Folclorul românesc și elementele sale dramatice – ALTCULTURE MAGAZINE ● 73 ● 9/2023
De Ion Bogdan Martin
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
După opinia mea, caracterul a tot ceea ce cuprinde în ființa sa folclorul românesc este incontestabil de factură dramatică. Și să ne aplecăm doar către dialogurile din poeziile populare și baladele românești – deși am putea să pomenim și bocetele – care sunt structurate astfel încât lirismul lor să capete, printr-un dialog plin de vivacitate și armonie, o profundă amprentă a zbaterilor de zi cu zi, a conflictelor sociale și a vieții de obidă pe care o ducea românul plebeu. Celui care nu-i mai rămâne decât mijlocul dramatic de a-și pune în doine și balade tot ceea ce nu poate spune sus și tare, subterfugiul, neîndoios, al poporului român de a fi auzit și de a-și face cunoscute ofurile, durerile ori chiar dragostea față de eroii sau de strămoșii săi. Balade și doine transmise prin viu grai, care ne oferă o recuperare ritualică, prin melos și creativitate individuală, ducând și purtând în timp, prin moștenirea colectivă, o idee generoasă și luminoasă despre sentimentul național, creând, astfel, un arhetip popular. Așa cum este cunoscut, în literatură, arhetipul apare sub formă de simboluri sau motive, precum și în situații sau forme ale complotului, exact ce-i trebuie textului dramatic. Iar folclorul românesc abundă de exemple de acest sens.
Bunăoară, în „Balada Meșterului Manole” – cu cele 170 de variante cunoscute, culeasă și „îndreptată” de Vasile Alecsandri, creatorul anonim ne transmite și ne face să înțelegem că nimic durabil nu se poate edifica decât prin sacrificiul dus la extrem. Dar, pentru ca intriga să fie completă, avem parte și de trădare, pentru că meșterii, „calfe și zidari”, care erau conduși de starostele Manole, deși juraseră, nu-și chemară surorile ori soțiile să vină pentru a fi zidite și astfel, precum visase Manole, lucrul de peste zi să nu se mai năruie și „Sfânta monastire/pentru pomenire” să se zidească.
De Ion Bogdan Martin
Elemente dramatice de factură folcorică întâlnim în mai toate baladele: balada lui Toma Alimoș, tot un erou tragic, ca și Meșterul Manole, precum și în balada Miorița, culeasă de același Vasile Alecsandri, care îi dă și titlul „Miorița”. Balada Miorița este un poem folcloric unic în lume, numit, în versiunea sa primară, din Transilvania, „Colinda păcurarului”, după cum îi spunea și numele, la bază fiind un colind, după care, trecând Carpații, devine baladă, o lucrare pastorală monumentală pe care, în timp, unii cercetători au catalagat-o drept cântec religios, mit, etnomit, cântec din bătrâni, cântect de jale, epopee pastorală ori chiar… cântec de nuntă!? Sigur, pe foarte mulți i-a intrigat și chiar necăjit fatalismul baladei, cu trimitire directă la atitudinea paradoxală a eroului principal – „…Că l’apus de soare/Vreau să mi te-omoare/Baciul Ungurean/Şi cu cel Vrâncean/ – Oiţă bîrsană/De eşti năzdrăvană/Şi de-a fi să mor/ În cîmp de mohor/Să spui lui Vrâncean/Şi lui Ungurean/Ca să mă îngroape/Aice pe-aproape/În strunga de oi/Să fiu tot cu voi/In dosul stînii/Să-mi aud cînii/Aste să le spui…” –, numai că eu fac, aici, refererire doar la valențele sale discursive și dramatice fără a întreprinde o analiză pe text.
Și iată cum teatrul, care va dăinui de-a pururi, întocmai ca și „veșnicia” lui Blaga, se pare că s-a născut la sat.
De Ion Bogdan Martin
De asemenea, folclorul românesc este extraordinar de bogat în zeci și sute de elemente dramatice care cuprind datini și obiceiuri cu conținut magic. Menirea acestor teme nu este alta, după umila mea părere, decât aceea de a include cabalisticul ori misteriosul în noțiunea de creație pentru a-i conferi acesteia o aură mistică, de neatins, cu iz divin. Spunându-ne cumva că datina se ia ca atare și se transmite mai departe posterității pentru a o prezerva cu sfințenie.
Din folclorul românesc a derivat, inevitabil, teatrul popular românesc. La clacă sau chiar cu dorința de a se da în spectacol, la diferite sărbători, țărani, îmbrăcați în port popular străvechi, se întâlneau, fără a avea un scenariu ori un text scris, fără nicio regie și depănau povești sau întâmplări din lumea satului, majoritatea satirizând obiceiuri ale unor consăteni ori ale conducătorilor obștei, dilaogurile lor stârnind adeseori râsul, dar și pizma celor înfierați.
Prin anii 30, acest teatru nescris, cu predilecție întâlnit în Ardeal, i-a atras atenția sociologului Dimitrie Gusti, considerându-l prima formă de teatru comunitar.
Succint de tot, am dorit să trec în revistă faptul că teatrul, din cele mai vechi timpuri, și-a făcut loc în viața românului, sub o formă sau altă, însoțindu-l prin vremi pentru a-i marca existența și perenitatea.
Ca să-l parafrazăm, pe același Vasile Alecandri, care în prefața volumului „Balade adunate și îndreptate”, consacră sintagma: „Românul e născut poet”, ca un omagiu adus poetului genial care este… poporul român, păstrând proporția, putem spune că românul s-a născut și… actor!
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
