Singur pe lumea asta, De Eugen Matzota
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 80 ● 4/2024 ▲▲▲

Îți place?
POȚI AJUTA?

VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Fragment din ”A treia cheie”
de Eugen Matzota

Singur pe lumea asta

Trei zile și trei nopți se-nvârtise Ion pe lângă gară, de ajunsese o umbră mai mare ca umbrele făcute de focul care arsese o zi și-o noapte, căci nimeni n-avea voie nici măcar să se-apropie de locul unde acum oricum nu se mai vedea mai nimic din ce fusese.

Abia atunci i s-a îngăduit să se ocupe de ceea ce i-au spus că fusese tatăl său. Nici asta nu era sigur, căci tot ce primise era un sicriu deja închis, cu tot cu instrucțiuni, ce putea face, unde se putea face, tot ce mai era de făcut într-o singură zi. Doar atât avea la dispoziție.

Cimitirul era unul foarte vechi și foarte frumos, dacă se poate spune că un cimitir e frumos. Avea alei largi și îngrijite, cu copaci mari care te însoțeau pe tine spre cei dragi aflați deja aici, dar și pe cei dragi pe ultimul lor drum.

Mormintele, așezate cuminte pe stânga și pe dreapta aleilor, aveau mai toate câte-o băncuță unde să poți sta de vorbă cu cel aflat acolo, dacă mai aveai a-i spune ceva, ori dacă mai voiai să afli cum îi este pe partea cealaltă a lumii.

Așa cum îi spusese Profesorul că văzuse el în Germania o biserică unde, în dreapta altarului, era amenajat un loc pentru cei de o altă religie, drept care biserica era și evanghelică și catolică, în același timp, și acest cimitir era locul unde religiile și credincioșii de diferite culte se întâlneau și se împăcau măcar acum, după ultimul drum.

Locul unde trebuia Ion să-l ducă pe tatăl său prin ploaia care plângea odată cu el, era sus de tot, la capătul din dreapta al cimitirului și era înconjurat de un gard prea înalt de cărămidă, de parcă unii sau alții ar fi vrut să-l sară dintr-o parte sau dintr-alta.

Singurul lucru care l-a putut bucura pe Ion pe acea ploaie care înmuiase chiar și lutul și plângea odată cu toți, a fost momentul în care a văzut-o și pe mama lui acolo, chiar dincolo de groapă.

Stătea lângă o tufă de liliac, ca și cum ar fi vrut să se rezeme de ea. Era chiar dincolo de sicriul pe care câțiva gropari obosiți de cât băuseră pân-atunci, dar asta poți să înțelegi când ai o asemenea meserie, se chinuiau să-l ancoreze bine înainte de a-l coborî de tot, pentru totdeauna.

Ion vru să meargă spre ea, dar alunecă spre groapă și, când își ridică privirea, așa cum era, în genunchi, fu sigur că ea nu mai avea cum să fie acolo, adică aici, pe această lume, dar ea era tot acolo, și-l aștepta zâmbindu-i, doar pe el.

Zâmbetul ei cald, pe care nu știuse a-l prețui în alte timpuri și pe alte tărâmuri, îi umpluse acum inima de căldură, și iată că nu mai ploua. Soarele parcă apăruse de dincolo de liliacul acela acum înflorit și toți cei negri și cenușii din jur dispăruseră, cu bocetele lor cu tot.

Totul durase poate o secundă, poate două, poate mai mult, atât cât să se bucure de mama lui așa cum nu se bucurase când putea s-o facă, și-ar fi vrut să le spună asta și celor din jur. Ei tăceau și, iată, acum se uitau la el ca la altcineva, și cu mai multă milă decât ar fi fost nevoie, poate, iar asta tare nu-i plăcea, așa cum îi privea de jos, cu un genunchi încleiat în lutul care-l prinsese-n laț.

”Ce-i nebunia asta, parc-aș fi în visul altuia”, se gândi Ion și-ntinse mâna să se prindă chiar de liliacul acela, căci nimeni nu părea c-ar vrea să-l ajute, din contră. Dar liliacul avea mulți spini și sări în sus de durere, căzând pe spate în groapa care-avea de-acum deja prea multă apă.

Acum, toți se uitau la el ca și cum acolo i-ar fi fost locul, și parcă spuneau, așa da, așa e bine, acolo-ți este locul. Ion o căută din ochii pe mama lui, să-l scoată din coșmarul acesta cu oameni cenușii, și o văzu ușor mai sus de ei, parcă plutind și unduindu-se în vântul care se iscase din senin.

Și groparii care pân-atunci se-mpleticeau unul de altul, iată, acum deveniseră tare harnici și voiau cu tot dinadinsul să pună sicriul peste el, iar cei pe care-i iubea și care-ar fi trebuit să-l iubească, iată, se grăbeau să arunce pământ peste el.
”Trebuie să mă trezesc neapărat, acesta nu e nici măcar visul meu, că eu n-am murit”, își spuse Ion, dar nici nu vedea ce-ar putea face, când își aduse aminte deodată de inelul primit de la tatăl său.

”Unde-o fi, unde-o fi, prin care buzunar?”, gândea el, în timp ce căuta cu disperarea omului care vede cum vine moartea pe sub ușă.

Și, iată, sicriul era deja acum deasupra lui, ca un zeppelin gri și neliniștitor plutind greoi, ca plumbul, sau, cum scrisese el o dată într-o poezie, ca un fel de hiperboloid cu două pânze din beton.

Lui Ion îi trecu fulgerător prin minte acel moment din timp când primise inelul și cum crezuse el la început că toate aceste lucruri halucinante nu erau decât niște cuvinte care poate că se-nghesuiseră cumva toate în capul său fără vreun rost aparent.

La urma urmei, prea semăna totul cu cele ce erau mai altfel în lumea de vis…
Dar chiar așa și fusese, că doar știa de-acum de câte ori nu-l va scoate mai târziu inelul acela la liman, iar acum chiar că era un moment din acela!

Atunci, de undeva, dintre sicriu și lutul care-l aștepta cu sete, apăru o mână, apoi și cealaltă.

Apoi, iată și Profesorul, ca să vezi, cel care n-ar fi avut loc în visul acesta.
Îl trase scurt afară, exact la timp ca să mai audă cum cade sicriul în balta din groapă. 

”Am fost salvat de un mort viu”, mai apucă să gândească Ion, cu mintea lui de atunci și de-acolo.

Apoi, se trezi aruncat departe, tocmai în fundul camerei întunecoase…
De undeva dinspre bucătărie, se auzi vocea Profesorului, care-l întreba dacă bea cafeaua fără zahăr, ca de obicei.

Și aici, și acolo…

Fără zahăr, da, fără zahăr, evident, răspunse Ion, care era acum cu totul derutat de ceea ce vedea și auzea. Oricât de amețit ar fi fost de ultimele evenimente, dac-or fi fost ele ceea ce i se părea lui c-au fost, cu doar puțin mai devreme, atunci el n-ar fi avut ce să caute aici.

Sau, mai exact, n-ar fi avut cum să vorbească cu un mort, că asta se-ntâmplase cu Profesorul, murise deja. De asta Ion era relativ sigur, ori totul nu era decât un alt vis.

”Buuuun, să recapitulăm”, își spuse Ion, gândind cât putea de repede, până să vină Profesorul cu acea cafea fără zahăr, ”așadar, am rămas doar eu pe lume și singurul care mă bagă în seamă este unul deja plecat de pe lumea asta, ceea ce înseamnă că ori am plecat și eu, ori sunt între cele două lumi, ori, și mai simplu, visez și gata!”

S-ar fi uitat pe geam să vadă lumea care trăia cu adevărat, dar, așa acum am mai spus, camera nu avea ferestre deloc, doar o ușă care dădea spre un fel de bucătărie, întunecoasă și ea.

”Aaaa, uite-o pe Ducesa”, își spuse Ion, vrând să se apropie de pisica aceea albă care stătea mai mereu în colțul din stânga al patului și-i păzea pe toți cei care-o slujeau, îi dădeau de mâncare, îi făceau toate mofturile, ca oricărei pisici, doar că ea era specială, măcar că acum era a Profesorului.

Dar, până să facă el un pas măcar, se auzi vocea Profesorului care spunea: ”Vezi că-i fierbinte, da?”, și Ducesa se zburli, cu șira spinării valuri-valuri.

Ion n-apucă să-și dea seama dacă Ducesa făcea așa din cauza lui sau a Profesorului. Odată cu aroma puternică de cafea, intră în cameră și Profesorul, care nu era singur, ci venise și cu Domnul K., drept care, ca un om educat ce se afla, Ion se ridică imediat în picioare…

– ”Ce faci, băiețică”, îi spuse acesta cu o excesivă cordialitate, specifică meseriei, probabil, și-l mai și bătu cu palma ușor pe obraz, ceea ce-l făcu pe Ion să aibă cam aceeași reacție ca a Ducesei, dar nu atât de evidentă, desigur.

Acum, Ion, care participase la multe reuniuni la iarbă verde cu cadrele și familiile lor, unde nu era mai nimeni cu uniformele de zi cu zi, cu berea pusă la răcit în apa de izvor, rece de-ți înghețau degetele, cu copii, fără animăluțe, că asta nu intra în obiceiuri, dar cu tot felul de cântece de petrecere cântate de toată lumea, că toți le știau, îl privea pe Domnul K. acum ca pe un om, nu ca pe o uniformă.
Știa că-n spatele atitudinii adecvate stătea o inimă de tată, pentru că el era un fel de tată de-al doilea pentru Ion, sau așa credea el că spune tradiția, drept care nu se luă după aparențe, ci după ceea ce putea pipăi, ca Toma, și-i strânse mâna sănătos, tovărășește.

Iar asta nu rezolvă mai nimic, din păcate, ci parcă făcu situația și mai complicată, căci Ion nu-și aducea aminte ca acești doi oameni să fi fost de aceeași parte, chiar dacă erau amândoi evrei.

Mai mult…

Unul era în mod clar și definitiv mort, și asta ar fi trebuit s-o știe și el, nu să-i tulbure viața lui Ion în asemenea hal.

Domnul K., deși pe-atunci era un adevărat tovarăș pornit în urmărirea nemiloasă a dușmanilor de clasă, dar hai să-i spunem așa că sună mult mai bine, îi ghici, parcă, gândul și spuse, punând jos cana de ceai, că nu bea decât ceai negru din Uniunea Sovietică prietenă:
–           ”Ciudat, nu-i așa, să ne vedem aici, acum, când nu te-ai fi așteptat, mai ales că unul dintre noi, și nu spun care, pare a fi dintr-o altă poveste”…

Ion se gândi imediat la Profesor, că doar el era din altă lume sau din altă poveste, cum spunea Domnul K., și imediat zâmbiră amândoi, de parcă i-ar fi citit gândurile și poate chiar așa și era.

–           ”Fii atent aici și nu mai pune atâtea întrebări”, spuse Domnul K., obișnuit să vorbească astfel de la interogatoriile fără de sfârșit, ”că și-acum te văd că vrei cam multe”, și cum Ion negă din cap, râse și continuă, ”noi știm ce tu nu știi, asta bănuiești, da?”

Aici, Ion, ce să zică și el? Că n-are habar despre ce vorbește el, sau ei, că se vedea de la o poștă că amândoi vorbeau și gândeau la fel, de parc-ar fi fost unul și același? Totuși, n-aveau cum să fie decât cel mult două fețe ale aceluiași om.
”Nu,” așa că dădu din cap într-un fel care putea fi orice, și da, și ba, și nu știu, că doar știa că există adevărat, fals, dar și absurd, adică adevărat, deși nu poate fi așa.
Dar parcă nu despre asta era vorba acum, aici…

–           ”Da, hai că e și-așa greu să stăm prea mult aici, toți la un loc”, spuse Domnul K., și aici Profesorul dădu hotărât din cap că da, așa era, ”tu ai acum două chei. Curând, sau poate nu chiar așa de repede, că de aici încolo depinde de alegerile tale, oricum va veni momentul când vei avea și a treia cheie, care-i ultima și, de aceea, și cea mai importantă dintre ele.”

–           ”Mai e ceva, și mai important”, interveni, Profesorul, care părea că e de pe altă lume, și-așa și era, dar prea părea a fi ascultător și tăcut în prezența colonelului K., ”noi spunem că doar tu poți ajunge până la capăt.”
Colonelul dădu aprobator din cap, fără a-l perturba pe Profesor, ceea ce-i dădu de înțeles lui Ion că-l respecta, chiar dacă era din altă parte.

–           ”Și, când spunem asta”, continuă Profesorul, ”știm că, dacă tu nu te jucai cu Monica, dacă nu v-ați fi înțeles atât de bine, dacă n-ai fi fost primit în casa aceea unde eu n-am putut intra, dacă ai ei n-ar fi văzut în tine pe cel ales, tatăl tău n-ar mai fi primit de la doctor cheia care-a ajuns la tine chiar în ultimul moment.”
Sigur că Ion avea o părere bună despre el, doar era bine educat, știa multe deja, citise cât pentru o viață de om normal, dar mai mult ce putea spune, cum vine asta, cel ales, în ce sens, ales să ce?

–           ”M-ați zăpăcit”, spuse Ion, ”am înțeles. Chei, trei chei, nu știm pentru ce, doar că-s legate de noi, nu-i așa”, și aici cei doi aprobară din cap, ”și de Auschwitz, da?”, și ei din nou făcură că da, ”bun, așa o fi, dar ce să fac eu mai departe?”

Atunci, brusc, de unde stătea așa de liniștită și de suveran protectoare, Ducesa scoase un sunet care semăna cu un mârâit de câine și se zburli de sus până jos pe spinare.

Și totul în jurul ei, și camera, și cei doi vii și morți, totul începu să se micșoreze și să se-nvârtă din ce în ce mai repede până nu rămaseră decât ea și cu Ion, dar nu aici, ci afară, pe pietrele de râu din curte.

”Să mergem”, păru a-i spune Ducesa, ba chiar îi făcu un semn ștrengar cu coada pe sus, și-o luă înainte…
Ieși după ea pe poartă și lumea căpătă o altă realitate, într-un alt timp și-ntr-un alt spațiu.
Doar Ion părea a fi același, doar atât…

Frigul de Sânziene

Cobora drumul frecându-și mâinile, hotărât lucru, era mult prea frig pentru o zi de iunie, ba chiar de Sânziene, își zise Ion în gând, neîndrăznind să înjure, așa, din senin, cum făceau alții, cu prea mare ușurință, fără a se teme de Cel de Sus.
El nu era ca ei, nu mai era ca ei la vorbă, cu atât mai puțin la port, și nici n-avea să mai fie…

În spatele său, ba câteodată chiar în fața lui, mergea Ducesa, cu coada-n sus, ca un câine care-l însoțea oriunde, dar ce câine, că toți câinii fugeau de ea schelălăind…
Soarele pornise să urce vesel, încercând, parcă, să șteargă monotonia colbului în care tare le mai plăcea copiilor să se-afunde, cam cum le place și porcilor în noroi.

Fusese până la Cișmele, să se spele în apa curată și rece, așa cum făcea de multă vreme-n fiecare dimineață. Era un loc plin de verdeață, înconjurat de paltini, unde apa țâșnea printre pietrele rare, tocmai sus, în deal.

De-aici venea mai tot satul de lua apă, cum știau din strămoși, probabil, cu cobilița, o bucată de lemn, curbată, lungă de vreo doi metri, purtată pe umăr de femei, de regulă, și de care atârnau două vedre. Era bună și apa din fântână, dar puțină lume avea așa ceva pe-aici, pe când cea de la Cișmele parc-avea alt gust, unul cu totul deosebit.

Era o zi obișnuită, numai că, pentru el, pe neașteptate, ea luase haine de sărbătoare, și promitea chiar mai mult, să-i schimbe viața.
Să nu ne grăbim, însă, căci timpul curge așa cum vrea el, dar și cum îl simțim noi, câteodată…

Și azi, ca de obicei, își lăsase pe o piatră inelul primit de la tatăl său atunci când plecase, un inel cam mare, dup-a lui părere, care nu dădea doi bani pe podoabele din aur, poate doar pe cele din argint, și asta cu mare indulgență.

Inelul nu era gros, așa cum le plăcea nepricepuților să fie, ci era chiar fin, dar suficient de ferm încât să susțină piatra aceea neagră, cu reflexe la fel de negre, care-i părea lui Ion prea mare, totuși.

Se lovise rău de tot la mâna dreaptă, de parc-ar fi dat cu pumnul într-un zid de piatră, nici nu știa bine cum, și-acum trebuia să se sprijine exact pe palma lovită.
Apa era așa cum bine șade ei, rece și limpede, deși izvora chiar din mijlocul pietrelor. Pic de praf nu se zărea și lutul moale abia apuca să se-ntărească puțin, că iar se umezea la loc, ca lutul de la mormântul tatălui său, dar tare nu-i plăcea să-și amintească de asta…

Acum, încercând să-și schimbe puțin poziția, că apa era mult mai jos decât pietrele de care se sprijinea, văzu o șopârlă mică și zglobie, simpatică în felul ei, care-și căuta un loc mai bun, pe niște pietre mai însorite, probabil.
Până să apuce Ion să facă vreun gest, șopârla trecu iute peste mâna lui bolnavă și dispăru, la fel cum apăruse, printre pietrele umede.

– ”Semn bun, maică, semn bun”, îi spuse o femeie bătrână, firește, cele tinere se strecurau să nu care atâta, și care tocmai își potrivea vedrele pe umeri, ”dacă a găsit ea de cuviință să treacă tocmai peste mâna beteagă, e că te vindeci. Ai noroc, mare noroc ai, că nici n-am mai văzut d-astea p-aci, doar departe, prin pădure”, continuă baba, și, clătinând din cap a bine sau a rău, plecă, în mers legănat.

”Cam ca o rață, așa merge,” nu se putu opri să gândească Ion, n-o spunea el cu răutate, dar tot nu dădea bine, ai fi zis că nu vede decât ce-i urât în toate, și, nu era așa, nici vorbă. Numai că, uite, așa ieșea, și nu-i plăcea, tot voia să se schimbe, știa că nu e bine, că nu e frumos, că răul atrage rău, dar, degeaba, parcă era un făcut!

Și, cum privea el, așa, cum dispărură vedrele cu femeie cu tot, se stârni un vânt care apleca paltinii și mângâia și iarba, pe rând, ca și valurile de la malul mării.
Apa începu și ea să se agite, clipocea din ce în ce mai tare, și totul părea că vrea să-i atragă atenția că urmează ceva, o schimbare, ceva…

Se-ntoarse spre izvor și abia atunci văzu cum se oglindea în apa deja învolburată o siluetă neclară.
Nu, nu era silueta cuiva venit să ia apă, n-avea nici vedre, n-avea nici cobiliță, nici nu era o femeie, era mai mult ca sigur un bărbat, căci, iată, începu să i se vadă ceva ca o caschetă pe cap.

Ion încercă să facă ceva să vadă mai bine, nici el nu știa bine ce anume, căci totul nu era decât în oglinda apei, deasupra era doar iarba care se unduia după cum bătea vântul.
Din când în când, apa se liniștea, și Ion zărea vag câte ceva din imaginea oglindită.

”Inelul, să iau inelul”, gândi el cât de repede putu atunci și-ntinse mâna spre piatra unde-l lăsase și, iată, inelul era acolo și chiar strălucea blând, ca și cum i-ar fi dat acea siguranță de care-avea atâta nevoie acum, pe furtuna asta.
Cum îl puse pe deget, totul păru a se liniști, doar că se întunecase și cerul, și pământul, ba chiar și lumea se afundase într-o liniște ca de mormânt.

Acum, acolo unde nu era decât iarba unduită, stătea tatăl său, zâmbind larg, ca și cum totul era în regulă, totul era firesc, dar n-avea cum să fie așa, căci, iată, arăta ca și cum ar fi fost de-o vârstă cu Ion și cine-a mai văzut asemenea minunăție?

– ”Tu, doar tu vezi”, îi răspunse imediat tatăl său cel mult prea tânăr, care gândea cu el deodată, de parc-ar fi fost pe alt peron al timpului, dincolo de liniile ce nu se-ntâlnesc niciodată. ”Repede, că n-avem mult timp de-al tău, ascultă bine, să nu crezi în tot ce vezi și să nu primești”…
Vântul se înteți deodată și imaginea se destrămă, ca și cum s-ar fi văzut printre falduri de pânze transparente, apoi reveni doar pentru o clipă din acest timp.

– … ”s-ai grijă de cea de-a treia cheie, dacă ajungi s-o găsești, dar asta ți-e menirea, s-o găsești, așa c-ai s-o găsești”… auzea Ion fragmente de fraze, ca printre picături de ploaie, ”și să te ferești de”…

Atent să înțeleagă ce avea să-i spună tatăl său, Ion nu remarcă ce se zărea mai în spate, chiar atunci când se îndepărtau cuvintele de el.

Părea a fi un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar impunător, sau poate chiar așa era, c-avea niște haine cu totul nepotrivite pentru locul acela, elegante, de culoare închisă.

Dar, din păcate, abia apoi își aduse aminte Ion de străfulgerarea aceea dintre cuvintele tatălui său, cam prea târziu să înțeleagă de care cheie vorbea și de cine trebuia să se ferească.
Era ceva care-l urmărise mereu și, totuși, tot uita mereu, c-așa e-n firea omului, să uite.

Dar nu era Profesorul, deși tare mai semăna cu el, asta ar fi spus Ion cu mare siguranță, doar că prea mult mai aducea cu el și cu altcineva cunoscut, dar n-ar fi putut acum spune exact cine era celălalt…

 Un fulger lovi undeva aproape. Ion simți că asurzise pentru o clipă și duse repede inelul la frunte, doar-doar l-o mai vedea pe tatăl lui, măcar să-i mai lumineze norul de întrebări ce-l năpădise.

Dar iată că totul reveni în lumea lui de până atunci, cu soarele care stăpânea valea, și doar câteva fire de iarbă mai erau umede.
Tare-ar mai fi vrut atunci Ion să-l întrebe pe tatăl său ce se-ntâmplase în gara unde-l mai văzuse o dată după ce plecase din timpul lui, și nu doar al lui. Dar nu venise momentul pentru asta și el era demult timp un om răbdător, căci așa se învățase.

Și-i mai părea și că acest lucru nici măcar nu se întâmplase încă iar asta era de mirare, căci timpul nostru merge doar înainte, nu-i așa?
Sau poate chiar că nu-i așa, căci timpul merge mai mereu odată cu noi, la pas. Altădată, doar de capul lui…

Și, totuși, nimic nu prevedea ce va să se întâmple foarte curând, mai repede decât ar fi putut Ion gândi, deși făcu tot ce-i trecea lui prin cap să facă atunci, adică să meargă să vorbească cu Părintele.

Așa și făcu, cât putu el de repede, dar iată că drumurile nu ne sunt întotdeauna arătate dinainte, mai facem și noi alegerile noastre, cam așa cum credem noi de fiecare dată că e bine, adică nu gândim că facem rău.
Dar totul a fost altfel decât ar fi putut înțelege Ion…

________________________________________________

Fragment din cartea
A treia cheie
www.libris.ro
(sau direct la autor, pentru cele cu autograf personal)

---

Did you like it?

DONATE

THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English