Câteva povești despre maeștrii scenei românești și farsele pe care aceștia (și) le fac! (II) – ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023
De Ion Bogdan Martin
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Ion Bogdan Martin
„În viața reală, farsa există numai pentru actori, niciodată pentru spectatori.” Aldous Huxley
„Tradiția farselor între actori e străveche ca și teatrul.”, notează regizorul Sică Alexandrescu în volumul său de amintiri.
Altă farsă, și mai dură, povestită cu har tot de actorul Candid Stoica:
Câteodată nu se așteaptă ultimul spectacol pentru farse. Se fac chiar la premieră, cum a fost cazul unei teribile farse, poate cea mai teribilă din câte au fost, din câte se cunosc. S-a întâmplat tot la teatrul din Ploiești, în 1974, și e povestită de Dumitru Furdui în cartea sa „Teatru în comunism”. La un consiliu artistic, actorul Ion Anghelescu Moreni a propus să intre în repertoriu piesa „Luceafărul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, fiind sigur că el va juca rolul lui Petru Rareș. Regizorul a avut altă opțiune, oferindu-i rolul respectiv actorului Ion Marinescu. Supărare mare, chiar scandal, amenințări cu demisie, mă rog, tot tacâmul, dar până la urmă a trebuit să înghită gălușca și să accepte realitatea așa cum a fost decisă: Ion Marinescu îl va juca pe Petru Rareș.
Repetițiile au fost tensionate, pentru că Moreni cu greu accepta realitatea, dar până la urmă a venit și ziua premierei. Boierii stăteau înșirați pe două rânduri asistând la încoronarea domnitorului care apărea din spatele scenei având pe umeri o mantie lungă de cam patru metri, din blană de nevăstuică, pe care teatrul o păstra de ani de zile pentru a fi folosită în piese istorice.
Deodată, actorii au început să strâmbe din nas pentru că din spatele domnitorului venea un miros pestilențial. Când domnul a ajuns la rampă, toți au putut vedea pe mantia albă un rahat cât o farfurie de mare, de toată frumusețea. Ion Marinescu, domnitorul, habar n-avea de ce era în spatele său, el juca semeția și grandoarea personajului și nu simțea deloc mirosul. Fără să-și dea seama de ce se va întâmpla, deodată s-a rotit făcând un gest, de mare eleganță, ca să-și așeze poalele mantiei pe umeri, mișcare rapidă care a aruncat „gluma” în brațele unui spectator din rândul întâi, care nu era altcineva decât prim-secretarul de partid al orașului.
Ce a urmat e lesne de înțeles: scandal monstru, anchete și iar anchete, și bineînțeles interogatorii. Întrebarea-cheie era: cum a ajuns rahatul acolo, pe mantia domnitorului?!
Se spune că actorii George Dinică şi Ilarion Ciobanu se aflau la o… agapă. Una care se prelungise cam mult. Lume bună, veselie, licori fine… Gheorghe Dinică, exuberant, comenta, în stilul său caracteristic, asezonând fiecare observaţie sau intervenţie cu expresia: „Da’ mai dă-te-n p… mea”! Ilarion Ciobanu, exasperat, îl întreabă: „Mă, al dracu’, da’ ce p… mare ai tu?!” La care maestrul Dinică, pe tonul cel mai normal cu putință, spune: „Da?! Vrei să vezi? Ospătar, mai adu o masă, te rog!
De Ion Bogdan Martin
Eugen Cristea era împăratul Nero, stătea pe tron, iar la picioarele sale, în stânga sa, actorul Vasile Filipescu, iar în dreapta lui Nero o actriţă, cei doi erau „iubitele” lui Nero. Nero-Eugen Cristea, în straie romane și sandale… romane, cu gambele la vedere, Vasile Filipescu, hâtru și pus pe farse, remarcă părul des de pe gambe şi, în timpul unei replici mai lungi și grave a împăratului, îi smulge un smoc de fire ceea ce face ca, în mijlocul tiradei, care era pe un ton extrem de baritonal, să se audă un icnet pe acute foarte, foarte înalte dureros strepezit printre dinți, ceea ce a stârnit stupoarea, dar şi râsetele spectatorilor.
(Întâmplare povestită mie chiar de către cei doi eroi ai scenei.)
Mișu Fotino rememorează cu plăcere una dintre situațiile amuzante în care a fost protagonist: „Interpretam rolul unui profesor care locuia la o gazdă. Și, la un moment dat, proprietăreasa primește oaspeți, iar eu sunt prezentat acestora. Dialogul ar fi trebuit să decurgă în felul următor: „Dânsul este profesorul Mereuță”. Eu salutam pe toată lumea și cam asta era tot. Numai că unul dintre partenerii mei, Aurel Honta, cu chef de glume în seara respectivă, a replicat: „Profesor, de ce?”. Când i-am auzit întrebarea am înlemnit, pentru că nu știam ce să zic. Am stat puțin și m-am gândit: „Dacă spun că sunt profesor de matematică, cine știe ce întrebare îmi mai pune și mă încuie de tot”. Prin urmare, am răspuns: „Profesor de limba și literatura română”. Iar el mi-a replicat: „Aha, deci matale ești specialist în limbi””. (Jurnalul.ro)
Acestea au fost doar câteva dintre sutele și miile de farse făcute de-a lungul timpului de care sunt sigur că mulți dintre domniile voastre, dragi cititori, ați auzit sau aveți cunoștință.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
