Ultimul tren – ALTCULTURE MAGAZINE●69●5/2023

Ultimul tren – ALTCULTURE MAGAZINE●69●5/2023
De Eugen Matzota

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Am fost întrebat de prea multe ori în ultimul timp dacă sunt prost ca să nu-mi pun și eu problema excesului de smerenie. Asta ca să numesc altfel jena mea de a publica și scrierile mele în revista fondată, condusă, ba chiar realizată de mine, lună de lună, de aproape șapte ani.
Silit de ei, am studiat fenomenul mai de la distanță, ca să nu fiu afectat cumva de prostia mea, că acolo băteau cei ce mă trăgeau de mânecă. Și, ce să vezi? Oamenii chiar aveau dreptate!
Prima concluzie a fost că nu le știu eu chiar pe toate, deși tare mi-ar plăcea, că om sunt și eu, cu excesiv de multe defecte, dar tot om se zice că sunt!
Apoi, am remarcat că, în timp ce alții-și promovează relativ agresiv creațiile lor, adică până te enervează, chiar în grupul de cultură format de mine, eu abia anunț pe-acolo apariția unei noi cărți și gata!
Așa că, iată, ca să demonstrez că sunt prost doar așa, în unele probleme legate de smerenia asta bolnăvicioasă, m-am învrednicit a publica două capitole din cartea mea A TREIA CHEIE.
Să aduc aminte că era să fie film la Hollywood sau mai bine să tac, căci vinovatul sunt chiar eu, cel care n-am avut răbdare doi ani, că atâta ar fi durat realizarea lui?
Ei, e doar una dintre prostiile realizate de mine!
Așa realizare, ce mai…

Eugen Matzota, smerenia întrupată

Ultimul tren

Fragment din romanul A TREIA CHEIE

Ion trecuse deja de peronul pentru oameni, mergând în direcția ieșirii din țară. Pășea atent printre liniile care se adunau din ce în ce mai multe, privind spre trenul ce se zărea mai în spate, așa cum îi spusese tatăl lui că trebuie să fie, acolo unde bălăriile se simțeau în largul lor și doar câteva locomotive mai vechi înveseleau atmosfera tristă a fiarelor aruncate pe lângă gardul ce despărțea această lume de cea a orașului.
Parcă și culorile se cufundaseră în mizeria din jur, pe care Ion ar fi numit-o un maidan, dacă n-ar fi avut pretenția de a fi tot o gară.
Așa, de la distanță, trenul arăta ca orice tren. Avea vagoane colorate normal, nici mai murdare, nici mai curate, nici mai vechi, nici mai noi, parcă mai plictisite, dar atâta tot.
Trenul avea locomotiva pusă către ieșirea spre graniță, ceea ce nu era bine și nu prevestea absolut nimic bun și nici nu era prea mult de văzut, căci tatăl lui îl aștepta la capătul trenului, acolo până unde-aaveau amândoi voie s-ajungă.
”Nu ne-am mai văzut de câteva zile și, uite, cine știe când ne vom mai vedea,” gândi Ion, în timp ce încerca să se poarte normal, ca și cum s-ar fi văzut prin bucătărie, la un ceai negru, ca de obicei. Așa că, tot ca de obicei, nu se salutară nicicum, nici pupat, nici strâns în brațe, doar erau bărbați, așa-i spunea tatăl lui Ion mereu!
”Ești cam schimbat”, spuse tatăl său, de parcă cine știe ce s-ar fi-ntâmplat, și, chiar dacă era așa, nu despre asta era vorba acum. ”E totul bine acasă?”, și, când spuse ”acasă” un val de tristețe nemărginită trecu prin ochii lui.
Ei, asta nu-i plăcea lui Ion, situațiile astea care puteau așa de ușor să degenereze în niște chestii de-alea atât de lacrimogene, nedemne de un bărbat, așa cum vedea el lucrurile, deși se știa că-l apuca plânsul la cine știe ce secvențe de prin filme, așa că, mai ușor cu asta…
Cum semăna atât de bine cu tatăl său, nu cu mama, că doar d-aia nici n-avea ochii ei verzi, probabil, Ion știu că momentul va trece imediat. Chiar așa se întâmplă, căci tatăl lui duse mâna la buzunarul de la piept și scoase de-acolo ceea ce Ion cam bănuia că trebuie să fie, acum, după ce-l bătuse la cap Profesorul. Era într-adevăr o cheie, ba chiar una care semăna mult cu prima, doar că avea o altă nuanță.
”Cred că bănuiești ce este”, spuse tatăl lui în timp ce-i întindea cheia, ”e cea pe care vecinul de vizavi mi-a adus-o de la Auschwitz.”
Ion dădu din cap că înțelege, deși n-avea habar și nici nu pricepea de ce-ar fi de-acolo și de ce-ar fi contat așa de mult acest lucru, poate doar ca valoare sentimentală, dar acum nu era timp de îndoieli.
Ca să nu se vadă cât de emoționat ar putea fi, Ion se chinui vreun minut să ia cheia, apoi s-o pună lângă cealaltă ce-i atârna deja la gât, dar, oricât s-ar fi chinuit, tot termină cu asta.
Se uită din nou la tatăl lui, care, la rândul său, părea preocupat de cineva care făcea semne să se adune toți cei care mai stăteau și fumau pe lângă gard sau pe șinele mai puțin lustruite.
”Eu zic s-o ții la tine, e mai bine, așa, deși eu ar trebui să fiu înapoi până vineri, așa cred”, spuse tatăl său, ca să pară că lucrurile sunt simple și clare, deși era exact invers și nimeni nu știa ce se întâmplă și ce se va-ntâmpla, ”și vorbim atunci, da? Fug, că se strigă adunarea, ai grijă de flori”, mai spuse tatăl lui și alergă spre vagonul lui, undeva, mai încolo.
Făcu doi pași, apoi se-ntoarse și Ion se sperie că vrea să-l îmbrățișeze, dar nu era așa, ci, smulgându-l aproape de pe deget, tatăl lui îi dădu inelul despre care îi tot spusese că i-l va da cândva.
Iată că acel cândva tocmai sosise.
– ”Când va fi să te îndoiești de ceva, când vei fi la greu, îi spusese tatăl lui, să duci inelul la frunte, între sprâncene, și să stai așa preț de un minut. Apoi, ai să vezi că totul va fi mult mai simplu și clar ca lumina zilei, de-ai să te miri cum de nu văzuseși nimic de la bun început”. Ion dădu din cap a înțelegere.
– ”Dar ai grijă să nu-l dai nimănui altcuiva, că-ți este doar ție potrivit, insistă tatăl său, iar altora, potrivnic, nici să nu ceri lucruri care nu se cuvin a fi cerute.”
Chiar așa și fusese…

De câte ori nu-l scosese acel inel la liman!
Ciudate erau, câteodată, sfaturile tatălui său, dar nu le punea niciodată la-ndoială, cum ar fi îndrăznit? Deși, uite, tare l-ar mai fi întrebat cum de-i trecuse prin cap să-i dea un asemenea nume, atât de ciudat, nu unul normal, cum ar fi fost Gheorghe sau Ion, ci tot un fel de Ion, dar altfel, auzi, și tu, Iod!
Sigur, știa, până la urmă tot înțelesese ce însemna acest nume, Iod, în Kabbală, și așa a aflat că acesta era al doilea nume divin, că i-l pusese pentru că era primul născut, dar, totuși, nu suna ca un nume de om…
Noroc că funcționarul îl trecuse în certificatul de naștere Ion, cum i se păruse că-i spusese tatăl și cum i se părea normal, un nume simplu, comun, nu?
Dar nu mai avea pe cine să întrebe…
Tatăl său o luase deja la goană spre vagonul lui și Ion rămase între linii, nu prea știa ce și cum ar trebui să facă, pentru că linia era ușor în curbă, drept care nu mai avea cum să-l vadă și să-i facă vreun semn cu mâna.
Rămase, însă, așa până trenul dispăru după podul de fier care traversa liniile.
”Am rămas singur, prea singur”, își spuse Ion și dădu să se întoarcă.
Chiar atunci, dincolo de pod, apăru o vâlvătaie imensă, portocalie cu roșu, și imediat după ea, zgomotul asurzitor al exploziei, venit cu puțină întârziere.
Apoi, doar focul din ce în ce mai mare, căci mai exploda câte ceva iar și iar, din ce în ce mai tare și mai des, până ce totul părea rupt din Apocalipsă, și poate chiar așa și era…
Abia a doua zi a aflat Ion că explodase un vagon cisternă plin cu benzină, chiar când trecea trenul și apoi săriseră în aer și celelalte, pe rând. Un alt sinistru infern pe acest pământ…
Din vagonul în care-ar fi trebuit să fie ofițerii, cel care era chiar în dreptul cisternei în acel moment, nu mai rămăsese decât ceva diform, îndoit în toate felurile de foc.
Era ceva care nu avea mai mult de un metru înălțime, dar se spunea că nimeni nu suferise, căci totul durase mai puțin de o secundă, dacă asta mai conta acum…
Acum chiar că rămăsese singur….

Singur pe lumea asta

Trei zile și trei nopți se-nvârtise Ion pe lângă gară, de ajunsese o umbră mai mare ca umbrele făcute de focul care arsese o zi și-o noapte, căci nimeni n-avea voie nici măcar să se-apropie de locul unde acum oricum nu se mai vedea mai nimic din ce fusese.
Abia atunci i s-a îngăduit să se ocupe de ceea ce i-au spus că fusese tatăl său. Nici asta nu era sigur, căci tot ce primise era un sicriu deja închis, cu tot cu instrucțiuni, ce putea face, unde se putea face, tot ce mai era de făcut într-o singură zi. Doar atât avea la dispoziție.
Cimitirul era unul foarte vechi și foarte frumos, dacă se poate spune că un cimitir e frumos. Avea alei largi și îngrijite, cu copaci mari care te însoțeau pe tine spre cei dragi aflați deja aici, dar și pe cei dragi pe ultimul lor drum.
Mormintele, așezate cuminte pe stânga și pe dreapta aleilor, aveau mai toate câte-o băncuță unde să poți sta de vorbă cu cel aflat acolo, dacă mai aveai a-i spune ceva, ori dacă mai voiai să afli cum îi este pe partea cealaltă a lumii.
Așa cum îi spusese Profesorul că văzuse el în Germania o biserică unde, în dreapta altarului, era amenajat un loc pentru cei de o altă religie, drept care biserica era și evanghelică și catolică, în același timp, și acest cimitir era locul unde religiile și credincioșii de diferite culte se întâlneau și se împăcau măcar acum, după ultimul drum.
Locul unde trebuia Ion să-l ducă pe tatăl său prin ploaia care plângea odată cu el, era sus de tot, la capătul din dreapta al cimitirului și era înconjurat de un gard prea înalt de cărămidă, de parcă unii sau alții ar fi vrut să-l sară dintr-o parte sau dintr-alta.
Singurul lucru care l-a putut bucura pe Ion pe acea ploaie care înmuiase chiar și lutul și plângea odată cu toți, a fost momentul în care a văzut-o și pe mama lui acolo, chiar dincolo de groapă.
Stătea lângă o tufă de liliac, ca și cum ar fi vrut să se rezeme de ea. Era chiar dincolo de sicriul pe care câțiva gropari obosiți de cât băuseră pân-atunci, dar asta poți să înțelegi când ai o asemenea meserie, se chinuiau să-l ancoreze bine înainte de a-l coborî de tot, pentru totdeauna.
Ion vru să meargă spre ea, dar alunecă spre groapă și, când își ridică privirea, așa cum era, în genunchi, fu sigur că ea nu mai avea cum să fie acolo, adică aici, pe această lume, dar ea era tot acolo, și-l aștepta zâmbindu-i, doar pe el.
Zâmbetul ei cald, pe care nu știuse a-l prețui în alte timpuri și pe alte tărâmuri, îi umpluse acum inima de căldură, și iată că nu mai ploua. Soarele parcă apăruse de dincolo de liliacul acela acum înflorit și toți cei negri și cenușii din jur dispăruseră, cu bocetele lor cu tot.
Totul durase poate o secundă, poate două, poate mai mult, atât cât să se bucure de mama lui așa cum nu se bucurase când putea s-o facă, și-ar fi vrut să le spună asta și celor din jur. Ei tăceau și, iată, acum se uitau la el ca la altcineva, și cu mai multă milă decât ar fi fost nevoie, poate, iar asta tare nu-i plăcea, așa cum îi privea de jos, cu un genunchi încleiat în lutul care-l prinsese-n laț.
”Ce-i nebunia asta, parc-aș fi în visul altuia”, se gândi Ion și-ntinse mâna să se prindă chiar de liliacul acela, căci nimeni nu părea c-ar vrea să-l ajute, din contră. Dar liliacul avea mulți spini și sări în sus de durere, căzând pe spate în groapa care-avea de-acum deja prea multă apă.
Acum, toți se uitau la el ca și cum acolo i-ar fi fost locul, și parcă spuneau, așa da, așa e bine, acolo-ți este locul. Ion o căută din ochii pe mama lui, să-l scoată din coșmarul acesta cu oameni cenușii, și o văzu ușor mai sus de ei, parcă plutind și unduindu-se în vântul care se iscase din senin.
Și groparii care pân-atunci se-mpleticeau unul de altul, iată, acum deveniseră tare harnici și voiau cu tot dinadinsul să pună sicriul peste el, iar cei pe care-i iubea și care-ar fi trebuit să-l iubească, iată, se grăbeau să arunce pământ peste el.

”Trebuie să mă trezesc neapărat, acesta nu e nici măcar visul meu, că eu n-am murit”, își spuse Ion, dar nici nu vedea ce-ar putea face, când își aduse aminte deodată de inelul primit de la tatăl său.
”Unde-o fi, unde-o fi, prin care buzunar?”, gândea el, în timp ce căuta cu disperarea omului care vede cum vine moartea pe sub ușă.
Și, iată, sicriul era deja acum deasupra lui, ca un zeppelin gri și neliniștitor plutind greoi, ca plumbul, sau, cum scrisese el o dată într-o poezie, ca un fel de hiperboloid cu două pânze din beton.
Lui Ion îi trecu fulgerător prin minte acel moment din timp când primise inelul și cum crezuse el la început că toate aceste lucruri halucinante nu erau decât niște cuvinte care poate că se-nghesuiseră cumva toate în capul său fără vreun rost aparent.
La urma urmei, prea semăna totul cu cele ce erau mai altfel în lumea de vis…
Dar chiar așa și fusese, că doar știa de-acum de câte ori nu-l va scoate mai târziu inelul acela la liman, iar acum chiar că era un moment din acela!
Atunci, de undeva, dintre sicriu și lutul care-l aștepta cu sete, apăru o mână, apoi și cealaltă.
Apoi, iată și Profesorul, ca să vezi, cel care n-ar fi avut loc în visul acesta.
Îl trase scurt afară, exact la timp ca să mai audă cum cade sicriul în balta din groapă.
”Am fost salvat de un mort viu”, mai apucă să gândească Ion, cu mintea lui de atunci și de-acolo.
Apoi, se trezi aruncat departe, tocmai în fundul camerei întunecoase…

De undeva dinspre bucătărie, se auzi vocea Profesorului, care-l întreba dacă bea cafeaua fără zahăr, ca de obicei.

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English