Îți place?
POȚI AJUTA?
VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
ROMAN
–Bine ai revenit, tinere!
–Cine să… Am revenit? De unde? L-am privit pe cel care-mi vorbea… era bătrânul. Stăteam alături de el pe bancă și mă privea zâmbind.
–Departe ai mai fost, mai era puțin și se făcea dimineață!
–Dimineață?!
–Aproape de miezul nopții, nu mai e mult! Haios faraonul, nu?
–Fara… Dar dumneavoastră de unde știți de… Cum se poate așa ceva? Am visat, nu-i așa? Iar dumneavaostră nu aveați cum să-mi vedeți visul!!!
–Zici? Hai să-ți spun ceva înainte să pleci spre casă, poate mama ta s-a îngrijorat. Să știi că frumoasa Aqimsok a fost eliberată de la preoții aceia pantagruelici. Faraonul a făcut tot ce s-a putut, din prietenie pentru tine, dar mult a mai avut de suferit pentru asta!
–Atunci… Atunci, dacă este adevărat ce am trăit, adică… dacă din punct de vedere istoric, vreau să întreb, lucrurile vor sta la fel? Adică, peste timp, cercetătorii vor adeveri ceea ce eu am trăit?
–În parte, dragul, meu, pentru că o doză importantă din această călătorie a fost și imaginația ta! Pentru că spiritul tău va îmbogăți constant traiectul tău terestru și nu numai!!!
–Și nu numai?!
–E târziu. La revedere!
Cred aveam o față de tâmpit, mare de tot, de la cer până la lună și-napoi, sau, ca să fie tacâmul complet, de aici și până în Egiptul Antic!!! De unde știa bătrânul de rugămintea mea către faraon?! Oi fi vorbit în timpul acesta… Da, da, asta cred că este și nu este nimic senzațional. Nimic care să… Dar totuși, la început, bătrânul a fost cel care m-a îndemnat să plec în călătorie!!!
M-o fi hipnotizat și… Da, asta ar explica multe!
Îmi tot frecam palmele și priveam în gol.
Bătrânul dispăruse în negura de pâclă a parcului. Liniște.
Miezul nopții? Doamne, să fug, că mama începe să se dea de ceasul morții.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 82 ● 6/2024 ▲▲▲
V
O altă zi, o nouă rătăcire. Aveam un chef nebun să fie singur și să rătăcesc fără sens… Îmi plăcea mult să mă abandonez… Eram incitat de experiența intromisiunii urbane! Gravitație centripetă!
Singur pe alei, rătăceam fără oprire, dar, inevitabil, am ajuns din nou în părculețul din strada Miresmei..
Singur pe bancă, cum altfel?!, la fereastra sufletului meu. Încercam să privesc adânc în mine. Să pricep ce se întâmplă.
Sunet de pași rari, pe alee… Bătrânul. M-am ridicat instantaneu.
‒Bună, tinere domn! Bine te-am regăsit! Mi-era teamă că n-ai să mai vii!
‒Dumneavoastră, atotștiutor și atotvăzător…
‒O, ce cuvinte mari! Mă faci să mă rușinez. Ai grijă!
‒Voiam să spun că știați foarte bine ce am să fac. Eu așa cred. Mă simt, cumva, subjugat de prezența dumneavoastră. Oriunde aș merge și orice aș vrea să fac, în final, tot aici pe această bancă ajung. Dar nu știu pentru cât timp!? Oricum, în curând voi pleca în vacanță la bunica…
‒La „mamaia Marina”, cum îi zici tu!
‒Poftim?! eram, de-a dreptul uluit. Numele bunicii mele încă îmi reverbera în auz. De unde știți dumneavoastră numele bunicii mele? O cunoașteți?
‒Am ghicit, pur și simplu. Sau poate că nu. Te-am privit, cu luare aminte, și am văzut acolo, în sufletul tău, în mintea și în inima ta, numele ei și dragostea ce i-o porți. Ți-am citit gândurile!
‒Daaa… Trebuie să… Să fie așa cum ziceți. Și, într-adevăr, o iubesc foarte mult. Anii copilăriei mele, cei mai frumoși ani, au fost sub oblăduirea și în prezența bunicii. Poveștile ei, întâmplările ei de viață au fost pentru mine leagănul în care m-am dat pentru a visa.
‒Vai, ce frumos ai spus! Ai scos chiar o metaforă! „Leagănul în care m-am dat pentru a visa”! Bravo, puștiule! Vezi, cititul ajută! Da, da! Să nu te lași!
‒Îmi place să visez, da… Cu ochii deschiși.
‒Ca să vedem lumea asta mai bună și pe noi ajutând-o să devină și mai bună.
‒Așa este, pentru că mă necăjesc din orice se întâmplă în lume: războaie, foamete, cutremure și inundații, epidemii… Nu pot să aud știri, sau să văd la TV informații despre accidente, despre oameni care suferă… Mai ales despre copii. Sar și închid imediat televizorul.
‒Mda, ce păcat că nu putem mai mult, uneori maleficul câștigă teren.
‒Maleficul?! Adică… diavolul?
‒Răutatea, tinere. Maleficul din om. Omul este cel care a pornit într-o cursă a autodistrugerii!
‒Cum așa?
‒Din dorința de arăta tot ce poate și pentru că se poate, vezi Doamne, de a fi înaintea tuturor.
‒Oamenii de știință? am încercat eu marea cu degetul.
‒Și ei, dar, la rândul lor sunt conduși de niște oameni… Hm, oameni!? Oameni care se joacă, din ce în ce mai mult cu focul, arătându-și mușchii globalizării și ai înarmării.
‒Nu știu ce vreți să spuneți cu… globalizarea aia!?
‒Din păcate, vei afla. Heee!… Bine că s-a liniștit mama ta.
‒Da, am găsit-o plângând. S-a liniștit și m-a rugat să nu mai întârzii atât de mult.
‒De ce nu i-ai povestit cine a fost de vină?
‒Cum așa? Ceea ce trăiesc eu alături de dumneavoastră este ceva inimaginabil. Aș speria-o și mai tare, iar ceea ce se întâmplă, dacă se întâmplă cu adevărat, este dincolo de o gândire normală și de nepovestit. S-ar speria îngrozitor. Așa cum sunt eu în urma aceea ce visez sau… Această întâlnire cu dumneavoastră…
‒Chiar vei și scrie despre întâlnirea noastră și despre tot ce ai trăit și la ceea ce ai fost parte în călătoriile tale inițiatice.
‒Inițiatice?! Adică?
‒Ai fost ales, puștiule. N-am venit întâmplător în acest parc atât de înmiresmat!
‒Nu?!
‒Totul se întâmplă cu un scop anume. Viața are o anume semnificație pentru cei care o vor înțelege. Sensul vieții este ca un giratoriu, el nu se oprește niciodată. Revenim aici pe pământ de cel puțin 12 ori! Sub o formă sau alta! „Eppur si muove”, grăit-a Galilei.
‒Domnule, mă speriați, adică vreți să spuneți…
‒Eu nu spun, eu văd, tinere domn! Nu părinții sunt cei care vor copiii, ci, de undeva de acolo, nenăscuții privesc către omenire și aleg unde să vină. Experiențele trecute îi fac să aleagă. Știu, ceea ce spun te poate bulversa. Cu timpul vei înțelege mai multe. Cititul și călătoriile în oniric ajută.
‒Domnule, mă speriați! chiar am luat distanță față de bătrân. Adică dumneavoastră… De fapt, cine sunteți și de unde veniți?
‒Ce de întrebări! Hm, de multe ori chiar și eu mi le pun. De unde venim, cine suntem și încotro mergem? Îți spun un secret, dar să nu spui la nimeni!
‒Nuuu… Nu am să… Vă jur!
‒Nici eu nu știu!
‒Poftim?
‒Oriîncotro am merge, Marele Creier ne coordonează. Ne dă coordonatele.
‒Cum ați spus?! Există un… Mare creier?
‒Mda. El este totalitatea cunoștințelor miliardelor de oameni care au fost, care sunt și care se vor naște pe pământ, coagulate într-o zonă a cunoașterii depline, din care omul se va adăpa, din păcate, cu țârâita. Însă unii vor primi mai mult, alții… mai puțin!!! Parafrazându-l pe al vostru Caragiale: „După posibilități, coane Fănică”!!!
‒Mă speriați rău de tot. Vreți să spuneți că… Marele Creier este, de fapt, un fel de… alegorie? Ceva fără chip și formă! Ceva, undeva, de nimeni nevăzut, care toarnă în creierele și în conștiințele noastre experiențe de viață, pilde și cunoștințe care să ne fie de folos sau nu în drumul nostru…
‒Vezi ce înseamnă să devii inițiat! Te-ai prins. Sigur că te-am speriat, îmi cer scuze, dar mai cred că am vorbit foarte mult și… mai ai o călătorie de făcut.
‒Iar?!
‒În călătoria trecută, din care sper că vei fi învățat și aflat destule lucruri folositoare, împliniseși 21 de ani, în aceasta de acum, vei avea 27, după care în celelalte călătorii, pe care le vei face singur, aici pe pământ, în ritmul și în desfășurarea firească a lucrurilor cu o succesiune destul de rapidă, vei fi tu, Bogdan, cel romantic, visător, poate chiar talentat și, de unii, neînțeles!!!
‒Îmi știți și numele?
‒Nu numai numele, dar în această călătorie fantastică, pot să-ți spun că te și vei îndrăgosti… Dragul meu, se face târziu, te rog, uită-te fix în ochii mei… Așaaa…
VI
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 82 ● 6/2024 ▲▲▲
Stăteam într-o gară, pe unul dintre peroane privind la lumea care se grăbea încoace și încolo fără oprire. Un tren tocmai stătea să plece… Oameni grăbiți se îmbrățișau și își luau la revedere de la cei dragi…
Un bătrân, adus de spate, sprijinându-se într-un baston cu o măciulie metalică la capătul de sus, s-a apropiat încet de mine, privindu-mă drept în față.
–Ce dorești, omule? m-am burzuluit înciudat către el.
–Îmi cer iertare, tinere! Te-am văzut îngândurat și am crezut o clipă că…
–Ia, te rog, nu mai crede! Sunt prea obosit, mă doare capul și nu știu ce se întâmplă cu mine… Mulțumesc de grijă!
–Trenul te așteaptă, Bogdan!
–„Bogdan”?
–Tu ești, da! Iar trenul nu se pierde niciodată pentru că nu știi când mai poate veni altul. Doar pe tine te mai așteaptă.
–De ce să mă aștepte? Ş-apoi, n-am nici bilet!
–Pentru această călătorie pe care ți-a dat-o destinul nu-ți trebuie bilet, este programată și gata!
–Hm! „Programată!”
–Auzi, s-a dat semnalul de plecare! A doua șansă n-o s-o mai ai. Urcă!
Am sărit iute, m-am agățat de bară și, odată urcat, m-am oprit în dreptul unei ferestre punându-mi capul pe brațe. Mult prea obosit, moțăiam, încercam să înțeleg ce căutam…
–Tu cu ce te ocupi, mă abordă o domnișoară nici urâtă, nici frumoasă care trăgea, de i se țuguiau fălcile, dintr-o țigară cu filtrul lung, subțire și alb.
Ce mi se părea straniu era faptul că nu m-a deranjat, atacul frontal al domnișoarei, de parcă o cunoșteam de când lumea, începui să vorbesc fără oprire… Şi dă-i vorbe, și dă-i replici! Şi dă-i povești de parcă mă băgase cineva în priză. Eram pe cai mari, simțeam că am auditoriu și că fata din fața mea, pe timp ce trecea, se făcea din ce în ce mai frumoasă, mai ales de când îmi spusese că tatăl ei era nu știu ce mahăr județean.
Între noi se instală, aproape instantaneu, o stare de grație, semn că atracția era reciprocă. Şi fără nicio altă introducere, am început, fără nicio reținere, o repriză de sărutări ca-n filme! Săraca, abia mai respira, iar buzele i se făcuseră de ziceai c-o bătuse un fierar-betonist cu lopata plină cu ciment!!! Roșii și umflate din cale-afară. Probabil că nici nu mai știa cum o cheamă!
–Ţie cum ți se spune acasă?
–Moni, răspunse, ușurată că poate să mai tragă o gură de aer. Ăsta era artificiul de care mă foloseam de fiecare dată atunci când uitam sau nu știam numele cuiva care tocmai mi se recomandase: „ție cum ți se spune acasă?“ Rețetă sigură.
–Îmi place. Moni de la Monica! Merge.
–Unde merge? se repezi ea cu întrebarea întrebătoare. În glumă, desigur.
–Adică, merge și se deplasează cu grație…
–Mda! Apropo de deplasare! Tatăl meu finanțează o expediție în Orientul Apropiat, ți-am spus că sunt studentă la Universitatea București, la Paleogenetică, te-ar interesa o aventură în necunoscut? Eram „speachless“. Am întors capul să verific dacă mie mi se adresase. Culmea, eu eram „andrisantul”! Abia ne cunoscuserăm și… hai în necunoscut!
–Păi, măi, Moni, ne cunoaștem doar de…
–Nu-i bai! Te-am citit. Şi-apoi știu că tu o să faci un studiu-reportaj despre asta, iar atunci când vei face Facultatea de Jurnalism o să îi dai pe spate pe profi.
–Mda, nu sună rău. Adică, eu o să fac facultatea de…
–Nu știu de ce ești așa de surprins?!
–Păi, eu acum… În fine, și când se pornește expediția?
–Peste trei zile.
–Auci! Peste trei zile! Ai înnebunit? Eu merg acum, pentru două săptămâni în Munții Retezat, sunt cu gașca…
–Și ce-o să vezi? Pietre? Pietre o să vezi și acolo. Vorbesc cu tata, ai pașaport? Am a dat din cap în semn că nu. Atunci se rezolvă. Tata are pile la pașaoarte.
–Bine, fată, dar nu sunt pregătit… Mamei ce-o să-i spun?! Hodoronc-tronc!, plec în Orientul Apropiat, iar ea o să se bucure că nu este cel îndepărtat!
–Ești fraier, nu ai pic de spirit de aventură în tine, asta mi-a pus capac, mă atacase acolo unde îmi era mai greu. Lovitură sub centură. Direct la glandă. La gonadă. Eu, care eram un fel de top-model la „Fabrica de aventuri și moțuri de bască“!!!
–Şi ce-ar trebui să fac? întreb, revenit pe poziție cumva câștigătoare.
–Să cobori cu mine, te prezint tatălui meu, pleci înapoi la București, te pregătești, iar miercuri la șapte dimineața ne întâlnim pe aeroport, la Otopeni.
–Să cobor cu tine?!
–Tu ești ușor bulversat acum, cei cu care trebuia să mergi, prietenii tăi din gașcă, te vor înțelege.
Şi-am coborât. De gât cu Moni.
Pe Moni o aștepta un „merțan“ mare și negru. Ne-am instalat confortabil și am mers cale de o oră, oprind, în final, aproape de liziera unei păduri de frasin, pe o alee îngustă pavată cu cioburi de marmură. Am coborât în dreptul unui gard imens care ascundea trei etaje de vilă proaspăt construită și doi câini uriași. Câini de mahăr județean!
La trei zile de la vizita de la vila domnișoarei cunoscute în tren, cu noaptea în cap, cu arme și bagaje, m-am prezentat la aeroport. Eram transpirat tot. Aveam la emoții că puteam sătura cu ele întrega populație a Chinei. Plus că îmi venea să și urinez din cinci în cinci minute.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 82 ● 6/2024 ▲▲▲
Stăteam ca prostul în mijlocul sălii de așteptare, lovindu-mă de toată lumea. Gândurile îmi erau încurcate, aproape că nu mai doream să plec, poate chiar fusese o glumă, iar eu, ca „păcăliciul“, urma să o recepționez în plin. „Dacă aș pleca acum…”
–Salve! Ai venit! era Moni care a sărit să mă îmbrățișeze. Am crezut că nu o să vii!
–Bună, cum să nu vin, doar ți-am promis! Ştiu să-mi respect cuvântul dat.
–Asta va făcea bine expediției noastre. Trebuie să ne bazăm unii pe ceilalți!
‒Să fim uniți, mai ales noaptea! am zis și eu.
–N-ai să vezi!, îmi replică, în timp ce îmi trecu mâna sa stângă pe sub bărbie.
Moni îmi prezentă vreo opt-nouă colegi și colege de facultate, vorba poetului: „Plecat-am nouă din Vaslui…“
Am fost informat că totul era pregătit până în cele mai mici amănunte: rezervări, avioane, mașini, oameni de legătură, pază, ghizi, translatori, masă, cazare, iar avioane, iar pază… Tot-tot-tot. În sinea mea, am gândit că nu era rău să fii primsecretar, securist sau ce dracului era tac-su la județ!!!
Pe timpul zborului am aflat, de la Moni, că Mesopotamia a fost unul dintre cele mai prolifice ținuturi ale antichității și că urmașii lui Sem, cât de ignorant eram, habar n-aveam cine era băiatul ăsta!? au fost Asur, Aram și Eber, altfel spus: asirienii, arameii și evreii. Oricum, era vraiște în capul meu, iar numele acestea, câtă ignoranță?, pentru a nu le uita, le-am asociat cu nume de fotbaliști celebri!
Am mimat somnul și am ținut ochii închiși până la destinație. Astfel am scutit-o pe Moni să-mi îndruge întreaga istorie a Orientului Apropiat sau mai îndepărtat. Brusc și dintr-o dată!
Am aterizat cu bine pe aeroportul din Sana’a. Sana’a, „orașul zidurilor masive“, cum aveam să afle mai târziu că i se mai spune. Deci, eram în Yemen. Visasem eu acum câteva zile că voi fi în peninsula Arabică, în mijlocul Orientului?! Vax! Nici o mie de ani dacă m-aș fi gândit sau… Dar nu aduce anul ce aduce clipa! Sau tipa! Pre numele ei: Moni.
Moni care, împreună cu celelalte fete, pentru a preîntâmpina eventuale dizarmonii sociale și-au pus pe cap niște baticuri mari, în genul celor arăbești.
Moni se apropie de mine, îmi trimise un sărut prin aer și, pentru a mă impresiona și mai tare, începu disertația:
–Deșertul Yemenului era vestit cândva pentru bogăția lui. Îți poți închipui că deșertul, așa cum îl vedem noi, nu era ceea ce este astăzi? am a dat din umeri, iar ea continuă să-și etaleze cunoștințele. Aici poposeau caravanele în căutare de mărfuri scumpe, smirnă, diferite mirodenii și pietre prețioase. Romanii, care au cucerit aceste ținuturi, la un moment dat, au denumit acest areal „Arabia Fericită“. Yemeniții sunt un popor tare mândru. Şi, să ai grijă pentru că Yemenul este republică islamică, iar Sharia stă la baza tuturor legilor țării! Să nu cumva să te uiți după femei!
–Ei, aici vrei să mă superi! Nu te am decât pe tine în fața ochilor.
–Asta doream să aud.
–Femeie, ce vrei! Femeilor le place să audă tandrețuri chiar și atunci când au 90 de ani.
–Am auzit despre această… Sharia… dar mai concret?
–Aici funcționează Sharia tradițională. Sharia este bazată pe Coran și pe învățămintele profetului Mahomed, care, cu timpul, a suferit unele „îmbunătățiri“, ca să zic așa. Sharia care se aplică în Yemen este mai severă decât cea din Arabia Saudită. Aici, de exemplu: adulterul se pedepsește cu moartea; furtul cu tăierea mâinii drepte, iar pentru consumul de alcool primești optzeci de lovituri de bici. Crima sau rănirea gravă se pedepsește după principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“.
–Nu, cumva, umblă și pe la măsele!? Răi, băieții ăștia! Aici era bun un stomatolog, zău!
–Nu fi ironic!! Iar dacă o persoană atacă o altă persoană și acea persoană iși pierde ochiul, iar prima este găsită vinovată de către un judecător, persoana atacată și vătămată are dreptul să îi scoată același ochi persoanei vinovate…
–Uite, era bun chiar și un oftalmolog…
–Dar în ultimul timp, se poate ajunge la o înțelegere, acceptându-se bani sau obiecte de valoare în schimb. Pentru alte delicte mai puțin serioase, vinovatul trebuie să plătească o sumă de bani victimei, să primească lovituri de bici, fie să fie inchis o perioadă de timp. Şi mai este ceva: într-un proces mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui bărbat, motivul principal fiind că femeia din perioada când această lege prindea contur era mai puțin cultivată. Vezi Doamne, needucată!
–Patriarhat dus la extrem. Încremenire în proiect. Ăsta este sistemul, mergem înainte. Fiecare țară cu tradițiile și legile ei. Doar nu m-oi apuca să le critic în gura mare! Mai ales că s-ar putea să dăm p-aici peste vreun fost student care a studiat în România și…
–Am pus-o, mai spuse și întoarse capul. Uite, a venit și ghidul nostru! Domnul doctor Nabil al Sharif bin…
–Bună ziua, domnule „șerif”, am spus încercând o glumă legată de numele său. N-a înțeles-o. Şi nu a înțeles-o pentru că vorbea engleza. Deci nu studiase la București. Dar a înțeles că l-a salutat și, la rândul său, m-a luat cu „salam aleikum“, bineînțeles că i-a întors „salamu’ lu’ Alecu”!!! D-ăla, obraznic, de România… Tradițional și condimentat!!!
Opt mașini de teren Toyota, încărcate cu tipi înarmați, au preluat delegația, ghizii și bagajele, iar fix după cincisprezece minute ne-au depus pe treptele unui hotel… unui hotel care se numea… se numea Taj Sheba Hotel Sana’a. Era un hotel de patru stele aflat pe strada Ali Abddulmoghni…
Hotelul era fără cusur. Înalt cam de șase etaje, cu un bazin mare, plin cu o apă incredibil de albastră, aflat în dreapta intrării. Intrarea, deși somptuoasă și cu un aer aristocratic sever, nu te făcea să te simți mic, era chiar primitoare. E drept, eu nu mă simțeam mic, însă mă uitam ca vițelul la poarta nouă. Eu, care nu mai fusesem plecat decât în Hawaii, Bora-Bora, Maldive și Dubai… Mai pardon! De fapt, nimic din toate acestea! Deși, vag, îmi apăreau, în fața ochilor, niște forograme ciudate, mai întâi dintr-o mare bibliotecă, apoi… dintr-un templu lângă care se aflau câteva piramide impunătoare pe lângă care roboteau inși cu capete țuguiate! Hm, ciudat!
Eram fascinat nu numai de înfățișarea hotelului, ci și de curățenia care domnea în jurul său… Că, mai departe, după primul colț vedeai numai pungi de plastic și gunoaie, asta era altă discuție!
Un alt lucru care mi-a lăsat o impresie plăcută era liniștea… Liniște și verdeață. În timp ce luminile de pe fațada hotelului îmi creau o stare de bine. Mă simțeam, lucru straniu, mă simțeam cineva. Ca un prinț al deșertului din „O mie și una de nopți”. Eram prințul Liniștii! Sau chiar „Magnificul” Suleyman!!! Că tot eram într-o lume islamică.
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 82 ● 6/2024 ▲▲▲
La repartizarea camerelor, pentru că nu purtam aceleași nume de familie cu reprezentantele sexului frumos, pe noi, băieții, ne-au cazat separat. Ca la grădiniță. Moni zâmbea cu toată gura.
–M-ai adus până aici ca să depun jurământul de castitate? am întrebat zâmbind.
–Ha-ha-ha… Am venit să studiem aici. Interesul științific primează, dragule, glumea și asta o făcea să se simtă bine. Iar ceilalți, conștienți că fără „lovelele” tatălui ei nu ar fi fost aici, făceau tot ceea ce era posibil ca ea să se simtă cât mai confortabil.
Am luat în primire camera… Eram singur. O vreme am privit de pe balcon stelele, luna… Şi mi-a imaginat că am să vădă neapărat o semilună, doar eram într-o țară islamică, numai că luna pe care eu o priveam se încăpățâna să rămână rotundă, albă și întreagă. Lună plină!
Voiam să văd dincolo de Orientul Mijlociu. Am oftat, mă încerca un sentiment ciudat, dar plăcut: dorul de țară. Poate și altele… Cum ar fi odihna pe o bancă din parc!!!
Măsuram din ochi lumea pestriță care defila haotic, într-un du-te-vino perpetuu. Atunci am închis ochii și am văzut-o pe mama mea cu două sacoșe mari în mâini, venind de la piață. Pe urmă, mi-a apărut pe retină blocul bătrâios, trotuarul din fața blocului și câțiva copii care se jucau. Între acei copii m-am descoperit și pe mine, lucru care m-a mirat foarte tare! Eram un puști slăbuț, cu ochii verzi, înăltuț, șaten și cu părul dat într-o parte, peste cărare. Purtam o pereche de pantaloni scurți, albi cu bordură bleu-marin și țineam în mâna dreaptă o rachetă de tenis. Mi-a scăpat o lacrimă. Cât de ingenui îmi păreau acele imagini! Cât să fi avut? Oricum, mai mult de șaisprezece ani nu. Iar alături, de noi, pe o vbancă, era un bătrân care privea și da din cap, zâmbind complice, la fiecare reușită de-a mea!!!
Am deschis din nou ochii și mă concentram să văd mai multe dincolo de acel balcon, dincolo de acel meridian, dincolo de acel băiețandru cu racheta de tenis în mână… Dorea să văd până unde puteam merge.
Să văd… viața, viața văzută dinafară.
Viața și a ei istorie, ce sigur va fi zbuciumată.
Da! Cred că mi se făcuse dor era dor de țara din basmele bunicii mele. Îmi era dor de o Românie cum nu credeam că mai aveam să văd decât în visele mele. Țara copilăriei și adolescenței mele. Am vărsat din nou o lacrimă pentru vremurile care nu se vor mai întoarce.
În fapt, îmi era dor de România văzută prin ochii unui copil, nu de cea siluită de unii intelectuali… Unul dintre ei scriind despre poporul său unele dintre cele mai imbecile, hai să le zicem considerații, într-o așa numita lucrare de satiră politică. Sau poate că omul a avut visul lui Descartes, faimosul vis, ce i-a relevat acestuia „fundamentele unei științe admirabile”, numai că, la el, visul s-a tradus în știința de a-și defăima propriul popor, „fecalizându-i” toate tradițiile, umorile, chiar istoria și filosofia de viață.
Da’ ce-i veni acum!?
Uite, că-mi veni!
M-am retras în cameră. Eram obosit.
Luna continua să zâmbească și să-și plimbe albeața durdulie deasupra hotelului.
Am luat o coală de hârtie și am început să scriu… Obosit, am pus hârtia între paginile jurnalului și m-am întins pe pat.
Taj Sheba Hotel Sana’a, am repetat de câteva ori și am adormit neînvelit.
VA URMA
Did you like it?
DONATE!
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
