ARCADIA EXISTĂ! (III)●ALTCULTURE MAGAZINE●66●2/2023
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Claudiu Iordache
Există mereu o țară de aniversat, o mamă de sărbătorit, un sentiment adânc care te înfioară! Patria este culcușul zeilor! Și atunci de ce închidem ochii ori întoarcem spatele când strigoii vremii se urcă pe ziduri de Putna cu cârligele lungi, ca leagănul să ni-l spargă? Patria este sângele nevăzut și binecuvântat în numele căruia o trăim!
Singuri să fim, dacă altceva nu se poate! Ce pustiu înconjoară inima omului. Dar trebuie să străbată deșertul pentru a ajunge la sfârșitul experienței. Îl așteaptă bucurii și tristeți care vin peste el asemenea moirelor cu chipuri înșelătoare. Și totul al vieții se scurge încremenit. În ritmul unei spaime ce se aglomerează. Și atunci unde te mai poți opri în grădini fericite? Unde a uita este elixirul care contează? Unde ni se așează pe rând amintirile în carnete neterminate vreodată? În ce lume va mai trebui să trăim, deși budismul ne mai promite cel puțin una? Și ce luăm cu noi din noi înșine pe drumul fără șir al pierzaniei ? Așa călătorim în cerc și ne mirăm că aventura nu se mai termină? Așa atingem istoria ca năluca, fără răgazul de a ne opri o clipă în goana neîntreruptă. Și parcă chemați continuu de o chemare care ne vine din urmă? Nu vom răspunde curând ori prea târziu pentru a mai însemna ceva. Cimitirele sunt pline de reproșuri fără ecouri. Un soi de creșe funerare ale copiilor ce am fost cândva. Prea blânzi încă evreii care-și proslăvesc părinții uciși fără noimă. Dar cel puțin ei își pot spune: „Am fost acolo unde Dumnezeu a lipsit pe pământ!” Dar noi, dar eu? Bieți pribegi fără sens, rătăcind agale în patria defunctă… Căutând zadarnic picul de duioșie!
La 70 de ani poetul nu mai este sacerdotul iluziei, ci incineratorul ei! Bovarica foame de optimism se ofilește încet-încet până la realitatea din urmă. Iluzia! E ultimul vestmânt înainte de a-și depune poezia în giulgiu. Dar mai poate fi salvată nevoia de fericire absurdă cu care societatea vaccinează spiritele firave? Nu poetul va răspunde la întrebarea aceasta! El, cel mult, va înceta să mai scrie. Poeziile lui din urmă sunt aproape ultima lui mărturie!
Iubitei mele de clipe îndrăgostite, mergând prin soare spre ultimele apusuri… Când nu voi mai fi, când nu vei mai fi, vom merge și atunci împreună! Și Dumnezeu ne va logodi din nou! Și în pulsul nostru mereu reînflorit, doar nașteri, doar uzuri, doar dolii mereu învinse, doar bucurii în sânge, doar nimburi de lumină… Cât întunecata viață a lumii noastre ne va voi…
De Claudiu Iordache
Poetul în singurătate. Umil slujbaș la curtea cuvintelor lui. Ca o floare îndărătnicită în deșert. Rezistând tăiușului nopților, rezistând secerei soarelui. Cu privirea împovărată de umbre. Ca niște dantele rupte. Ca o pânză de paianjen în care s-a lăsat prins. Ca o insulă pe uscat! Și dacă-i mai lipsește ceva, e privirea care s-a întors din lume ca să o uite! Și strigătul înăbușit de siliciu, un ultim travesti al sărbătorii de a fi fost fără rost. Bat clopotele absenței. Destul! Un poet mai puțin pe pământ. În chilia mea unde nu mai vine nimeni ca să mă insulte…
Împărtășim lumea cu morții noștri și doar uneori memoria le acordă o mică reverență! Altfel nedreptățim lumânările stinse puse la căpătâiul unor uitări terapeutice, arareori vindecabile! Și, în rest, nu o poți califica, nu-i așa, căci aceasta e viața!
La etajul 9, în garsoniera lui de confort doi, pensionarul este un porumbel bătrân! A străbătut înălțimile săgetate de umbrele răpitoarelor tânjind să se oprescă într-o zi, unde să-și poată abandona aripile inutile! Căci acolo unde unii caută sublimul alții descoperă cimitirele tot atâtor zboruri prăbușite. În modernitate cerurile sunt ca niște porți plumbuite! Și singurul drept ce a mai rămas este să afli asta! Dar la etajul 9 pensionarul încă mai speră la un salt reușit. Deși, dimineață de dimineață, vede în fereastră umbra unui erete! Oare soarta de ce îl mai caută? Cine va ști, că acolo, poate, peste ani, la etajul 9, în garsoniera lui de confort doi, a pierit o pasăre a Paradisului?
Puțini și-au purtat indiferența, ca pe o mască, până la o sută de ani! Cei mai mulți nu și-au ascuns-o pentru că n-o aveau! A fi indiferent înseamnă a răsfoi distrat o pagină de istorie, gândindu-te eventual la grecul care a trăit-o și nu a scris-o!
Și dacă mai era o îndoială, triumful pestriț al turturelelor! Dimineață de dimineață, cântându-și aria glorioasă sub cerul gol de îngeri, pe o planetă de instrumente! Oamenii nu mai au decât folosința lor. Doar poetul nu crede, zăngănindu-și poemul în timp ce este dus la lada cu oseminte…
Cum nimeni nu a mai scris sonatele lui Mozart, chiar dacă Prokofiev a încercat să-l imite șăgalnic în a sa Simfonie Clasică, nici Petrarca nu și-a găsit epigonul!
“Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono di quei sospiri ond’io nudriva ’l core in sul mio primo giovanile errore quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono…”
Mă gândesc la Eugenio Montale, la liniștea lui firească, la chipul său drapat cu dantele de riduri, la smerenia abia schițată cu care își adulmecă trandafirul. Tot ce i-a mai rămas, un soclu de poezii și un surâs senin pentru alte vremuri. Știm astăzi că el a ajuns!
Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc la Il Teatro dela Musica e della Poesia, sorbindu-și cafeaua unor gânduri senine, respiro al tăcerii lui înmiresmate de un surâs umbrit. Oare numai în Italia i se murmură numele, numai aici poeții îi șoptesc versurile solitare ce-i adăpostesc poezia? Și apoi o voce abia auzită care îi recită amintirile…
Și poate că odată, ajuns, într-un târziu, la Roma, la Il Teatro della Musica e della Poesia, să aflu tulburat, în noaptea romană care mă învăluie, că doar el este cel care a plecat demult… “Non tubera suono alcuno quest’allegrezza solitaria.”
(Quasi una fantasia)
“Nu va tulbura nici un sunet/ Această bucurie solitară.” Ce poate face poetul în veacul răzvrătirilor și trădărilor? El se întreabă unde e vina lui când civilizația se învinețește de ură! I-a purtat uniforma ori, ascuns în poemul său, a părut că nu are de știre? De aceea mă îndoiesc, înspăimântat, dacă am scris fără să știu sau am știut fără să scriu! Academiile, purtătoare de brevete și medalii, nu sunt altceva decât plapume pentru vinovați! Cântecul speciei nu se aude în lojile lor. Mai liniștit te simți însingurat și respins. Mai densă este ceața și mai scurt lanțul ce te leagă de timpul proscris. Poetul e un cerșetor bogat cât mai are de scris, în orașul agnostic care îl insultă cu tăcerea care îl înconjoară!
Mâine este sâmbătă și manuscrisul meu își va trage obloanele! De obsesii e plină biblioteca pe care cineva o va vinde o dată anticarului. Doar așa va muri, în sfârșit, tatăl spoliator. Și timpul i-a fost ars. Mâine este ultima sâmbătă pentru tot ce am scris cândva. O a doua oară nu se va mai întâmpla! Doar trilul guguștiucului o ia, din nou, de la capăt. Și nu știe.
De ani de zile aștept să înțeleg ce este omul, ce este lumea, și nici astăzi n-am idee ce se întâmplă cu ființa aceasta! Știu, în schimb, că a scoate o biată râmă dintr-o rigolă plină cu apă este gestul care contează!
Am lăsat în urmă câmpii de cadavre și acum pretindem că am uitat! Nu ne mai învățăm copiii trecutul pentru a nu se afla ce crime au pe suflet părinții lor! Așa funcționează istoria, mistificând la greu adevărul căci, nu-i așa, poate că într-o zi totul va fi uitat. Ce rasă de suflete pervertite! Dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat drept n-ar mai fi iertat niciodată ticăloșia lor. Au fost la rându-le uitați și acum se plimbă pe sub pământ cu păcatul lor pentru totdeauna nevindecat. Și nu o dată ajung să mă întreb cum am fost cu putință!
(Holocaust)
Cine s-ar fi așteptat ! Moartea se reînoiește! Și-a dat jos blana de câine și a îmbrăcat fustița de vară! Mireasă vicleană a sufletului uzat, ea se apropie ca un șarpe pe care l-ai crescut la sânul unui suflet trist și sperios și deodată apare singură în altar pentru a-și întâmpina mirele! Și-l primește întodeauna, moartea albă, binecuvântată de muribunzi, de agonici ca și de rudele celor ce așteaptă de atâta amar de vreme să pleci! Prea târziu pentru unii, căci cine are nevoie de un Mozart matusalemic. Moartea albă, în sfârșit legiferată și pusă în aplicare în statele prea sătule de viața lui Dumnezeu! Dacă nu cumva, de-ar putea, l-ar îmbălsăma și pe El înainte de a-și da duhul sfințit. Hai, bătrâne, ce e prea mult e prea mult, întinde-te pe cearceaf, semnează o hârtie și, pe grabă, spre ușurarea tuturor, te servește castă Eutanasia!
(Moartea albă)
Mai sunt căsuțe ascunse în căușul munților, unde vremea se oprește și adoarme. În ziua Crăciunului, când prin ferestrele smerite de lemn, din bisericuța acoperită cu zăpadă sfințită, vorbele preotului se aud ca niște cristale prinse în broboada femeilor ce așteaptă, an de an, îngăduința sfârșitului lumii. La țară moartea e pasageră. Bătrânii nu mor, ci se duc. Cei vii nu trăiesc, ci se roagă pentru cei duși. Iar afară ninge în neștire. Ici-colo câte un brăduț semețit. După care copiii pornesc. Ies din vraja credinței și revin în mirajul copilăriei. Doar atunci, ajunși la anii lor, în strunga vremii, omul e de iubit!
Sunt clipe în care trebuie să mă opresc. Aș scrie la nesfârșit dacă nu m-ar înfricoșa amenințările clipelor absente pe care nu le-am trăit. Când un poet scrie, el nu știe că poate trăiește egal mai puțin. Poezia e cea care îl îmbie și-l scoate în afara vieții doar pentru a o uita, sau poate doar pentru a o privi ascunsă în globul ei de senin!
„Carpe diem, quam minimum credula postero!” Dacă ideea “de a porni în căutarea fericirii de fiecare zi» s-a născut în Veneția, ea s-a desăvârșit în imperiul lui Stalin, când libertatea s-a culcat cu tiranii pentru a supraviețui! Dar astăzi, când flirtează cu statele vicioase, schimbă sexele și dărâmă bisericile, corupe regii și pe cei mai umili dintre uzurpați, putem vorbi despre o libertate cu felinare roșii și cu preoți aliniați. Așa miroase astăzi Europa, curva bătrână care nu s-a dat de gol până când n-a mai avut nimic de vândut. Dar cât de ieftină a ajuns să fie o libertate pusă la mezat? Cât de ieftine le sunt credințele, cât de mari le sunt golurile, cât de strâmte le sunt elitele? Dacă până și Grecia și-a vândut pe o marcă micul său stat? Să ne rugăm să nu fie mai rău! Mai bine să ajungem să ne botezăm copiii în copaie și să ne îngropăm bătrânii sub pat! Doamne, ajută-ne să ne rugăm la trecut pe veșnicie!
Asta e! Filistinii nu mai cumpără clavecine! I-au pierdut chiar și numele în puzderia de gologani. Le trăim era. La ce bun clavecinul? Ca mobilă strânge prea mult praf. Și aduce aminte de burghezii lui Balzac! Cum Bach e dus, la ce bun Suitele lui? S-au schimbat timpurile. Primii arendași vroiau să semene stăpânilor lor. Mic-burghezii de astăzi cumpără, cel mult, picturi cu clavecine. Ca și cum n-am mai cumpăra cărți, ci fotografii de biblioteci! Și apoi, e prea scump acordajul! Chestia asta din trecut una-două se strică. Alți bani, alte angarale. Am văzut, nu demult, un clavecin expulzat în garaj. Am auzit de clavecine casate. (Cu toporul !) Și măcelul continuă. Secol biruitor. Deși, e de înțeles, pe urma lor nefericită vor urma pianele! Și după ele o întreagă eră! Parveniții nu șovăiesc când e vorba să castreze trecutul! E deja prea mult. De-ar intra în șifonier. Sărmanul clavecin, într-o noapte friguroasă dintr-o lume glacială, s-ar putea să fie pus pe foc. De va mai ajunge întâmplător acolo! Altfel spus, diavolul nu se mai ascunde în detalii, Diavolul se ascunde în cotidian!
De Claudiu Iordache
Se spune că rasa umană se apropie de limitele ei! Vom fi din ce în ce mai mulți, mai scunzi, mai proști, prea puțin pregătiți să-și salveze în prezent viitorul! Nu sunt îngrijorat! Prostia ne protejează de emoții, iar teama de dezastru diminuază indiferent ce facem pentru a-l ocoli. Dar e tot mai grav că sunt tot mai puține grădini, tot mai puține păduri, tot mai puțini șefi de state vindecați cumva de megalomanie, tot mai mulți suporteri și tot mai mulți jucători la ruleta rusească. Și tot mai puțini bărbați pentru femei pe măsură! Și chiar dacă Eva vrea să salveze cuibul, meteoritul Wxz17 tot își continuă drumul la întâlnirea cu omenirea! Și oricâte semne noi s-ar ivi, e clar că murim trăind! Acesta este pericolul, să explodăm înaintea întâlnirii cu el! Dar, până atunci, să-l căutăm pe Dante și să-i recitim poezia!
Scriind, cuvintele mi se inventează. Urmăresc uluit idei care parcă nu mai vin de la mine. Poezia îmi e scrisă și nu reușesc decât să capitulez. Și când termin simt că sunt chemat imperativ la moartea unei ființe care nu există.
(Epitaf)
Nici nu știm ce trăim! Păgânizarea în mod accelerat! Oamenii își aleg pe cei mai perverși dintre ei ca să îi conducă în neguri! Iezuiții moderni ard cruci și suflete de-a valma și un Savonarola pe invers pedepsește păcatul punând pe rug adevărul! ”Am înțeles acum că a trăi/ nu-i problemă de demnitate…” Viața noastră s-a încastrat într-o lume haină! Ochi de lup, priviri de hienă, la fiecare colț de stradă se înfruntă animalele. Iar în timp ce Renașterea fumegă în piețe, puțini profeți, iar poeții se închină canaliilor! De-ajuns că traversez oceanul murdar cu tălpile goale. Drumul mi-e tot mai scurt. O știu! Și de a mai rămas un pic de rai, e cimitirul moștenit în care mă conduce cu blândețe uitarea…
De ce e bine să mori optimist după un secol de războaie barbare, după unul din zece în penitenciare, după foametea cu piele neagră din lume, după dictaturile murdare ce transformă sufletele în jetoane, după 2 la sută populație ce deține 90 la sută avere, după epidemia de vaccinuri sanguinare, după traficul global de organe vitale, după democrațiile sperjure, după președinții corupți, după guvernele servitoare, după sclavii scopiți, după omul întunecat? (Și în vremea asta corul uriaș de aplauze este neomenesc!) De ce e bine să mori optimist? Optimist poți fi numai după ce ai încercat, asemenea lui Socrate, să deguști pesimismul!
Cum nu am prieteni, bârfesc cu sturzii din dudul ce-mi umbrește fereastra. Cum n-au lemne pentru iarnă vor îngheța ca steluțele de pene. Le-aș primi la mine în casă dar nu știu să le vorbesc. Iar ele nu știu să-mi răspundă. Asta e, cât e limba lumii de lungă nu comunicăm!
La câte programe TV se ridică zgomotos în văzduh nu e de mirare că nimeni nu mai înnoptează lângă o carte de Petrarca! Sufocăm cu metodă trecutul inutilizabil. Mai degrabă un pendul la reparat, un godin de fontă rămas de la bunica decât șarada Odiseei ori misterul lui Ghilgameș! Bibliotecile mor pe rând, călugări tot mai puțini, manuscrisele lui Vivaldi s-au rărit și un nou război va izbucni curând ca să le șteargă de pe fața pământului! Anticarii s-au obișnuit când șomează. În încă zece ani, cinșpe ani, garajele vor fi toate pline de rable ruginite și tot mai departe va fi trecutul. Iar Umberto Eco va fi cel mult un film prăfuit! “Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor!” Un monolog-monument pe care un Augustus l-ar invidia! Dar în democrația de imbecili, cu televizoarele deschise nonstop, și cu creierele prăjite de noul potop, cui îi mai pasă?
Lumea este ceea ce trăiești ori ce ai apucat să vezi din ea ! Dar mai clar o privesc scufundat cu obrazul în roua trifoiului, pe care urcă falnic trompeta furnicii lilipute! Am greșit mereu căutând-o pe fruntea norilor ori în cabinetele gândirilor senile. Aproape mi-a fost drumul neparcurs și ținta neîntâlnită. O inimă greșește uneori, dar spiritul totdeauna! Un flash al clipei netrăite când timpul își scuipă cojile semințelor pe peluza tânjirilor neîngrijite! Da! Am greșit, scufundat, cum sunt, până la gât, în viața pe care încă nu o trăisem!
Sunt un țăran sărac rătăcit în lumea de invidii în care până și laptele și-a pierdut albeața maternă. Sunt frate, fiu, bunic al firului de iarbă ce a străpuns asfaltul pe care calc, grăbit să trăiesc o viață ce deja s-a uzat. Sunt un rural cu viitorul exilat în orașul cu cimitire. Și, o știu, într-o zi voi fi dus de aici ca un fluture de hârtie. În ziua aceea biblică în care Îngerul m-a părăsit demult, sunt un țăran. Un om primordial, ca idee…
În odihna cuvintelor mă caut și nu mă găsesc! Ce fata morgana mă ispitește în pustiul din mine? Ici-colo, pâlcuri de litere roase de griji, vorbe goale, în sfârșit, cu frâul legat de o biată cărțulie și cumplita neîncredere în ceea ce deja mai scriu ori am scris! Și apoi, Carnetele, vrăbii gureșe și grăsuțe, din salcâmul meu scufundându-se în asfințit, ori mici bancnote numerotate cu care abia aș mai putea cumpăra o biată feliuță de pâine… Ah! carnetele, fumegând în urna cu poezie, scrum răcit pe fărașul ultimelor mele simțiri, biete ancore desprinse de ultimul meu trecut! De n-aș începe să scriu, Doamne, la rândul meu, cu sufletul la gură, testamentul bietului scriitoraș ce nu mai are nimic de trăit!
Cred unii că a scrie o carte și a o publica e ca a iubi o femeie și apoi a o trimite să se prostitueze! Mie nu-mi reușește. Lumea noastră nu mai este demnă pentru a-i dedica poezii! Sufletul la contemporani e abia un aluat de pietriș de siliciu. Sufletul, la contemporani, doar atârnă! Altfel zis, cărți, sau cărți de vizită… Pentru autografe… Poate de aceea omenirea cască de plictis de fiecare dată când îi moare un poet. Și totuși, până la urmă, Diavolul reușește!
Când plâng în băiță ei vorbesc aceeași limbă! De ce i-am învrăjbit, scufundându-i în cristelnița Babilonului? Ah! Păcatul originar! Prea puțini trec de această încercare, mărunțind o lume în dialecte! Îi vom afla, străini unii altora, căutând disperați o scândură în ocean pe care să scrie Esperanto! Și într-un târziu, prea târziu, scârbiți de viața poliglotă, se vor trezi într-un tranșeu răscolit, față în față, într-o noapte de Crăciun! Înainte de a pieri înecați în Tanakh! Devorați de Leviatan!
De Claudiu Iordache
Epoca pe care o trăim este cel puțin dublă! Asemănările ne amăgesc, deosebirile ne înșeală, doar o ivire drapată în umbra sa, ca o armură, războinică, pe viață și pe moarte, ne ține calea cu noi înșine ! Cât o vrea Dumnezeu! Dacă o mai vrea…
De când cu vaccinarea obligatorie, recensământul neghiobilor continuă! Curând nu va mai fi nimeni nesupravegheat. Omul e principalul său dușman. Om înlănțuit de om, șapte miliarde legați fedeleș ce mărșăluiesc spre infern. Asta e ceva pornit din golul ființei. Să piară în rușine. Și cei mânați și cei ce-i mână la moarte. Dar la o moarte mai josnică decât le-a fost viața! Răsfoiesc ziarul de dimineață. Același manifest de sute de ani. Aceeași propagandă a luptei de clasă. Unii împotriva altora. Oare sub privirea unui Dumnezeu care îi condamnă? Nu cred în creatorii piromani care își distrug artefactele! Mai degrabă, se întâmplă să nu existe altceva! Iată, iau o foaie de hârtie și nu scriu nimic! Soarta omului este pura lui întâmplare!
Nu știu dacă noaptea e anotimpul poetului dar se pare că numai în negurile memoriei strigoii se trezesc la chemarea fumegoasă a lămpilor ei! Noaptea nașterilor și a fărădelegilor, în care pumnalele se înfig în leagăne vii și sufletele mor înainte de a se naște, apropie senzația că ai putea descifra mai ușor delirurile vieții. Dar e greșit, noaptea spiritul picotește. Iar poetul ieșit la vânătoarea de vise se întoarce în zori cu tolbele goale. Poate că în zori e mai bine să riști! Dar experiența o dovedește, diminețile nu sunt propice pentru emoții, nici pentru descifrarea lor. Mai rămâne oceanul mărunt al unei veghi solitare, când nu citești, nu scrii, doar ești. Și deschizi fereastra în lumina care de fiecare dată te orbește. Biet insomniac, în ziua și noaptea unei rotații pământene greu se mai găsește un loc și pentru tine!
De atât amar de vreme cei care gândesc așteaptă ca toți cei care nu gândesc să gândească asemenea lor! Dar așa e făcută lumea de primii și nenorocită de ceilalți. Nu cred că ierbivorele au astfel de diferențe. Faptul că trăiesc la grămadă le face identice. Pasc împreună și sunt mâncate de lupi împreună. Nu le-ar trece prin cap să mobilizeze oile gânditoare să găsească o soluție. Așa și la noi! Murim măcelăriți pe capete pentru că nu gândim pe capete. Deși, dacă ne gândim, prostia omenească e un zid de protecție. Altfel marii demagogi ne-ar conduce pe toți în abis. Ceea ce se și întîmplă acum, când în pofida proștilor tot mai mulți, deștepții tot mai puțini se prostesc pe seama noastră. Un matematician a calculat că planeta proștilor va reuși într-o zi să-și excludă deștepții. Sunt prea periculoși într-o turmă în derută. Și atunci de ce să mai știi, dacă tot afli că trăiești cum dă Dumnezeu! Ca o ploșniță bine ascunsă într-un guler de cămașă refolosită?
Cât nisip, câtă zgură, câtă cenușă s-a adunat în jurul nostru și voi nu știți! Pământul viu se îngustează pe lutul mort, mările agonizează sub peturi, câmpiile abia respiră sub gunoaie, orașele se sufocă în incendii ce le devoră. Ăsta vă e viitorul? O biserică bătrână care piere la foc mocnit? Nu-și mai găsesc poeții grădinile semiramide! Parcuri proscrise refugiate în glastre, lacuri muribunde ce mai supraviețuiesc în acvarii, omul vid aruncat la groapa de rămășițe. La ce bună o avere de un miliard de dolari îngropată în Deșertul Gobi? Se spune că de o mie de ani averea lui Gingis-Han e ascunsă aici! Și la prețul pieții globaliste ce se roagă la Diavol, ea costă cam cât un million de țeste lustruite de viermi! Noapte senină, prieteni! Oare voi știți că deja ați murit? Și că doar umbrele voastre v-au luat locul pe scenă?
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
