ceru un rând, precizând că va plăti el următorul, apoi își lăsă privirea în jos, așa cum făcea când gândea mai profund.

– ”De ce se vedea doar în oglindă, asta nu știu, dar ne putem gândi împreună, poate găsim vreo explicație. Ce știm este că oglinda este pusă pe o ușă mai mereu închisă, corect?”

– ”Corect!”

– ”Păi, ce înseamnă ușa, ia să te văd?”

– ”Păi, n-o fi așa de greu, Sfinția Ta! Orice ușă e-o trecere, o trecere spre altceva. Dacă mai punem la socoteală că oglinda-n sine e-o trecere spre altă lume”, îndrăzni Ion să meargă mult mai departe cu gândul, ”ei, atunci lucrurile pot s-o ia razna”.

Aici Părintele îi dădu imediat dreptate, dând admirativ din cap. Arătând către oglinda veche, continuă cu speculațiile:

– ”Tu, când ai venit, te-ai așezat în fața mea”…

– ”Normal, nu așa stau oamenii la masă, față-n față?”

– ”Ba da. Dar, vezi tu, eu stau cu fața spre ușă, adică spre exterior, și așa pot respinge eventualele elemente ce vin să perturbe armonia acestui spațiu”.

– ”Păi, Sfinția Ta, oglinda nu putea face asta, că doar era chiar pe ușă?”

– ”Ar fi putut”, aprobă Părintele, ”dar era îndreptată spre interior, nu spre exterior”.

– ”Aha, înțeleg”, ar fi vrut să-i spună Ion, dar, de fapt, chiar atunci văzu că Părintele nici nu se uita la el, ci undeva în spatele lui, de parcă acolo s-ar fi aflat el, nu chiar la masă, drept în fața lui…

Ion se mută pe scaunul din dreapta Părintelui, dar acesta nu dădu vreun semn c-ar fi remarcat asta.

Mai mult, nu mai dădea nici un semn, căci totul se oprise în loc, din nou, așa cum Ion se obișnuise deja, drept care nu se miră. Deloc.

Privi în jur, doar așa, ca să se convingă că are din nou dreptate și, da, chiar așa era!

Totul era încremenit în acel timp. Culorile dispăruseră, sunetele se afundaseră în același timp și doar din spatele lui iată că venea o lumină cu multe culori ce se schimbau între ele tot așa cum fac valurile la malul mării.

Se ridică de la masă și se-ntoarse spre lumina ce se juca pe fața lui, cam așa cum face focul în vatră.

Singurul lucru viu, poate în afara lui Ion, păreau a fi locul unde stătuse străinul, oglinda și, odată cu ea, ușa, pe lângă care încercau să intre razele colorate.

Nu-i era teamă de nimic, de ce i-ar fi fost, la urma urmei? Se ridică și se-ndreptă liniștit spre luminile ce-l îmbiau jucăuș.

Prin oglinda de pe ușă se vedea altceva, o lume colorată, una mică, dar plină de o altă viață.

Vru să pună mâna pe clanță, dar nici nu fu nevoie, căci ușa se deschise singură și Ion păși în altă lume.

Apoi, ușa se închise la loc în spatele său și lumina se potoli, ca și cum ar fi vrut chiar ea să fie mai potrivită pentru ochii omului.

Încet, foarte încet, lumea cealaltă începu să capete contururi și umbre.

În spatele lui nu mai era nimic…

Mai rămăsese, poate, doar ploaia care ștergea contururile și parcă totul se prelingea spre șanțul care trecea prin fața cârciumii, picătură cu picătură, până nu mai rămase decât drumul și ploaia care părea că schimbase și locurile și timpul.

---

Did you like it?
DONATE, please!

Thank you!

---

De citit în limba română:

Readings in English