DELIRIUM TREMENS – ALTCULTURE MAGAZINE ● 71 ● 7/2023

DELIRIUM TREMENS – ALTCULTURE MAGAZINE ● 71 ● 7/2023
De IONEL UDRESCU

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Traversă peluza de iarbă, apoi trotuarul și se opri lângă rigolă. Se uită în lungul străzii, dar nu desluși nici o mișcare, nici un semn de viață. Totul părea încremenit. Dintr-o dată, pământul începu să vibreze, acompaniat de un huruit asurzitor.

Privi plictisit în jur, nepricepând ce se întâmplă. Privirea i se opri asupra clădirii pe care tocmai o părăsise și care acum se prăbușea, transformându-se într-un morman amorf de cărămizi, moloz și plăci de beton, estompat de o pâclă cenușie de praf, care risipindu-se scoase la iveală o serie de elemente de decor, ce împodobeau noua golgotă. Însoțit de un piuit sacadat, spotul luminos baleia de la stânga la dreapta, întrerupt de ecourile ce se succedau regulat, atingând limita superioară, un ecran cinescop, semn că acolo, undeva, mai bătea probabil o inimă.
Dar cui îi păsa?…
Căscă leneș și se întinse. Din buzunarul pijamalei scoase un pachet cu țigări, alese una și o prinse între buze. Căută chibriturile, dar constată că acest articol îi lipsea.
Panica începu să pună stăpânire pe el, însă nu pentru multă vreme, deoarece descoperi obiectul salvator: un trabuc fumegând, prins între degetul arătător și cel mijlociu ale unei mâini răsărite dintre dărâmături.

Escaladă movila până la țigara de foi, o luă, își aprinse de la jarul ei propria țigară, apoi o reașeză între degetele care o ținuseră până atunci.
Zări un ghiul imens pe inelarul acelei mâini, încremenită într-o eternă implorare a cerului.
Era convins că a mai văzut undeva acel inel de dimensiuni neobișnuite, dar nu-și mai amintea unde.
Căscă și începu să coboare, dar se împiedică de spătarul unui fotoliu ițit printre resturile construcției.
Îl degajă de moloz și se așeză.
Se auzi un scârțâit sinistru.

* *

În clipa aceea își aminti că nu cu mult timp în urmă fusese luat din pat și condus în cabinetul directorului. Acesta îi sugerase să se așeze, iar el se conformase. Se ghemuise în fotoliu cu gândul să adoarmă la loc, dar mobila scosese un sunet lugubru.

• Mai întâi de toate, m-ar interesa să știu cum vă numiți, i se adresase conducătorul sanatoriului. În fișa dumneavoastră nu apare nici un nume…
• Ce contează? Eu sunt cel care doarme. Toată lumea știe în ce salon sunt și în ce pat… Și mai este și milițianul de la ușă… Sunt greu de pierdut. Dar unde-i milițianul? Nu l-am mai văzut…
• A fost mutat, dar asta nu-i treaba noastră. Prin urmare, cum vă numiți?
• Nu știu. Am uitat. Mi-e somn.
• De când vă aflați în acest așezământ de sănătate?
• Nu mai știu. Cred că de când am fost internat. Între timp am mai și dormit.
• Pentru ce ați fost internat?
• Habar n-am. Mi se pare că am fost adus. Întrebați milițianul! El trebuie să știe mai multe. Mi-a luat o sumedenie de interogatorii…
• V-am spus că nu mai este.
• Ce aveți cu mine? M-am săturat de interogatorii! Recunosc tot ce-mi cereți. Mi-e somn și vreau să mă lăsați să dorm.
• Nu se poate. Trebuie să ne ajutați să completăm biletul de ieșire. Priviți fișa asta! Bătuse cu palma dosarul gros de pe birou. Are trei ani. A fost întocmită când a ars arhiva. Se pare însă că sunteți aici cu mult dinainte…
• Ei, și?
• În această fișă nu este trecut numele dumneavoastră.
• Ce nevoie aveți de el? Mă cunosc toți, cu toate că eu sunt un secret de stat.
• Nu știm ce să trecem în biletul de ieșire.
• Nu treceți nimic.
• Nu se poate!
• De ce?

• Așa spune la regulament!
• Atunci scrieți ce nume vă trece prin cap! Sau mai bine scrieți “ANONIM”, sună mai frumos! Iar acum, lăsați-mă să dorm!
• Veți dormi suficient după ce plecați.
• Unde să plec? Nu plec nicăieri. Mă simt foarte bine aici. Nici măcar nu mai mănânc bătaie…
• Plecați acasă. Nu vă bucurați?
• Pentru atâta lucru m-ați sculat din somn?
• Doar nu vă puteam externa dormind…
• De ce? Apropo, eu unde o să dorm?
• Cum unde? Acasă. V-am mai spus.
• Acasă?
• Da.
• Unde-i asta?
• La dumneavoastră acasă. Acolo unde locuiți. Trebuie să locuiți undeva.
• Bine, bine, dar unde anume?
• Unde anume, ce?
• Unde locuiesc?
• Nici asta nu știți?
• Nu. Spuneți-mi dumneavoastră!
• Eu ? De unde să știu eu?
• Din fișă.
• În fișă nu sunt trecute datele dumneavoastră personale. Mă așteptam să-mi spuneți dumneavoastră ce să trec în bilet.
• Tratamentul dumneavoastră m-a făcut să uit totul. Ar trebui să fiți încântat că a dat asemenea roade.
• Poate vă amintiți adresa unei rude, a unui prieten…
• Nu obișnuiesc să țin minte adresele. Nu-i sănătos. Și milițianul dorea să afle adresele prietenilor mei, dar le-am uitat pe toate.
• Și ce scriu la “adresă”?
• Scrieți: cu adresă necunoscută, sau fără adresă, sau și mai simplu, trageți încă o linie!
• Până aici să zicem că ne-am descurcat, dar ce facem cu diagnosticul? Ei, cu ce diagnostic ați fost internat? Trebuie să trec în biletul de externare diagnosticul de la internare…
• Ce contează? Treceți-l pe cel de acum, de la externare, dar lăsați-mă mai repede să dorm!
• Problema este că acum sunteți perfect sănătos.
• Treceți că sunt sănătos.
• Nu se poate. Nu putem justifica de ce v-am ținut atâta timp internat.
• Să dorm.
• Aici nu-i hotel, este spital. Trebuie să fi avut o boală dacă v-au internat…
• Sau au avut alții boală pe mine…
• Au murit toți, iar dumneavoastră dormiți de mai bine de trei ani…
• Întrebați milițianul, el trebuie să știe. A, am uitat că nu mai este nici el. Mi-e somn.
• Să zicem ”Delirium tremens”! Am mai externat și pe alții cu diagnosticul ăsta lunile trecute.
• Dar eu nu suport alcoolul!…
• Ce legătură are alcoolul?
• Păi, delirium tremens este provocat de alcool.
• Așa o fi, dar eu tot asta o să scriu, chiar dacă alcoolul este și prohibit. Oricum, în toată chestia asta, faptul că vă este somn rămâne singurul lucru cert. Asta deoarece tratamentul pe care vi l-am aplicat este de somnoterapie. L-am preluat de la cei de dinaintea noastră. La capitolul “starea sănătății la externare” trecem: vindecat, spusese medical, scriind, în același timp, în biletul de ieșire.
• Vindecat, de ce?
• Nu contează. De delirium tremens, nu v-am spus? Și chestia asta nu intră sub incidența acestui paragraf. Am trecut de paragraful “diagnostic”, Acolo am scris ”delirium tremens”, așa cum ne-am înțeles. Bun! Acum ce aveți de gând să faceți?
• Mă întorc în salon să mă culc. Sunt obosit.
• Nu în salon, în nici un caz.
• De ce? Îmi place acolo. Abia m-am obișnuit…

• Doriți o țigară? întrebase doctorul cu intenția vădită de a trage de timp, întinzându-i o cutie deschisă, ce conținea trabucuri.
  Zărise pe inelarul mâinii ce ținea cutia un ghiul imens.
• Prefer țigări obișnuite, spusese alegând o țigară din pachetul propriu.
  O răsucise între degete și-i ascultase foșnetul de tutun uscat în cei mai bine de trei ani de când aștepta să fie aprinsă.
  Celălalt retrăsese cutia, își alesese din ea o țigară de foi, o umezise pe generatoare, îi mușcase unul dintre capete și o aprinsese de la flacăra unei brichete de aur, după care întinsese pacientului flacăra, pentru a-și aprinde și el țigara.
• Evacuăm spitalul, îi comunicase, băgând bricheta în buzunar. Sunteți ultimul nostru pacient. Mă rog, așa se pare… Noi v-am mai fi ținut, dar…
• Ce se va alege de spital?
• Nimic. Va fi demolat. S-a ajuns la concluzia că nu mai sunt necesare spitalele. Va rămâne unul singur pentru protocol. Aici se va înălța statuia cea nouă, monument reprezentativ pentru măreția epocii pe care o parcurgem.
• Și ce părere aveți?
• Eu? Nu m-a întrebat nimeni.
• Dar până acum?
• Până acum, ce? Am băut băuturi fine, am fumat țigări scumpe, nu mi-au lipsit niciodată cafeaua, portocalele, nu m-a oprit niciodată miliția… Am trăit întotdeauna cât se poate de bine. Tot ce mi s-a cerut a fost să-mi țin gura și să nu am niciodată păreri personale. De altfel, nu sunt pus aici pentru a avea păreri. Dumneavoastră ar trebui să știți că este o mare greșeală să ai păreri personale, pe care să le faci și publice, mai ales dacă ele nu coincid cu cele oficiale. În rest, eu sunt doar un umil executant. Fac ce mi se ordonă. Uneori vă invidiez. Aș fi vrut să am și eu curajul dumneavoastră, dar când văd la ce v-a folosit mă fericesc pentru lașitatea mea.
• Și de-acum ce veți face?
• Nu știu. Urmează să primesc o nouă însărcinare. Încă nu mi s-a comunicat care va fi aceasta. Cert este că voi fi decorat pentru activitatea mea de până acum.
• Și eu ce fac?
• Vă duceți acasă.
• Acasă, unde?
• Iar începem?
• În fine, dați-mi buletinul de identitate! Voi vedea acolo.
• Nu mai există. A ars împreună cu arhiva.
• Bine, dar arhiva asta nu avea sisteme de protecție împotriva incendiilor¬?
• Ba da, dar toate fuseseră scoase simultan din funcțiune, pentru verificări, chiar înaintea declanșării incendiului. Se zvonea că cineva a dat foc intenționat, dar ancheta care a urmat a stabilit cauzele naturale ale sinistrului.
• În cazul acesta, eu cine sunt? Cum mă cheamă? Unde locuiesc? Ce rude am? Cu ce mă ocup? Și nici măcar aici nu mai pot rămâne…
• Îmi pare rău. Oricum, nu cred că rudele sau prietenii dumneavoastră ar fi încântați să vă reîntâlnească…
• Deci sunt o persoană fără identitate. Treceți măcar numele spitalului, numărul salonului și al patului!..
• Nu ne permite regulamentul! Și oricum, dacă tot nu vor mai exista, nu văd la ce v-ar folosi. Poftiți biletul de ieșire!, îi întinsese o bucată de hârtie pe care câteva linii erau încadrate între ”delirium tremens” și un “sănătos”, urmat de o semnătură indescifrabilă. De fapt, și acel “sănătos” mai mult se intuia, decât se citea.
• Dar unde sunt parafa și ștampila? întrebase nedumerit.
• Le-a luat din greșeală milițianul, când a plecat.
• Dați-mi hainele, că doar n-o să plec îmbrăcat în pijama…
• Regret, dar nu mai aveți alte haine. Se aflau și ele în arhivă. Oricum, cele de la internare nu v-ar mai fi venit. Între timp ați slăbit multe kilograme.

---

Stinsese țigara în scrumieră, rupsese hârtia în bucățele mici, pe care le risipise peste mucul strivit și părăsise clădirea fără a mai scoate vreun cuvânt.

Acum, întreaga clădire zăcea condensată sub fotoliul din care trona asupra naturii moarte din jur.
Degetele conducătorului spitalului erau încremenite sub formă de V de la victorie. Își primise decorația pe care o merita.
Ţigara, care se fumase singură, îi frigea degetele.
O aruncă și se ridică din fotoliu. Coborî de pe colină, se apropie de stâlpul din marginea șoselei, desfăcu șuruburile de la placa ce indica vecinătatea unui spital și o aruncă peste ceea ce fusese “ASEZĂMÂNT DE SĂNĂTATE MENTALĂ”.
Dacă nu mai exista spitalul, cui mai folosea indicatorul? Poate doar istoriei.
Mai privi pentru câteva clipe locul de unde descinsese, ca pe o ultimă rămășiță a propriei existențe, apoi porni agale către colțul străzii. Nu avea o țintă precisă, dar nici aici nu avea pentru ce să mai rămână. Totuși, constată că iuțește pasul, fără a pricepe de ce. Continuă să accelereze mersul, până se trezi fugind. Observă că nu era singur. Apăruți, dracu’ știe de unde, mai mulți oameni, îmbrăcați și ei tot în pijamale vărgate, alergau în pas cu el. Mai bine zis, el alerga în pas cu ei.
Ciudat, dar nu reușea să le vadă fețele. Poate că nici nu aveau fețe…
Constată că, în urma lor, cu o cravașă în mână, în pas cu ei, alerga milițianul care, cu puțin timp în urmă, îi păzise ușa salonului.
Tot nu pricepea unde aleargă. I se părea absurd, dar nu se putea rupe de restul plutonului, drept care continuă să alerge în ritm cu ceilalți.
Ajunși într-o fundătură, porniră înapoi, păstrând ritmul.
Nici nu-i păsă când constată că a ajuns pentru a patra oară în aceeași fundătură.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English