DELIRIUM TREMENS (II) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023

DELIRIUM TREMENS (II) – ALTCULTURE MAGAZINE ● 72 ● 8/2023
De IONEL UDRESCU

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Într-un târziu, obosit, se opri, în timp ce ceilalți se îndepărtau în fugă, urmați de milițian.
Avea ciudata impresie că se mai desprinsese o dată din pluton, dar nu-și putea aminti în ce împrejurări.
Zări o spărtură în zid. Trecu prin gaură și se trezi într-o altă stradă, lipsită de viață. Porni agale în lungul străzii. Un perete se prăbuși lângă el, pulverizat. Întâmplarea aceasta îl făcu să privească în jur. Totul era pustiu și inert. Nimic, nici o mișcare. Ba da. Reuși să distingă prezența unei femei ce manevra încet potențiometrul unui aparat așezat pe o buturugă imensă. Fața parcă-i era de tencuială, tone de pudră încercând să-i acopere ridurile adânci. Totul la ea părea cadaveric, cu excepția ochilor, care străluceau de ură și plăcere totodată.
– Ce-i asta? întrebă consternat.
– Nu vezi? Este un generator acustic, îi răspunse femeia, învârtind mai departe butonul.
– Si ce faci cu el?
– Eu nu dau socoteală nimănui, începu ea să urle, dar te informez că sunt un savant de renume mondial, ceea ce, de altfel, ar fi trebuit să știi, și tocmai m-ai deranjat de la o experiență științifică de cea mai mare însemnătate. Tocmai eram pe punctul de a descoperi frecvența de rezonanță a coșmeliei de colo.
Coșmelia cu pricina era o impozantă biserică ce dăinuia de mai multe secole.
Un vitraliu începu să zbârnâie, apoi se transformă într-o pulbere fină, care, în drum spre pământ, reflecta lumina în miliarde de scântei policrome. Îi urmă altul și altul și altul…
Era un spectacol fascinant și barbar.
Tabla de pe turlă începu să zumzăie, în timp ce vuietul clopotului se transformă într-un bocet pe mai multe voci. Pereții începură să crape și să se surpe, luând totodată forma fardului de pe obrazul femeii.
Nu mult după aceea, întregul lăcaș de cult se transformase într-un morman de pudră fină, în care te-ai fi putut afunda ca în nisipurile mișcătoare.
Întinsă pe spate, cu părul zbârlit și fața desfigurată, cu poalele ridicate, femeia se zvârcolea gemând, frecându-și pântecele gol.
Se opri din zbater,e gâfâind extenuată. Întoarse privirile spre el:

– Ţi-a plăcut? Nu-i magnific? Se ridică într-un cot, respirând alert, ceea ce-i distorsiona coerența vorbirii. Acest aparat… întruchipează…, vorbea cu pauze mari între cuvinte, tot ce-i mai modern… în domeniul științei… Înmagazinează… de fapt, eliberează… întreaga energie a lumii. Poduri, clădiri, baraje, munți… Respirația începea să-i revină și vorbea din ce în ce mai cursiv, mai aprins… Toate sunt fulgi de zăpadă în fața lui și a mea, pentru că eu sunt cea care-l stăpânește… Privirii mele atotcunoscătoare nu-i poate rezista nimic. Totul se transformă în colb și mi se așează la picioare. Vrei să fi puternic? ochii ei îl fixau cu o licărire stranie. Ești vânjos, poți avea totul… se agăță de el cu disperare. Ești frumos… vreau să fii al meu… fă-mă! Se năpusti asupra lui și-l trânti la pământ înainte ca el să poată schița vreun gest. Vreau să te simt cât mai adânc îngropat în mine!
Îi văzu fusta ridicându-se din nou. Îi simțea mâna desfăcându-i pantalonii de pijama. Îi simțea respirația urât mirositoare arzându-i fața. Cocoțată peste el, îl posedă cu furie, acolo, în praful străzii, apoi se lungi lângă el în țărână gâfâind șuierat.
Simțindu-se eliberat, o rupse la fugă încheindu-și din mers pantalonii.
Întoarse capul, continuând să alerge. Ea manevra din nou generatorul acustic.
”Păcat”, îi strigă, fără să-l privească, ”ai fi putut ajunge departe… Într-o zi îți voi prinde și ție frecvența de rezonanță…”

Simțea o teribilă senzație de vomă. Un nod imens i se zvârcolea în stomac, tâmplele îi zvâcneau, de parcă erau gata gata să se spargă. Era convins că paloarea i-a devenit pământie. Ar fi vrut să se privească într-o oglindă, dar înțelesese că nici un ciob de sticlă nu ar fi rezistat nepulverizat.
Dădu colțul străzii pentru a scăpa de imaginea generatorului acustic, însă dădu peste un bărbat cu părul vopsit în culorile drapelului, înconjurat de simeze pe care se odihneau pânze purtând semnături celebre: Picasso, Rembrandt, Gauguin, Rubens, Van Gogh etc.
Se odihneau, un fel de a spune, deoarece bărbatul cu părul tricolor trecea de la un tablou la altul maltratându-le, adăugând sau ștergând detalii: surâsul Mona Lisei nu mai era enigmatic fiindcă dispăruse cu totul, odată cu gura; “Lecția de anatomie” era predată de un drac, iar la “Cina cea de Taină” apostolii jucau fotbal de masă…
Acum plimba penelul pe chipul Dianei, căreia îi picta mustăți și barbă, după ce îi înlocuise arcul cu o mitralieră.
– De ce faci asta?
Pictorul întoarse o față mirată către el. Cine își permitea să-l întrerupă din procesul creației? Avea piepții sacoului tapetați cu colaje din ziare, în care era lăudat talentul acestui mare artist.
– Cum de ce? Cum de ce? Diletanți. Sunt cu toții niște diletanți. Habar n-au ce înseamnă pictura. Au comis erori fundamentale, iar eu, în loc să mă pot consacra realizării de noi și mărețe opere, mă văd nevoit să trudesc pentru a repara ceea ce au stricat alții.
– Poate greșești dumneata…
– Cum îți permiți o asemenea obrăznicie? Eu nu reșesc niciodată. Sunt cel mai mare artist al tuturor timpurilor. Uite și arătă către colajele din ziare – presa din toată lumea îmi ridică osanale. Trinidad, Burundi, Papua, Bangladesh, Guyana… Ţări, de care dumneata nici nu ai auzit, proslăvesc marele meu talent. Până și Mali… Ai auzit vreodată de Mali? Recunoaște că nu! Ei bine, Mali a auzit de mine. A costat ceva, dar a meritat. Din păcate, nu am reușit să-i fac să-mi priceapă arta și pe occidentali. Ei sunt ceva mai conservatori… Degeaba le-am oferit bani… S-au mărginit doar să nu mă critice. Dar le voi arăta eu ce înseamnă arta adevărată. Vor fi nevoiți să se încline în fața geniului meu. Îți promit că la următoarea noastră întâlnire îți voi tatua mutra de așa manieră încât nu o să te mai recunoască nimeni!
– Oricum nu mă mai cunoaște nimeni. Sunt un om fără identitate. Asta, poate, pentru că nu aparțin acestor vremuri… Poate că nici eu însumi nu sunt capabil să înțeleg epoca asta…

– Nu-i nimic, nu te vei mai recunoaște nici tu.
– Nici așa nu mă mai recunosc. Parcă nu mai sunt eu.
– Nu mă mai ține de vorbă, că am foarte multă treabă. Trebuie să întrerup pictura, fiindcă mai am de făcut câteva retușuri și în sculptură. Uite, acolo, mă așteaptă Venus. O Venus imperfectă. Îi lipsește în mod genial brațul, însă are prea mulți sâni. La ce-i folosesc? Acest defect trebuie retușat. Se aplecă, luă de jos o bardă și se îndreptă către statuia trântită ceva mai încolo.
Abia acum descoperi zeița oropsită.
– Curând va trebui să mă ocup și de Michelangelo. Are și el o serie de stângăcii… Se apucă să-și ducă planul la îndeplinire.
La ce bun să-i spună că lui îi place Venus așa cum este, imperfectă? Tot nu l-ar fi ascultat. Și de fapt abia îi amintise “regretatul director” că-i periculos să-ți exprimi propriile păreri…
Dar, oare, chiar îl regreta cineva?
Alese varianta cea mai sănătoasă, așa că își văzu mai departe de drum, lăsând artistul să mutileze în continuare operele de artă.

Îl opri o patrulă de miliție.

– Cum vă numiți? îl întrebă subofițerul care conducea patrula.
– Nu știu.
– Unde locuiți?
– Habar n-am.
– Vă rog să prezentați actele la control!
– N-am acte.
– Atunci luați-le pe ale mele! Băgă mâna în buzunarul de la piept, scoase un portofel și i-l întinse.
Apucă mecanic obiectul din piele, întrebându-se de unde își cunoștea interlocutorul.
Omul în uniformă salută și se îndepărtă, urmat de soldații care îl însoțeau.
În coperta interioară găsi o oglindă din care îl privea uimit un necunoscut cu părul vâlvoi și o barbă încâlcită, ce-i ajungea până la brâu. Pijamaua cu care era îmbrăcată imaginea îi arătă că privea propriu-i chip. Nu același lucru îl constată și când privi fotografia din actul de identitate. Era șeful patrulei, cu părul roșcat și obrazul spân.
– Deci nu sunt eu!… închise portmoneul și îl băgă în buzunar.
O săgeată indica strada curbă, dar în acea direcție se afla doar un câmp arat.
Scoase o țigară și vru să o aprindă, dar își aminti că nu are cu ce.
Opri singurul trecător pe care îl întâlnise de când se afla pe străzi.
– Aș vrea să-mi aprind țigara…
– Cine te oprește?
– N-am foc…
– Doriți foc? Asta-i problema? Ați întâlnit pe cine trebuie. Am de toate. Tot ce-ți poate trece prin cap în acest domeniu. Chiar și explozivi de plastic… Cinstit să fiu, și mie îmi place să văd dansul sălbatic al flăcărilor. Mă excită teribil. Încă de mic simțeam furnicături prin tot corpul la vederea focului, așa că am început să studiez focul până în cele mai mici detalii, drept care acum sunt un maestru în domeniu. Un adevărat artist…
Scoase din sân trei sticluțe pe care le izbi de caldarâm, la doar doi metri de ei. În locul lor izbucniră din asfalt trei vâlvătăi albastre.
– Mai departe, descurcă-te!
Se aplecă și își aprinse țigara de la una dintre flăcări.
– Oricând la dispoziția dumneavoastră, continuă interlocutorul său.
– De ce nu sunt oameni pe stradă? întrebă, trăgând cu sete din țigară.
– Frica, domnule. Frica. Tremură toți ca varga. Am ieșit eu pe stradă. S-a anunțat și la radio. S-au vârât cu toții prin cele mai ascunse văgăuni. Se tem de mine. Până și la auzul numelui meu îi apucă spaima. Bombe, grenade, trotil… Tot ce-ți dorește inima. Toate mă slujesc cu fidelitate. Tu ai norocul că îmi ești simpatic, altfel de mult ai fi fost scrum. Tocmai de aceea te voi invita când voi declanșa explozia nucleară. Va fi un spectacol grandios. Să vezi “reacția în lanț”! Merită văzută chiar dacă va fi ultimul lucru pe care o să-l mai vezi! Mai am de pus la punct doar câteva amănunte. Apoi, bum! Ciuperca. Radiația luminoasă. Unda de șoc. Norul electronic. Superb. Poate doar bomba cu neutroni s-o depășească. Dar acum te las. Sunt grăbit. Trebuie să mă retrag în adăpost.

Coborâră automat câteva trepte până într-un subsol.
– Privește! Pe aici se pătrunde în sălașul meu. Vezi aceste aparate? Măsoară în permanență dozele de radiații. Înainte să ies din adăpost, verific de o sută de ori dozele. Nu pot să-mi permit nici un risc.
– Păi bomba atomică nu o comandați tot dumneavoastră?
– Ba da, dar dacă o mai are și altcineva? Nu trebuie să verific dacă nu cumva există vreun pericol? Să fim serioși! Nu pot să risc. Am construit acest adăpost din care voi privi focurile de artificii pe ecrane imense. Totul a fost calculat minuțios. N-am lăsat nimic la întâmplare. Am depozitat alimente pentru zeci de ani. Ușa asta din spatele meu are douăzeci de tone, dar poate fi manevrată doar cu un deget. Un cursor ca la radio. Pentru a construi toate acestea am cheltuit întreaga avuție națională. Dar merită. Spectacolul va fi magnific. Tot ce mă deranjează este că nu voi mai vedea țipenie de om, și nu voi mai putea ieși afară. Un neajuns, pe care nu știu cum îl voi depăși, îl reprezintă prezența paielor de colo, aflate alături de rezervoarele de benzină… O singură scânteie poate distruge munca mea de o viață, ba, mai mult, mi-ar pune viața în pericol. Aprinderea paielor ar duce la explozia benzinei, care ar detona racheta nucleară în interiorul adăpostului, ceea ce nici măcar nu s-ar simți afară. Ar fi un adevărat dezastru, dar voi găsi urgent o soluție și pentru asta. Dacă ai vreo idee, te rog să mi-o transmiți! Acum trebuie să mă retrag în adăpost. Te rog să mă ierți, dar nu te pot primi înăuntru!… Secret de stat, și dispăru în spatele ușii enorme, care se închise cu un scârțâit lugubru.
Piroman!… spuse aruncând țigara în maldărul de paie, după care părăsi subsolul.
Ajuns în stradă reuși cu greu să se mențină pe picioare. Pământul se cutremură violent, timp de mai multe minute, apoi se liniști, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Credea că nu se va simți de afară…

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

De citit în limba română:

Readings in English