DELIRIUM TREMENS (IV) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 74 ● 10/2023
De IONEL UDRESCU
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Odată cu soarele dimineții ce dădea buzna prin ferestre, bruscându-le ochii, năvăliră în cameră soldații din patrulă, purtând măști, scuturi și bastoane de cauciuc și se apucară să-i cotonogească în timp ce-i luau pe sus și-i aruncau în dubă.
Îl ardea groaznic întreaga carne. Dârele roșii se suprapuneau formând o țesătură ciudată. Femeia goală, cu trupul brăzdat de urmele bastoanelor, hohotea încet.
– Ţi-am spus că asta ne așteaptă! mormăi ea printre suspine. Ăsta-i sfârșitul…
Privi printre gratiile dubei. Firma luminoasă, încă aprinsă, continua să anunțe prezența celor o sută douăzeci și trei de magazine.
Mașina se puse în mișcare. Printre zăbrelele ochiului de geam începură să defileze peisajele pe care le văzuse în ajun, dar pe care acum le și recunoștea. Toată amnezia trecuse ca prin farmec. Erau străzile pe care copilărise. Supermagazinul fusese magazia casei părintești. Fusese locul preferat pentru v-ați ascunselea, sau pentru leapșa pe ouate… Pe carosabil jucase fotbal împreună cu prietenii săi…
Nu, aceasta nu fusese o stradă înfundată. Zidul care închisese drumul fusese construit mai târziu. Toate visele și idealurile copilăriei i se loviseră apoi de acest zid samavolnic. Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese… Casa le-a fost confiscată și transformată în reședință de protocol, iar foștii locatari fuseseră aruncați în stradă. Ai lui ajunseseră după gratii… Lui i se blocase orice cale de acces în societate… Teroarea pusese stăpânire pe toată lumea. Se vorbea în șoaptă sau, și mai sănătos, se tăcea. El avusese curajul să rupă tăcerea printr-un urlet prelung. Au mai urlat și alții, dar nu pentru multă vreme, aceiași.
Vehiculul trecu prin dreptul intrării unui subsol, pe unde, când era copil, pătrundea în labirintul de tuneluri de sub oraș.
De IONEL UDRESCU
Apoi fusese adus aici. Decorul se schimbase. Puteai să urli cât vrei, că nimeni nu auzea vreun sunet scos de tine. Aici a învățat să tacă. Dar ei nu voiau ca el să tacă. Ei voiau ca el să urle, să vorbească, voiau nume, adrese, amănunte… Dar între timp el învățase să uite.
Văzând că nu au ce-i face, l-au silit să uite totul printr-o lungă perioadă de somn. Atât de lungă, încât au reușit și ei să-l uite într-un pat de spital. Dar nu l-au uitat de tot. Își aminteau uneori de el și-i treceau transpirații reci.
Apoi, datorită izolării, cineva hotărâse să transforme beciurile într-un adăpost antiatomic.
Prin gemuleț, zări o buturugă imensă, care fusese un arbore secular, tăiat, doar pentru că amintea cuiva de lipsa arborelui genealogic.
Dar arborele se afla în curtea bisericii în care, copil fiind, pierdea ore întregi privind fascinat sfinții pictați pe sticla ferestrelor, iar preotul bătrân, prieten al familiei, îi povestise despre sfinți și strămoși.
Acum dispăruseră și biserica și muzeul de istorie de alături.
Au coborât din mașină și au urcat tăcuți golgota ce fusese “Așezământ de Sănătate Mentală”.
De IONEL UDRESCU
Cum de strămoșii și sfinții din icoane permiseseră acest sacrilegiu?! Cum de nu opriseră distrugerea tuturor valorilor morale și materiale?! Poate că, de fapt, ei nici nu existaseră vreodată, ci totul începuse și se sfârșea pe acest morman de moloz, alături de cele două degete sub formă de “V”, arse de trabucul al cărui scrum se împrăștiase de mult, luat de vânt…
La poalele colinei se alinia plutonul de execuție. Alături, la o tribună improvizată, luau loc oficialitățile: femeia cu generatorul acustic, artistul, oratorul cu casetofonul atârnat de gât, gestionarul…
Ceva mai departe se zărea un grup de oameni care alergau înainte și înapoi, în ritm sacadat, urmați de gardian.
Își aminti că acolo era pușcăria. Trecuse și el pe acolo. Acum nu mai avea garduri. Nu mai avea nici granițe. Totul se transformase într-o vastă pușcărie.
– Ochiți! se auzi vocea stridentă a comandantului.
Figurile celor din asistență păreau să se contopească. Păreau că sunt o singură persoană în mai multe ipostaze, așa cum mai glumeau bătrânii fotografi de la bâlciuri, la începutul trucajului fotografic.
Portmoneul îi căzuse, iar din el ieșise cartela de identitate. Din poză îl priveau doi ochi care păreau să cunoască întregul adevăr. Îl recunoscu pe cel din fotografie. Era el însuși. Și numele și adresa erau ale lui. In sfârșit se recunoștea. În sfârșit se regăsea. În sfârșit știa… Era cunoașterea supremă.
De IONEL UDRESCU
– Foc!, se auzi comanda, apoi detunătura puștilor.
Vedea cum vin gloanțele spre el, în dubla lor mișcare de translație și rotație.
Asistența rânjea, dar acest rânjet, mai mult o grimasă forțată, trăda o spaimă nebună. Asupra lor se părea că planează spiritul celui ce construise buncărul subteran.
Gloanțele continuau să se apropie, vâjâind, înșurubându-se în aer…
Cea de lângă el, tremura înspăimântată. Un con de oțel sfredeli pielea femeii născând un izvor purpuriu.
Un țipăt acut îi străpunse timpanele.
Simțea carnea luându-i foc în mai multe locuri.
O pădure de oglinzi se-nălțase reflectându-le chipul în mii de moduri diferite. De altfel, păreau chiar persoane diferite. Mii de oameni mureau odată cu ei.
O trosnitură seacă în frunte.
Din grupul de oameni din depărtare se opri unul, apoi altul, și altul… Cu pumnii strânși se apropiară amenințător de gardian, care o rupse la fugă. Panica pusese stăpânire pe cei de la tribună.
Sângele se prelingea printre gene, acoperind ochii ce tindeau să mai prindă o ultimă geană de lumină.
Pe cer, dinspre soare plana învăluit într-o aureolă aurie, cu aripile larg întinse un porumbel alb, străveziu.
“Poate că n-a fost în zadar, poate că nu e totul pierdut…”, îi trecu prin minte un ultim gând, în timp ce se prăbușea fără viață pe mormanul de moloz înroșit.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
