Câteva povești despre maeștrii scenei românești și farsele pe care aceștia (și) le fac! (I) – ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023
De Ion Bogdan Martin
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
De Ion Bogdan Martin
„În viața reală, farsa există numai pentru actori, niciodată pentru spectatori.” Aldous Huxley
„Tradiția farselor între actori e străveche ca și teatrul.”, notează regizorul Sică Alexandrescu în volumul său de amintiri.
„Ovid Brădescu era un actor foarte talentat. Una dintre ambițiile lui era cum să-i arate lui Ion Manolescu, alt mare actor, cum să joace „Moartea civilă”, o melodramă, în finalul căreia actorul din rolul principal moare făcând spume la gură. Melodrama, scrisă de Giacometti, prin rolul pe care îl juca Ion Manolescu avusese un succes imens la public, în sute de reprezentații.
Ovid Brădescu era convins că va întuneca succesul lui Ion Manolescu dacă-l va juca el. …În 1923, la Teatrul Popular, se pune în scenă „Moartea civilă” cu Ovid Brădescu în rolul principal. Își luase toate precauțiile ca să-și asigure izbânda, dar nu știa prin ce mijloc ar putea face spume la gură în momentul când personajul moare. Nicu Dumitriu juca doctorul Palmieri.
Ovid îl trimite la farmacie, pe Nicu, ca să-i dea un leac pentru clăbucii de la gură din finalul spectacolului. Acesta îi aduce pastile de făcut apă oxigenată, cu indicația de a lua numai una și de a pune-o sub limbă. În seara spectacolului, la ultima scenă, Ovid Brădescu a avut grijă să-și pună sub limbă mai multe pastile. Până să moară, scena era lungă, eroul are multe de spus. Pastilele a început să-și facă datoria, actorul a simțit că i se umple gura cu spumă, că dă pe dinafară. Spunea replica și clăbucii se înmulțeau.
La început clăbucii ai ieșit prin colțurile buzelor, apoi s-au prelins spre bărbie luând aspectul unui cioc, apoi al unei bărbi respectabile, dar albă. Și încet, încet, barba semăna cu cea a lui Moș Crăciun. Sfâșietoarele momente de dinaintea norții ce ar fi trebuit să stoarcă lacrimi din ochii spectatorilor s-au transformat în hohote de râs. Spectacolul nu s-a mai jucat, Ovid Brădescu fiind convins că Nicu Dumitriu i-a făcut-o dinadins.
Peste ani, ambii actori angajați ai Teatrului Național, Ovid Brădescu și Nicu Dimitriu împărțeau aceeași cabină. Se machiau, se costumau acolo. Jucau în spectacolul „M-me Sans-Gêne” de Victorien Sardou. Ovid juca „madame Fouché”, Nicu interpreta rolul „Napoleon”. Are loc premiera: succes imens. Nicu își confecționa în fiecare seară, în cabină, în fața oglinzii, nasul lui Napoleon din nasenkit. Nasenchitul este o pastă cu ajutorul căreia se îndreaptă sau se strâmbă nasul, după cum era eroul. Ca să fie expresiv, să arate ca Napoleon, Ovid îl convinge pe Nicu să amestece nasenchitul cu cu drojdie de bere, „Asta-i dă un luciu deosebit, un aspect natural”. Nicu Dumitriu rămâne pe gânduri, se uită în oglindă, pune mâna pe nas. În acea seară a intrat indispus că nasul lui n-avea viață. A doua zi a venit mai devreme la teatru și, după ce s-a dezbrăcat, a scos un pachețel de drojdie din buzunar, l-a desfăcut cu mare grijă, a luat nasul din ajun făcut din nasenkit și a început să-l frământe cu drojdie de bere până a ajuns o pastă moale, apoi și-a mulat pasta pe nas. Când a venit Ovid Brădescu, Nicu era cu nasul pus la punct.
A început spectacolul. Napoleon era mai în vervă ca oricând. În scena dintre Napoleon și splălătoreasă, plină de dragoste, actrița care juca „madame Sans-Gêne” se uita foarte ciudat la partenerul de rol. Holba ochii, încrunta sprâncenele. Apoi a început să se simtă freamăt în public, deși nu era nimic de râs. Până să cadă cortina, la final, freamătul din sală s-a transformat în cascadă de râs și niște aplauze generoase la scenă deschisă. Nicu, printre dinți, în loc de scenele amoroase din piesă, își întreba partenera:
─Ce am, dragă, de ce râd?
─Nasul! Nasul tău.
În timpul acestei convorbiri șoptite cortina a ajuns jos. Nicu a alergat spre cabină la oglindă. S-a îngrozit. Napoleon avea un nas mai mare ca al lui Constantin Tănase. Nasenkitul amestecat cu drojdia de bere și căldura din sală a dospit, iar până la finalul spectacolului a început să crească ca o cocă.
„Mi-o făcuși, nene!”, îi spuse lui Nicu Dumitriu, intrând în cabină pleoștit.
„Ți-o făcui”, răspunde Ovid, topit de râs. „Dar nu uita că acum 15 ani mi-ai făcut-o și tu – cu spumele la gură din „Moartea civilă”.
Sursa: Sică Alexandrescu „Un comediant și-o față de familie”, Editura pentru Literatură și Artă.
De Ion Bogdan Martin
Maestrul Candid Stoica povestește: Pe vremea comunismului, Mitică Popescu și Ștefan Iordache jucau în „Emigranții” de Mrozek . Personajele pe care le interpretau erau doi emigranți săraci, care n-aveau bani și mâncau conserve pentru câini. Aduceau de acasă când unul când altul câte o conservă de pește, care le plăcea mai mult. Conserva era ambalată frumos, de recuziter, cu eticheta de mâncare pentru câini și deschisă. Cei doi în scena respectivă doar mimau că o desfac. După zeci de spectacole în care se delectau cu conserva respectivă care era foarte gustoasă, într-o seară, spectatorii au asistat la următorul dialog improvizat:
– Are un gust îngrozitor. E altfel, e prea sărată.
– Potroacă. Și mult, mult prea ardeiată, de unde ai luat-o?
– De la…(era să spună că a luat conserva de la recuzită, dar s-a oprit la timp)… de unde iau de obicei. Mie mi-a luat gura foc, nu mai pot mânca.
Au vrut să o arunce, dar… conștiința profesională nu i-a lăsat și au mâncat cu „poftă”, scoțând sunete de încântare. Mitică, mai inventiv, a spus: „Eu m-am săturat, mănâncă tu tot”.
– Și eu m-am săturat, a replicat Ștefan. Ce a rămas o să dăm la câini.
În culise, colegii, mașiniștii, electricienii și chiar garderobierele veniseră toți să asiste la cum vor mânca actorii sardelele în care se pusese sare și ardei din plin.
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
