O R I Î N C O T R O (IV), De Ion Bogdan Martin
▲▲▲ ALTCULTURE MAGAZINE ● 80 ● 4/2024 ▲▲▲

Îți place?
POȚI AJUTA?

VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

ROMAN

Trecuseră șase ani de când mândrul Akhenaton cârmuia marele Egipt. Parcă mai ieri, pierdut, abia ridicam ochii spre palatul din Malgata și au și zburat șase ani! În tot acest timp tânărul faraon dusese o viață cumpătată, exemplară chiar. Lucruri consemnate, de altfel, în bogata istorie a Egiptului.
Păcat de intențiile sale bune! Pentru că dacă ar fi arătat mai multă chibzuință și maturitate în gândire atunci când a hotărât trecerea de la credința politeistă și superstițiile adânc împământenite în rândul supușilor săi la monoteismul naturalist, această tranziție ar fi avut mai mulți sorți de izbândă. Păcat! Nu a avut destul tact. A fost un om deasupra vremurilor sale. A vrut să rupă pisica în două și de aici o mulțime de necazuri, iar ura și dorința de răzbunare a Corpului Sacerdotal, a Marilor Preoți în special, nu mai cunoșteau limite. Răzbunarea mocnea doar. Pe deoparte. Pe de altă parte, amestecul său în strategiile războinice era din ce în ce mai mic, aici Nefertiti fiind mult mai aproape de dorința generalilor din armată de a deschide noi fronturi de luptă și de a cuceri noi teritorii aducătoare de biruri și bunăstare, pentru egipteni, firește. Akhenaton începuse chiar să deplângă soarta celor care se aflau sub guvernoratul său, mai ales pe cea a sirienilor. Era un visător. Oare devenise un pacificator?!
Mai era și un familist extraordinar. Chiar și eu îi iubeam și-i respectam familia. De multe ori asistam cum se juca, exact ca un copil, cu fetele sale, era înnebunit să le facă pe plac, mai ales fiicei celei mari, Meritaton. La fel de frumoasă ca însăși Nefertiti. Se purta bine și cu soțiile de rangul doi, avea grijă să nu le lipsească nimic, dar atât, nimic mai mult. Dragostea lui pentru Nefertiti nu se maculase. Ba dimpotrivă, se acutizase, căzuse sclavul idolatriei pentru ea.

Stăteam, într-una dintre camerele apartamentului meu, și priveam la amuletele agățate pe pereți întrebându-mă ce reprezintă și ce rol au ele acolo când…
–Dimineți liniștite și veșnice să-ți lumineze zorile întregii vieți, scumpe prieten, Amshur! Era însuși faraonul care, probabil, n-avusese somn cu gândul la ceea ce avea să-mi spună. 
–Bine venit să fii Mândru Rege al Ținuturilor de Mijloc, de Nord și de Sud, fiu al Marelui Aton! Cărui fapt datorez onoarea de te vedea lângă mine?
–Știi, m-am gândit toată noaptea la un lucru, ceva nu este în regulă cu Marii Preoți, am mari necazuri cu ei, nu de azi de ieri, și aș dori să-mi spui dacă ai putea să mă ajuți… Adică, dacă ai putea merge în Templul din Karnak și să afli tot ce se întâmplă acolo. Este ceva ce nu-mi place. De fapt, chiar mai multe.
–Să iscodesc, să trag cu urechea, să spionez? Mă vezi pe mine iscoadă? 
–Să-ți ajuți un prieten, dragul meu, nu-ți cer sacrificiul suprem. Am auzit că acolo se întâmplă niște lucruri groaznice. Dar am nevoie de cineva… de cineva care să-mi întărească cele auzite. Am pe cineva acolo care poate să te-ajute. „Okay”?
–Okay! Pronunțase Okay-ul pentru a-mi atinge coarda sensibilă.
–Și mai este ceva…
–Spune, prietene!
–Știi prea bine că eu am fost încoronat aici, în Teba, și că de șase ani locuim în mărețul palat de la Malgatta, construit de tatăl meu, dar neînțelegerile cu Preoții lui Amon m-au silit să iau o hotărâre care, sigur, va produce multă vâlvă. Pentru acest pas am nevoie de o confirmare. De o încurajare…   
–Așa?
–Vreau să întemeiez o nouă capitală în Egiptul de Mijloc. E?
– „E”, ce?  
–Ce părere ai, este bine să cutez a face această schimbare?
–Mărite Akhenaton, numai istoria va judeca dacă ai făcut bine sau nu, dar dacă tu așa vezi lucrurile acum, iar dacă și vistieria îți permite, fă așa cum crezi de cuviință că este mai bine.
–Nu m-ai ajutat prea mult, acesta a fost, mai degrabă, un răspuns diplomatic. Lucrările, vreau să-ți spun că, le-am început de ceva timp, dar nu am dorit să spun nimănui ce planuri am acolo. Doar Nefertiti are de știre. 
–Știi, eu nu pot să mă amestec în istoria unui popor căruia nu-i aparțin.
–Da, dar ești prietenul meu cel mai bun, totodată și confidentul meu. 
–Atunci mută capitala mai repede, că mă grăbesc și nu știu de ce!? 
–Îți mulțumesc! Și nu uita, chiar de mâine va trebui să te îndrepți spre Templul din Karnak, vei avea tot ce-ți trebuie pentru asta! Mă sărută pe frunte, așa cum îi era obiceiul, și ieși. 
–Ia uite, tată, am ajuns și spion la curtea faraonului Amenhotep al IV-lea, pe nou, Akhenaton. Fantastic! Oare cine mă va crede? Speram că visez, totuși!
Dar nu, nu visam, pentru că exact a doua zi eram la poalele Templului din Karnak și așteptam să fie preluat de una dintre, așa-zisele concubine al zeului Amon.
Stăteam la umbra unui curmal și gândeam, poate, la câte îmi mai era dat să văd și prin câte am să mai trec.
–Stăpâne Amshur, eu sunt Aqimsok, concubină de rang înalt a zeului Amon și mi s-a dat de veste că ați sosit. „O fi primit vreun telefon că prea a circulat repede vestea! Auzi telefon, cu o mie și trei sute de ani înainte de Christos!!! Am înnebunit de-a binelea.” 
–Te urmez îndată, frumoaso. Nu m-am putut abține să nu-i fac un compliment, pentru că, într-adevăr, era nespus de frumoasă. În mod normal,  eticheta vremii nu-mi dădea dreptul să vorbesc astfel, dar eu eram Bogdan și veneam… Ba nu, eram Amshur, pardon! Iar Aqimsok avea un mers ca de felină, păr lung prins în șnururi roșii, umeri goi, arămii și senzuali, arăta demențial! În acele momente, eram copleșit de un sentiment puternic de gelozie la adresa clerului care își permitea astfel de concubine.  
 –Stăpâne Amshur… „Stăpâne”, asta chiar îmi plăcea cum sună. Am să vă prezint Marelui Preot Tebshoqamon, el este cel căruia îi sunt rânduită de către zeul Amon să-i fiu sclavă și concubină până la moarte.
–„… până la moarte.” Și nu poți renunța dacă…
–Familia mea ar fi alungată, iar eu voi fi condamnată la moarte prin lapidare. Pedeapsa va fi dusă la bun sfârșit de către o mulțime neștiutoare, dar dornică să o pedepsească pe cea care n-a vrut să se supună Marelui Amon. Un sacrilegiu, de neimaginat pentru poporul meu.
O priveam oarecum neîncrezător, o priveam și nu-mi venea să cred cât de tranșant se exprima și cât de conștientă era de riscurile la care se supunea ajutându-mă. 
–Dar…
–Așa a vrut familia mea, ea este mândră pentru această onoare, iar eu m-am supus. Așa sunt rânduielile aici.
–Și bănuiesc că ești singura care, într-un fel sau altul, îți arăți nemulțumirea de statutul pe care-l ai, odată ce ai acceptat să îndeplinești această riscantă misiune.
–Nu, nu sunt singura, dar frica este mai mare la celelalte. Unde mai pui că era și curajoasă. Tot privind-o și ascultând-o eram să uit cu desăvârșire de ce mă aflam acolo. Ca să fac prietenului meu, faraonul, dovada prieteniei mele neprecupețite. Eram iscoada. Spionul. „Și ce mers avea frumoasa Aqimsok!” 
Acum sigur mi-aș fi dorit să fiu și să aparțin cu adevărat acestor meleaguri și al acestor timpuri pe care tocmai le parcurgeam  „en passant”. Aqimsok mi-a surprins privirea și a reluat punând capul în pământ. 
–Eu am să vă prezint ca pe un mare deținător de turme de oi, de peste mări și țări, care din prea mare respect față de zeul Amon și auzind de credința și de marile fapte ale Marilor Preoți ai lui Amon ați rânduit că este bine să oferiți drept jertfă câte doi berbeci pe zi, timp de șapte zile…
–Doi? Timp de șapte zile? Ai înnebunit de unde să iau atâția berbeci? Paisprezece, nu unul! O turmă-ntreagă, frate! Un adevărat carnagiu.
–Totul este rânduit. Sunt deja la marginea templului, păstorul vă așteaptă în fiecare dimineață să luați animalele pentru a fi aduse drept jertfă Marelui Amon.
–Câtă organizare, nici CIA-ul nu ar fi fost atât de prompt, cu toate vizitele neașteptate ale președinților americani în teatrele de luptă! 
–Îmi cer iertare, care „CIA”, ce „vizite neașteptate”? Cine sunt „americanii”?
–„Cine sunt americanii?!” Mda, bună întrebare, dar cred că am gândit cu voce tare.

 Iarăși baleiasem temporal.
–Tu crezi în Amon?, am întrebat-o privind-o drept în ochi.
–Nu are importanță ce cred eu. Important este ca omul să creadă în ceva. Asta îl face mai puternic și îi dă dreptul să spere că, acolo sus, este cineva care-l iubește și-l ocrotește. Și nu mă mai întrerupe, stăpâne Amshur!
Îi voi cere Marelui Tebshoqamon să vă găzduiască în casa oaspeților templului. Ea se găsește în afara templului, în partea de sud. În camera în care veți locui, sub podeaua acoperită cu piele de cămilă, se află ascunsă intrarea într-un tunel secret. Tunelul a fost săpat acum cinci ani de către iubitul uneia dintre concubine cu care se întâlnea la ceas de taină. De acest lucru nu știu decât eu și încă o concubină de rang mai mic, care este rudă cu mine, acolo ne întâlnim cu cei din familie când ni se face dor.
–Și ce s-a întâmplat cu concubina și iubitul ei care a săpat acest tunel secret. 
–Nemairezistând despărțirii, cei doi îndrăgostiți s-au dăruit Marelui Nil, rosti scurt și adăugă categoric, urmați-mă!
Doamne, ce poveste! Ce puteam face? M-am  dus după ea, gândindu-mă, cumva amuzat, că povestea celor doi, este un fel de Romeo și Julieta „avant la lettre”. Scena balconului petrecându-se, probabil, în tunel!!! Tot doi tineri, împotriva prejudecăților sociale. Shakespeare!
Am a fost condus într-o încăpere uriașă, cu tavanul cu totul din aur, care avea în mijlocul ei, pe podea, un disc solar, tot din aur, iar în centrul său un șuvoi mic de apă care picura desfătător ochiului, creând, totodată, o senzație de viu. Soarele părea că se mișcă, deșteaptă realizare, trebuie să recunoaștem. Stăteam în această uriașă încăpere și-l așteptam pe „popa” să apară. „Tebshoq, auzi nume!?”
–Bunul și Marele Amon să-ți călăuzească pașii spre împlinirea tuturor năzuințelor lumești și cerești! 
–Sunt încântat să vă răspund, Mare Preot al zeului Amon, cu aceleași calde urări și facă-se ca marile Voastre fapte să fie pe veci înscrise în amintirea poporului pentru care lucrați și căruia v-ați dedicat viața, iar zeul Amon să fie mândru și încântat de lucrarea voastră!
–Mulțumesc, tinere! Am fost încunoștințat de dorința ta și ca rugăciunile noastre să-și găsească o cât mai repede cale va trebui să aștepți șapte zile și șapte nopți în afara Templului. Rugăciunile noastre îți vor aduce prinos, iar turmele tale vor înflori precum măslinii și portocalii în valea Nilului.
–Cu răbdare și credință, mă voi supune întru totul.
–Amon să te aibă în grijă! Am îngenunchiat cu un picior, în timp ce Marele Preot își scutură peste capul meu degetele mâinii drepte înmuiate în apa din șuvoiul care spăla discul de aur. După această scurtă procesiune, M-am  retras cu spatele și am ieșit.
Un ajutor de preot sau ce-o fi fost el, mă conduse la casa de oaspeți din partea de sud a Templului, rămânând la ușă. Aveam paza asigurată, frate. Bodyguarzi!!!
Destul de timid, oarecum speriat, m-am  întins după un timp peste pieile și blănurile care acopereau podeaua și cu privirea în tavan rememoram ultimele zile. Totul părea neverosimil, anapoda. Nu știam dacă voi putea povesti vreodată cuiva prin ce-am trecut și să mă mai și creadă!
Trecură câteva ore de la întâlnirea cu Aqimsok și încă o mai vedeam  în fața ochilor. Frumoasă femeie! Bătăi înfundate s-au auzit, la un moment dat și nu știam încotro s-o apuc, dar de sub blănuri, dintr-un colț al camerei, se ivi capul mândrei și frumoasei Aqimsok. Opaițul cu seu de cămilă își juca razele luminiscente pe chipul ei fără seamăn de frumos, punându-i în valoare ochii migdalați și negri, făcându-mă să… Să o doresc?! Da, dar eu nu am mai avut… 
–Acum este timpul, veți vedea ce n-ați văzut vreodată și nu veți putea povesti decât ocrotitorului și prietenului, Marele… Era gata să o întrerup cu o întrebare stupidă… când, Aqimsok își lipi degetul arătător de buzele sale. De afară, se auzi tușind paznicul. Se făcuse noapte și ceața, care se lăsase peste Karnak, îi iritase, probabil, laringele.
Aqimsok își uitase degetul peste buzele mele iar eu abia m-am abținut să nu i-l sărut. „Ce sărut?!” Îmi venea să i-l înghit cu totul, nu altceva! Într-un târziu, aceasta își aduse aminte și și-l retrase, vădit stânjenită. Degetul îi era cald și moale ca o adiere de Zefir și mirosea a flori rare culese din grădinile palatului. 
–Urmați-mă, șopti scurt și dispăru sub blana de cămilă. M-am se strecurat cu greutate pe sub blană și m-am trezi cufundat într-o beznă totală. Eram gata să strig când… am simțit din nou atingerea diafană a mâinii lui Aqimsok, anticipând parcă, o căuta pe a mea, i-am întins mâna emoționat. Nu știam ce se întâmpla cu mine, eram ca un adolescent la prima întâlnire! Dar… parcă adolescent și eram! Dar nu aici! Tremuram din tot corpul și-mi venea să fac un gest necugetat. Aveam senzația că bătăile inimii mele se auzeau prin tot Karnak-ul. Atât eram de surescitat și excitat.
La un moment dat ritmul pașilor scăzură și-ntr-un final ne-am oprit, iar după trei bătăi scurte, în sfârșit, am văzut lumină. Vâlvătaia mică și galbenă a opaițului alimentat și el tot cu seu de cămilă, căruia i se simțea mirosul greu de la o poștă, lumina stingher o încăpere minusculă. Aqimsok șopti ceva unei tinere căreia i se intuiau trăsăturile feței, la fel de frumoasă ca și Aqimsok. 
–Cine este, fata?, întreb repede.
–Ajunge câte știți și câte o să mai vedeți. Fiți atent, în colțul acesta, dați-mi mâna!, așa, aici se află, o lespede de piatră, o împingeți ușor și veți vedea și auzi tot ce se întâmplă în sala de desfătare a Marilor Preoți.  
– „Sală de desfătare”?  
–Aici se va petrece tot ceea ce trebuie să povestiți mai departe. Dimineață voi veni și vă voi conduce înapoi pentru ca eunucul care vă păzește să nu-și dea seama de absența dumneavoastră.
–„Eunuc?”  Păi ce, proști or fi Marii Preoți să țină un bărbat întreg pe lângă frumusețile astea?!
Tot visând la Aqimsok, ațipisem când… Când s-au auzit voci de dincolo de zid. Am  împins cu grijă lespedea. „Camera desfătărilor” era plină și am văzut cum toți preoții și-au dat mâinile și au început să se învârtă, când într-o parte, când într-alta ca într-un ritual religios, în jurul unui disc solar din care ieșeau aburi sau fum, nu-mi dădeam prea bine seama. Murmurau cuvinte numai de ei înțelese și se învârteau în neștire. Și s-au învârtit și s-au învârtit până au amețit, și ei și eu, căzând care pe unde și rămânând așa până când au venit concubinele de i-au ridicat, oferindu-le să bea, din niște cupe mari din aur, un lichid albicios la culoare.
Chiar în dreptul meu se deschiseră două uși mari prin care au pătruns mai mulți eunuci, acum știam ce hram poartă aceștia, purtând pe două tăvi, mari din lut, trupurile fumegânde ale celor doi berbeci aduși de către mine. Eunucii i-au pus pe jos și s-au retras cu spatele, închizând cu grijă ușile.
Marii Preoți începură să rupă hălci întregi de carne și să mănânce pe nerăsuflate. Câte unul, care se săturase mai repede și nu mai putea înghiți, se ducea într-un colț își băga degetele pe gât, voma și revenea pentru a-și reocupa poziția strategică la marele festin. Dintr-o dată mi se făcuse greață. Ba, mă cuprinse și un fel de amețeală.
Marii Preoți, ghiftuiți, tolăniți în toate pozițiile, au prins a bate din palme și imediat concubinele au început să danseze. Ciudat dans mi-a fost dat să văd, îngânau o incantație și făceau piruete, până la epuizare cu mâinile depărtate de corp și cu capul lăsat pe spate. Exact ca dervișii sufiți. Cum cădea câte una, imediat sărea peste ea un preot și începea să-i sfâșie hainele.
Aqimsok căzuse nu departe de locul unde mă aflam și l-am putut vedea pe „rahatul” ăla de Tebshoqamon cum s-a repezit ca un vultur hulpav asupră-i, rupându-i hainele, cu o dexteritate greu imaginabilă, la un asemenea reprezentant al clerului, sărind, apoi, peste ea și acoperind-o cu săruturile lui scârboase. Îmi venea să ies de acolo și să-l omor, nu altceva. Îmi mușcam buzele  știind că nu puteam interveni.
De fapt preoții își plimbau limbile pe trupurile concubinelor, dinspre picioare înspre gât cu mișcări repetate într-un anumit ritm. Toți o dată. Parcă aveau un scenariu, o coregrafie!?
Concubinele începeau să geamă, iar ei înfierbântați de gemetele lor deveneau și mai scârboși, cu balele atârnând le desfăceau picioarele și, mișcându-și limbile într-un du-te-vino incredibil, se năpusteau ca ulii asupra organelor genitale, de credeai că praf o să le facă. Mugeau pe înfundate și scoteau niște chițăituri ireale, ca de sconcși în călduri. Nu-mi credeam ochilor și urechilor ce vedeam și auzeam. Atâta desfrâu într-un loc care ar fi trebuit să fie mai mult decât sacru. Concubinele excitate, se ridicau la rândul lor, se propteau între picioarele Marilor Preoți, le înșfăcau falusul și începeau să-l mângâie frenetic până ce acesta, plin de furie, își revărsa tot năduful (!). Tot năduful. Atunci, tinerele se „înfruptau” din seva falusului până ce preoții, satisfăcuți și obosiți adormeau grohăind ca porcii sălbatici.

Eram un car de nervi. Îmi venea să strig să fiu auzit în tot Regatul.  Tâmplele îmi zvâcneau cu putere… Mi se făcuse și greață și îmi venea să vomit.
–Stăpâne! Haideți că este târziu. Era Aqimsok. Se făcuse dimineață și parcă nu-mi mai plăcea așa de mult de ea. Și cât de frumoasă îmi păruse la început. I-am întins mâna și mi-a fost greață să o ating. Aqimsok a observat gestul, probabil că a văzut și grimasa de pe fața mea și imediat și-a retras-o. Să mergem!, adăugă și o apucă spre tunelul secret. La sfârșitul tunelului m-am împiedicat ca un orb și Aqimsok m-a ridicat imediat trecând în fața mea. Încă eram sub impresia grozăviilor văzute. M-am ridicat în gura tunelului dând pielea de cămilă la o parte, eram din nou în casa de oaspeți a templului. Eram departe de tot ceea ce văzusem. Repulsia era totală. La lumina opaițului, din seu de cămilă, o priveam pe Aqimsok… „Și totuși era frumoasă!” Semeață, cu capul ușor plecat, aștepta parcă, reproșuri din partea mea. Era gata să îndure orice critică. După toate acestea ea mai avea puterea să zâmbească. Zâmbea ca un copil vinovat. „Ce să-i fac? Ce să-i zic?”
Ce drept aveam să îndrept istoria? Eu, de fapt, nici nu eram acolo! Sau eram!? Nu mai eram sigur de nimic.
„Și totuși este atât de frumoasă!”
„Atât de frumoasă!”
Am încercat un zâmbet. 
–Frumoasă Aqimsok, îți mulțumesc pentru tot, dar nu cred că voi mai putea fi martorul celor șase nopți și zile ce mi-au mai rămas, dacă nu te superi aș dori să… Mi-a fost de ajuns.
–Am înțeles, stăpâne, și înțeleg, spuse în timp ce coborî privirea! După amiază va veni cineva și vă va conduce înapoi spre Malgatta.
–Știi, aș vrea…  
–Noi nu o să ne mai vedem, vă rog să transmiteți stăpânului nostru tot ce ați văzut, poate va face ceva pentru ca alte tinere de familie bună să nu mai aibă zile și nopți de nefericire, așa cum avem noi acum.
–Aqimsok, bunul zeu vede că tu dorești binele aproapelui și toate păcatele tale îți vor fi iertate. 
–Bunul Amon să v-audă! Se retrase cu spatele, se lăsă pe vine și dispăru înghițită de tunelul întunecat.
–Aqimsok! Am strigat și m-am aruncat pe burtă ridicând blana care astupa intrarea. Mi-am introdus capul și umerii în gura tunelului, am întins mâna dreaptă în hăul cel negru, sperând… Ce? Într-un târziu, o mână rece, tremurândă, se ivi din umbră, îmi mângâie cu sfială dosul palmei, și îi simții buzele tremurânde cum se lipesc de degetele mele, chipul ei înfricoșător de frumos și trist apăru câteva clipe în clarobscurul gropii, îmi mai sărută o dată degetele și dispăru. Ce puteam să fac pentru a opri? Cu ce drept? Am tras un oftat prelung și m-am întins pe jos, începând a plânge cu sughițuri. Am lovit pământul cu pumnii și cu călcâiele până la epuizare. „Doamne, ce dramă trăiam! Doamne, de ce mi se întâmplau toate aceste tocmai mie, care eram așa cum eram!” Am stat întins pe jos preț de câteva ore. Bătăi în ușa de la intrare.

VA URMA

---

Did you like it?

DONATE

THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English