LEGILE ANTICE ALE ORIENTULUI APROPIAT – Lex Talionis – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023
De Cornel Enache
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Cornel Enache
În urmă cu aproximativ 2500-3000 de ani, în Orientul Apropiat, marile coduri de legi erau creația oamenilor: regi, preoți sau înțelepți.
Zeitățile cetății aveau datoria de a garanta viața locuitorilor acestora, corpul juridic fiind însă format din oameni controlați de administrația locului.
Legile biblice, spre deosebire de codurile legiuitoare, nu sunt atribuite unei anumite persoane, Moise fiind învățătorul, profetul și nicidecum creatorul Legii.
Tora este în totalitatea ei emanația Divinității. În spațiul geografic numit Israel nu a existat niciodată un rege cu rol de legiuitor, precum în multe alte țări din același areal.
Legea, funcționalitatea și aplicabilitatea ei, a luat ființă cu mult timp înainte de existența unui stat sau rege evreu, iar după ce au dispărut cele două state iudaice, Legea a continuat să existe cu un randament maxim.
Regii David și Solomon au fost constructori și organizatori. Împreună cu urmașii lor Iehosaphat, Ezekia și Iosia, au fost reformatori și implementatori ai Legii, dar nu și creatorii ei.
Codul lui Hammurabi, așa cum se poate deduce din text, este, dimpotrivă, creația de facto și de jure a aceluia a cărui nume îl poartă. Zeii Samaș și Marduk sunt doar giranți ai felului în care omul capătă discernământul percepției adevărului și al justiției.
Să nu uităm, deci, că însuși Hammurabi era om, codul scris de el nefiind o creație metafizică.
În iudaism, situația este complet diferită. Legea nu este rezultatul unei creații umane, a înțelepciunii unui individ, oricât de mare ar fi valoarea acestuia și oricât de aproape s-ar situa față de Divinitate.
Creatorul legii este IAHVE, zeul unic și material, omul fiind doar intermediarul și beneficiarul Legii Divine.
Perceptele Legii au astfel valoare apodictică, ele constituind un ghid ideal adevărat, aplicabil în mod imediat oamenilor. Legea devine astfel universală și eternă.
Respectarea acestor percepte garantau păstrarea echilibrului societății iudaice de atunci, iar încălcarea lor genera haos, dezordine și anarhie. Universalitatea lor era urmarea faptului că erau concepute și date de către Divinitate. Astfel, Legea trebuia cunoscută și implementată necondiționat de fiecare iudeu.
Percepția legii la nivel individual face diferența fundamentală între viziunea juridică orientală și cea iudaică.
Ținând cont de faptul cert că numai elitele aveau acces la scris și citit, Legea, în ciuda faptului că era scrisă și expusă public, nu constituia un motiv pentru iluminarea oamenilor (regii Asiriei, spre exemplu, în afară de Assurbanipal, erau complet analfabeți).
Legea putea fi citită numai de cel care putea să descifreze hieroglifele sau cuneiformele în care era scrisă aceasta.
Viziunea în Israelul antic era cu totul alta. Cele trei coduri ale Torei erau citite oamenilor adunați în acest scop, explicate și argumentate de preoți care mergeau până într-acolo încât impuneau modalitățile de interpretare a legii scrise. Toate acestea erau necesare dacă ținem cont că Tora are o mulțime de lacune privind, spre exemplu, legile moștenirii sau succesiunii, dar și cele care ar fi trebuit să regleze, în detaliu, viața economică și comercială a comunităților evreiești din cele două regate. Tora prezintă viața în mod holistic, nefăcând deosebiri în tratarea unor aspecte seculare, religioase, cultice sau morale ale traiului uman.
De Cornel Enache
Poporul evreu a fost, este și va fi, cu siguranță, un popor educat prin lecturi publice în scopul atingerii perfecțiunii morale și spirituale.
Tora reprezintă întregul, unitatea organică care nu poate fi redusă la aspectele particulare ale vieții. Părțile acestei legi par să fie independente, dar ele se supun însă coerenței întregului. Legea iudaică reprezintă, în consecință, modalitatea de reglare eficientă a relației omului cu Divinitatea.
Dacă în țările Orientului Apropiat, legile aveau un caracter ideal, reprezentând ghiduri necesare de rezolvare eficientă a situațiilor conflictuale, în Israel legile aveau un caracter normativ.
Codul lui Hammurabi avea un caracter de clasă, prevederile sale oferind celor vinovați pedepse graduale conform stării sociale a victimei.
Tora nu cuprinde asemenea discriminări, pentru evrei neexistând diferențieri dictate de statutul social al victimei sau autorului. Justiția trebuia să fie egală pentru toți membrii societății.
Legile Orientului, inclusiv Codul lui Hammurabi, aveau în conținut prevederi inacceptabile pentru vechii evrei, cuprinse în așa-zisa Lege a pedepsei substitutive.
Această lege stabilea că, în cazul unei infracțiuni grave soldate, spre exemplu, cu decesul victimei, nu făptașul era pedepsit, ci fiul, fiica sau soția acestuia. Unul dintre aceștia era obligat să ispășească pedeapsa făptașului în mod compensatoriu.
Astfel de substituții judiciare erau de neconceput pentru legiuitorul iudeu și sunt respinse în Tora.
Să nu omori pe părinți pentru copii și să nu omori pe copii pentru părinți, fiecare să fie omorât pentru păcatul lui (Deuteronom 24.16)
Legile Orientului Apropiat prevedeau pedepse de o rară cruzime pentru cei din clasele inferioare, sclavi sau prizonieri de război. Amputarea membrelor, castrarea sau mutilarea erau frecvente. Lista acestora era lungă, dar extrem de eficientă.
Viața omului în Mesopotamia era ieftină, comparativ cu protecția proprietății, care de cele mai multe ori era supraevaluată de către judecători.
În contradicție, Tora nu prevede pedeapsa capitală pentru violarea proprietății private. Viața era considerată cel mai de preț lucru, astfel că abuzurile sexuale, violul sau încălcarea dreptului individului oropsit, ale străinului, ale văduvei, ale copilului orfan, sclavului și în general a celor de la periferia societății erau puse înaintea proprietății, indiferent cât de prețioasă ar fi fost aceasta.
Tora este îngăduitoare, chiar și în cazurile de moarte a victimei, dacă nu se dovedește intenționalitatea sau participarea directă la săvârșirea faptei. Se acceptau, în asemenea situații, compensațiile financiare.
Situația juridică a sclavului în legile Orientului Apropiat și Israel era complet diferită.
În Mesopotamia, sclavia avea un caracter domestic, situația acesteia fiind adesea controversată. Sclavul se afla la dispoziția stăpânului, care îl putea vinde, împrumuta sau, eventual, schimba. Viața acestuia nu avea nicio valoare.
De Cornel Enache
Existau însă și situații în care sclavii puteau controla sau supraveghea afacerile stăpânului. Puteau să aibă chiar proprietăți și sclavi la rândul lor.
Tora, încă din Exod (Exod 21.20) limitează în mod substanțial și ireversibil comportamentul abuziv al stăpânilor față de sclavi.
În Codul lui Hammurabi, ascunderea sau adăpostirea unui sclav fugar se pedepsea de cele mai multe ori cu moartea.
Legile iudaice sunt, în această privință, în totală opoziție. Să nu dai înapoi stăpânului său un rob care va fugi la tine… Să rămână la tine, în mijlocul tău, în locul care îl va alege el, într-una din cetățile tale… (Deuteronom 23.15-16)
Drepturile sclavului trebuiau respectate întocmai ca și cele ale omului liber. Ziua Sabatului își întindea binefacerile și asupra lui. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Tău. Să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care stă în casa ta. (Exod 20.10)
Deuteronomul (5.14) consfințește cele descrise în Exod… pentru ca robul tău și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine.
Explicațiile suplimentare sunt necesare atunci când este vorba de Lex talionis, cunoscută în Biblie sub formula emblematică: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
În epoca de mijloc a bronzului dar și în cea târzie, populațiile Orientului Apropiat au cunoscut o semnificativă evoluție a sistemelor judiciare prin introducerea compensațiilor financiare.
Astfel, cele mai vechi coduri ale Mesopotamiei, precum și cele din Ur-Nammu, legile lui Eșunma, cele hitite sau babiloniene prevedeau compensații financiare în schimbul prejudiciului adus victimelor.
Primul care inițiază legea talionului este regele Hammurabi, prin introducerea în codul său a pedepsei fizice drept urmare a unui prejudiciu fizic. Legea era aplicată numai dacă făptașul și victima făceau parte din aceeași clasă socială.
Cercetările de început ale specialiștilor au considerat că reforma adusă de Hammurabi în justiția acelor vremuri, nu era altceva decât un pas înapoi în procesul de umanizare al societății, prin regresia la barbarisme și animalitate.
Studiile ulterioare efectuate în contextul istoric mesopotamian au demonstrat că procesul evolutiv al umanizării sociale nu a plecat de la stadiul paradigmatic “ochi pentru ochi” la formula compensațiilor financiare ci în sens cu totul contrat, de la aceste compensații la formula „dinte pentru dinte”.
Ne întrebăm, așadar, care este noutatea Codului legislativ a lui Hammurabi?
Din moment ce Mesopotamia devine dintr-un grup de cetăți-stat un imperiu, se impunea ca regele să centralizeze puterea la toate nivelurile: social, politic, economic și legislativ. Astfel, conflictul între agresor și victimă nu va mai ține de domeniul privat ci de cel public, în totalitatea sa. Agresorul, prin comportamentul său criminal, devenea astfel un pericol public cu potențial destabilizator social.
Autoritatea legii va înlocui treptat compensațiile financiare private. Prin prisma acestei interpretări Codul lui Hammurabi devine o concepție de-a dreptul revoluționară a acelor vremuri.
Lex Talionis s-a dorit probabil o modalitate ideală de afirmare a egalității tuturor oamenilor în fața legii. În cazurile majore, în care victima își pierdea viața (viață pentru viață) reprezenta o posibilă echivalență pentru toți cei egali în fața morții.
Principiul talionic devine astfel explicit: făptașul trebuie pedepsit pe măsura pagubei sau prejudiciului pe care intenționa să-l pricinuiască aproapelui său.
Legea biblică explicată în Numerii (35.36) face, spre exemplu, diferențierea clară între o lovitură cauzatoare de moarte și crima intenționată. “să nu accepți despăgubiri de la un criminal care este vinovat de crimă capital, el trebuie omorât.”
Drept urmare, în restul cazurilor legea se arăta destul de permisivă, acceptându-se compensațiile financiare în locul pedepselor fizice, corporale.
Bibliografie
Schultz J. Samuel-Călătorie prin Vechiul Testament. Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2008
Adrian și Dana Levi-Fundamentele iudaismului. Ed. Antet XX Press, 2018
Krauss Walter-Civilizația asiro-babiloniană. Ed. Prietenii cărții, București, 2005
Niemirover J. Ithac-Iudaismul. Ed. Hasefer, București, 2005
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
