Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Fragment din ”A treia cheie”
de Eugen Matzota

Ion era acum din nou la Cișmele, de unde plecase ceva mai devreme, sau poate de mult mai mult timp, ce mai conta, acum, când revenise și putea schimba ceva, poate chiar putea să-l vadă din nou pe tatăl său, căci altfel de ce s-ar fi trezit din nou aici?

Acum avea două inele și tare-ar fi vrut să știe care era în plus, că doar nimeni n-are două inele, doar cei care pentru asta trăiesc, pentru aur și tot felul de bijuterii strălucitoare, nu oamenii ca el. Dar ce să facă, oare, cu ele?

Ducesa îl aștepta acolo, ca și cum ar fi știut că trebuie să vină chiar acolo și chiar atunci. Se așeză, obosit, așa, deodată, pe o piatră mai mare.

Se uita la inelul cel nou și nefolosit, cel puțin de el, asta era sigur, restul, nu, și-și aduse aminte câte nu făcuse cu acela care acum devenise cel vechi…

Ei, cam câte suflete sărmane de femei nu căzuseră pradă magiei inelului…

Deși, la urma urmei, dac-ar fi să respecte adevărul, care numai unul este, spun unii, dar mai multe sunt, după direcția din care te uiți după el, ar fi spus Ion, nu inelul era totul.

Sigur, orice inel farmecă mai orice femeie, cu precădere pe cele care fac parte din acea categorie mai ușor de manipulat, a prea tinerelor.

Dar, hai să fim serioși, parcă ele nu vor să fie fermecate?…

Nu inelul era ceea ce conta în acest proces, ar fi fost Ion în stare să bage și mâna-n foc pentru asta, ci chiar el, personal, cel care avea un farmec al lui, despre care multe membre ale sexului tare frumos ar fi depus mărturie.

”Desigur, nu despre asta era vorba acum,” își spuse el preocupat de inelul cel nou și se opri în același loc de unde plecase mai devreme, apoi se așeză iarăși…

Ce nu-i plăcea la acest inel era faptul că reprezenta un câine, mai exact un pudel. De ce-ai ține la mână un inel cu un câine?

Dacă era o piatră șlefuită normal, rotundă, pătrată, rombică, orice formă geometrică să fi avut, tot ar fi fost de înțeles. Dar, totuși, un câine?…

Privind la inel și întrebându-se în van, înțelese doar atât: că răspunsul nu era scris pe el.

Vântu-și vedea de treaba lui din nou, acel joc al său de-a valurile în apa care clipocea ușor ieșind de sub malul încleiat în lut.

În apă nu se mai vedea cerul cu nori, ci chiar locul de unde aproape că fugise mai devreme.

Era clar că fugise, căci, uite, i se arăta acum ceva ce se petrecuse acolo. Ion era acolo, asta se și vedea printre vălurele, el fusese cel care vorbise acolo, dar parcă nici n-ar fi fost vreodată de față, căci abia acum trăia această parte din timp, ”dacă există vreo parte din timp”, filosofă el…

Și-așa și era, pentru că acum ce vedea, oare?

– ”Ți-am zis de șamanul acela din Oradea care-a venit acasă la mine?”, așa îi spunea el Părintelui, că, iată, abia acum vedea asta.

– ”Nu, nu mi-ai spus”.

Ion se apucă să-i povestească Părintelui cum venise șamanul cu tot soiul de chestii de-ale lui, cu amulete, cu tobițe în care bătea spre disperarea lui care stătea, ca mulți oameni ca el, la bloc. Își așezase un covoraș pe jos, în colțul camerei diametral opus intrării în casă.

Apoi, prea mult, poate, se pregătise cu răbdare și minuțiozitate pentru ritual. Ion era, ca de obicei, atent să nu supere pe nimeni dintre vecini și se cam speriase de bătaia aprigă a șamanului în tobele acelea mici, dar nu asta fusese ceea ce-l marcase adânc.

La finalul ceremoniei, șamanul pusese deasupra ușii de la intrare o mică oglindă pe care desenase niște simboluri în jurul unei zvastici. Pusă cu fața către exterior, oglinda ar fi fost cea care ar fi oprit intrarea influențelor negative.

Doar Ion știa de ea și doar din când în când o mai arăta vreunui apropiat. Altfel, nici n-aveai cum s-o vezi. Cine intră în casa omului, face un pas-doi, și-apoi se-ntoarce să se uite deasupra ușii?

Singurul care o văzuse imediat fusese un prieten ce reușise în viață, devenind mai mult decât bogat. Intrând pentru prima oară în locuința din Domenii, unde Ion stătea în gazdă, desigur, ca orice om modest, acesta abia ce trecuse pragul, nu făcuse decât vreo doi pași și se și întorsese brusc.

– ”Ce-i asta?”, întrebase imediat prieten mai fericit cu banii, arătând spre oglinda de deasupra ușii.

Ion fusese atunci șocat de-a dreptul.

Cum să faci doi pași și să remarci în spatele tău ceva deasupra ușii?

E clar că puterea oglinzii îl lovise. Nimeni nu mai fusese lovit de ea, poate și pentru că nimeni așa ca el nu mai intrase în casa lui Ion.

Nici la fel de bogat, dar nici la fel de schimbat față de oamenii lăsați în urmă în țărână. Probabil că bogăția o avea și ea un preț al ei, acolo…

Abia la vreo zece ani distanță, acel prieten își arătase adevărata față, pe care Ion nu avea cum s-o bănuiască, pentru că, într-un fel, el îl făcuse un om prea bogat. Era acea față care îl făcea să se sperie de acea oglindă.

Pentru Părinte, un om umblat cu circul prin republicile Uniunii Sovietice, pe vremea când reușise să scape de mâna Securității și ajunsese un simplu electrician la Circul de Stat din București, tehnicile acestea nu-i erau cu totul și cu totul străine.

Drept e că-l și interesau, asta în primul rând, apoi, știa că sovieticii erau de mai mult timp preocupați de tot felul de experiențe psihice și erau avansați în domeniu.

Așa că, oricine voia să știe mai multe despre asta, se ducea în Uniunea Sovietică, să vadă cu ochii lui.

Știind mai multe, Părintele nici nu se miră în vreun mod ieșit din comun.

– ”Vezi, copile? Dintotdeauna s-a spus că oglinzile sunt un fel de portaluri spre alte lumi. E simplu de tot. Pe-acolo-a venit și el.”

-” Cum, adică tu l-ai văzut și mie nu mi-ai spus nimic?”

– ”Doar în oglindă l-am văzut”, spuse Părintele. ”De altfel, nici alții nu l-au văzut, nici măcar în oglindă, ca mine. Tu, probabil, l-ai văzut din față, nu-i așa?”

– ”Da, așa este. Dar de ce doar eu?”

– ”Poate pentru c-ai calități de medium, să zicem”…

– ”Aha, și altfel de ce?”

– ”Simplu, pentru îți place să te joci cu spiritele. A simțit, a venit… Gata, am plecat, ai și tu ceva de făcut”.

– ”Ce?”

– ”Ai să vezi singur”, spuse misterios Părintele și plecă liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Asta-l enerva mai mereu la culme pe Ion.

Părintele părea că le știe pe toate, dar parcă niciodată nu spunea destul.

Acum, ce trebuia Ion să facă, să plece sau să stea?

Așa părea el că gândea atunci, printre valurile timpului, așa gândea și-acum, drept care înțelese că mai avea ceva de vorbit cu Părintele.

Vântul se oprise, coada Ducesei unduia falnic înspre capătul drumului, de parcă-i făcea semn că într-acolo e direcția. Ion înțelese că e de drum, nu de stat, se ridică imediat și-o urmă ascultător.

”Asta e”, își spuse Ion, ”așa a fost să fie, n-am fost atent și-am trecut peste ceva ce era important”.

Mai privi încă o dată în jur…

”Ciudat, nu era nimeni”, gândi el, poate din cauză că, uite, vântul se întețise și mirosea a furtună.

Venise clipa să plece, era clar…

Chiar nu era o mare plăcere să te prindă ploaia pe văile alea unde lutul începea una-două s-o ia la vale, cu tine cu tot, drept care luă repede urma Ducesei, căci abia aștepta să vadă ce-o să mai zică acum Părintele!

Paltinii miroseau acum și mai plăcut, cum puteau ei mai bine, că doar nu erau vreo minunăție de trandafiri.

Tare-i mai plăceau paltinii lui Ion, n-ar fi putut spune de ce anume, poate și pentru că nu-l lăsau singur când cobora prin văile săpate-n lut de cele șapte izvoare.

---

Did you like it?
DONATE, please!

Thank you!

---

De citit în limba română:

Readings in English