ALTCULTURE MAGAZINE●65●1/2023●ARCADIA EXISTĂ! (II)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Te-ai dus cum ai trăit înaintea celor care te-au citit fără să te cunoască! Un drum prin răsuflarea salină a vocilor Mediteranei, oprindu-te din când în când să culegi lămâile cu gust de soare și să ne miroși magnoliile înflorite. Ai traversat Italia cu o imaginație care a transfigurat-o. I-ai prins în piept un Premiu Nobel între cele puține, ale urmașilor tăi. Magister al unor ritmuri luate parcă din concertele lui Corelli. Trunchiuri de brunuri și garanțe, poezia ta! Cât ai trăit ai fost de neuitat. Acum ești veșnic, grav, cucernic, un maestro candid, discret al nevoii de a te imita, căci e uman să tânjești să fii asemenea ție, când în preajma ta trece umbra tulburată a lui Montale. Te-ai dus cum ai trăit. Versurile ni te amintesc! Poezia modernă s-a născut în paginile tale! Ai fost, nu mai ești pentru noi decât un gol de neînvins. Și parcă vocea, tusea seacă, ți se aud și azi. Când ai plecat, cu un surâs pierit, să te întâlnești cu Xenia ta ! “Chiar și așa lunga noastră călătorie a fost scurtă!” Un alt Eugenio Montale nu se va mai întâmpla!
Pe o bazilică intactă, chipurile lor, numele lor, versurile lor, dar popoarele nu-și omagiază decât asasinii și infractorii! La ce icoane se roagă mai mulți robi decât la Mao și Stalin? Mă tem că nu ne mai semănăm! Oare cei trei poeți au făcut vreodată temenele la Mussolini? Sau au suportat, răbdători, viața fugărită a lui Ritsos? Dar simt că n-a existat vreun Mussolini pe lume care să stârnească respectul unui Montale! Marele poet, din zodia Balanței (ce întâmplare!) a navigat adesea aproape de insula Sirenelor perfide, mereu cu ochii închiși. Unul dintre puținii care știau să vadă…
La masă, toți trei, privind gândirea visătoare plutind pe Mediterana! Dar oare se vor fi întâlnit vreodată?
Dacă viciul e totdeauna mai puternic decât virtutea, urmăresc cu groază cum porumbelul gri își giugiulește iubita și nu observă tigrișorul tărcat din grădină care îl pândește, flămând! Va fi o clipă în care omenirea va fi schimbată! Aș putea interveni, dar cărarea lui Bradbury arată că a strivi un fluture cu o carte de poezie ar salva ori ar nimici lumea! Cotoiul nemișcat este o sculptură în salt. Noroc că înaripatele îndrăgostite îl văd la vreme și zboară speriate. Eu rămân cu fălcile încleștate. Dacă nu cumva pisica își va fi îndreptat siniștrii ei ochi înspre mine. Păstrând proporțiile, nu sunt în pericol, dar dacă măsura lucrurilor ar lua-o la vale? N-aș fi primul poet devorat de pisica lui! Fără gheare și fără colți, un singur pas și ar fi deajuns pentru biata mea poezie cu aripi de porumbiță!…
Poesia, tu, patrie a acordului, transparenței și virtuții, în care laurii înfloresc din minuni, golf în cerul înseninat, sub care, cu vele stinse, se legănă lebede de spume, pe valurile unor vise neîncheiate, așteptând ca nașterea lumii să înceapă din nou! Poate că niciodată n-am înțeles mai limpede ca acum că poezia este o arcă în care urci pentru a te salva de negura din sângele tău! Tu, poezie, respirație a sufletului ori mireasmă de vâsc depusă pe buzele destinului care te rostește în fiecare clipă ca un ecou… Poezie, patimă ațipită, patimă îmblânzită, care mă îngână… care mă îngână…
De Claudiu Iordache
Puține flori au rămas neatinse de roua poeziei! Căci nu e grădinar mai grijuliu cu puritatea lor. Poezia este ea însăși un clasor de petale. Cândva strălucitoare și parfumate, mai târziu umbre fragile ale clipelor fericite, prea puține de a fi îngropat nefericirea omenească pe maidane străine. Mie îmi plac crizantemele și m-aș căsători cu una dintre ele! Dar prea aș pedepsi-o să stea o viață cu poetul atâtor versuri incestuoase ori lugubre. Au continuu nevoie de soare și eu sunt o pată de umbră. M-am născut pentru a mă ofili iar roua arareori mi-a atins obrazul! Și poate de aceea mă recunosc într-o floare de mărăcine. Dați-mi câmpul aspru pe care mi s-au născut cuvintele și poate voi reuși într-o zi să împletesc o coroană cu spini pentru un Iisus rătăcitor care a ajuns până și la mine! Tu, biată chrysanthemum, condamnată pe nedrept să fii orfană de mine…
Singur, pe țărmul mării, în octombrie, valuri moi vin și se sparg tăcut în ele însele. Pescăruși ațipiți în arabescuri suspendate în aerul neclintit. Și liniștea venită din adânc, cu miros de sare. Aștept. Nu aștept nimic. Doar sunt. Alături, o ramură scheletică. Oase din trecutul unui eden dispărut. Nisipul fin scârțâie sub privirile mele. Cerul e un stadion gol. Atleții sunt absenți. O planetă în jurul meu pe care n-am trăit-o! Mă ridic. Fac câțiva pași. Și, pe neașteptate, observ: Nu am umbră! Sau curând nu voi mai avea nimic de trăit? Sufletul meu, amuțit, coborât ușor în absență…
Montale. Glas de corn între crengile învrăjbite. Un vulcan liniștit. El vede metafora, rostul, marea, cuvintele, ca pe un timp desvrăjit. Și cărțile marine care se citesc singure. Și mireasma poemelor ce se scurg în tăcerile lui sidefii. Montale este un relief, o colină, un munte îmblânzit. Calm, enigmatic, ermetic care ne șoptește: “Enorma farsă umană nu-i treaba mea!” Metodic anticar de sensuri despletite. Cu ochii ascunși albaștri ca Mediterana. Și umil însoțitor al imaginilor fruste, care curg agale printre măslini. Ferice de țara care nu i-a pierdut, în cacofonia vieții de jur împrejur, jurămintele din urmă. Un sfânt înalțat pe o culme de calcar. Un paznic de lămâi amare. Și un izvor abia întrevăzut care pâlpâie în lumina sa sculptată în întuneric. Și un păstor de fluturi care vin să învie Italia lui măreață prăbușită în ruine. Montale. Un testament.
Din ținutul torid al lămâilor pătrund mereu înspre noi noile murmure ale livezilor de măslini și tulburea și înmiresmata respirație a Sudului, acolo unde Vezuviul orchestrează ritmul măreț al unei patrii solare. Ți-ai ales un stup în care să te ascunzi ca să te scrii în versuri abia rostite la gura văduvelor și fecioarelor. Te-ai lăsat scăldat în roua cuvintelor natale. Ce tăceri ți s-au putut opune ție, voce di tutta Italia! Cu totul a noastră din îndelungata dragoste amară… A fost cândva un «12 octombrie ‘896!» 85 de ani mai târziu s-a pierdut un suflet nemărginit!
Așa se coc portocalele pe ram! Poemele totdeauna prea târziu. Trebuie să cadă în iarbă pentru a vorbi. Dacă le caută cineva, mult prea coapte pentru a tânji la sărutul lor. Dar fac un dar neștiut. Mireasma care vine din răsuflarea lor prea puțin animalică. Poemele sunt ordinea în dezordine. Ele deschid simțurilor pofta după gândire. Un poet totdeauna adaugă ceea ce nu se vede. Îl simți dar nu-l trăiești. Nu e cu putință să fii poet dacă fiorul nu este în sângele tău. Deși tânjești să imiți respirația lui inegală, fără rost. Poetul e o reparație în sâmburele sufletului încă mut. O frenezie a tăcerii din templul tău. Un mod de a te pune de-a înaltul vremii locuite de umbre. Ferice de țara care are poeți, deși nu-s multe. Dacă țara nu e Grecia, nu este Italia, nu este lumea care se îngână pe sine. Nu este parfumul strecurat printre crengi mereu arse. Nu este surâsul soarelui îmbălsămat în miresme de smirnă. Poetul e o idee, o adiere în șopronul de scrumuri, o respirație de om sufocat, un patent neimitat de privighetori fără inimă. Este un dar umil aruncat sub mâl. O perlă părăsită într-o scoică putrezită. Cine n-are poeți să și-i cumpere! Dar puține sunt astăzi atingerile venite dintr-un vers de poet. Ce viitor ne așteaptă cât încă nu putem ști dacă a apus de tot poezia! Poetul este un mag. El merge spre iesle cu credința că Îl va găsi! Dar rareori Dumnezeu îi aprinde lumina!
De Claudiu Iordache
Tu, poetule, sapă în clipă secretele ei. Secolul tău este strict ezoteric. Altfel spus, între noi, cei mulți, puțini ce știu a deschide și a închide…
Fericiri întâmplătoare de teama cărora ațipești ori scrii…
Cu palmele mele scrise te ating… Adu-mi lumina ta și o voi săruta cast cu privirile mele… Tinere femei ascunse în buchete de flori aruncate înaintea bărbaților părăsiți de copilăria lor!
Lumea noastră din urmă se zdruncină! Evident că asta nu mă privește. Eu aproape mi-a încheiat cursa. N-am avut nicioată o grădină în care să-mi cultiv nostalgiile. Dar simt că lumea se mișcă. Oamenii vor înapoi. Frica de ce va fi. Viitorul acesta prea le seamănă cu trecutul! Puține lucruri le-au mai rămas în comun, între care valoarea zdruncinată de om! Am moștenit ceva ce am risipit? Cu atât mai mult mă condamn să scriu poezie. Mă simt îndreptățit să adaug un covoraș de frunze peste rănile clipei. Căci mai ales ea este rănită. Dar cum să oprești surparea, să vindeci descompunerea? În orașul meu au apărut fisuri la poarta blocurilor. Ferestrele se strâmbă. Cutremurul va surprinde victima nepregătită. Sub tălpile noastre uruie nesfârșitul. Îmbrățișări nerodite. Recensăminte pustii. Migrații inutile. Și beția de cuvinte a delirului! Și odată ajunși aici, dacă vreodată vom mai putea porni… Viața mea de toate zilele, unde ți-ai ascuns de mine fotografia?
N-aș întârzia asupra prostiei oamenilor, pentru că nimeni nu e prea deștept ca să critice! Dar e prea de tot! Recent mi-am completat biblioteca de la gunoi. O mână milostivă (pentru mine !) aruncase lângă ghenă câteva pungi cu cărți. Amărâtele de ele, ca niște pisicuțe abandonate, ude și pătate de zaț de cafea, în secolul care nu le mai primește în casă! Un Hemingway cu Adio arme, o Biblie coșcovită, un Kavafis fără noroc, și un volum pătat de Quaderno di quattro anni! Le-am luat cu mâinile tremurânde, ca pe o dovadă infamă ori ca pe o ofrandă? A dispărut de mult din lume mirosul de smirnă! Cu atât mai multe sunt mâinile ce aruncă decât mâinile care strâng. Cu atât mai puține sunt sufletele care luminează decât cele care întunecă. Și oricât am vrea să ne cadă din cer o schimbare la față, în frizeria cu poltroni și pațachine înaintea ochilor doar prostia ne flutură briciul!
Când ajungi la Poarta Raiului CV-ul e inutil, Dumnezeu știe ce poamă ești. Și nu-și face iluzii. Dar mila îl copleșește. Omulețul ăsta chircit, dârdâind de frică, ajuns la ora socotelii, crezând că va fi lăsat să treacă în veșnicie, ascunde în suflet, încă, micile lui minciuni! Dumnezeu îl vede, viermănos cum este, și face cu mâna! Haide! Fie! Și, uite așa, o luăm cu toți de la capăt… Toți sunt vinovați, e știut! Și nimeni nu e vinovat de ce va fi să fie!
“Lascia ch’io pianga!” Anii suri au ros din coasta țărmului abrupt. Lăstunii au plecat de mult. Căci lăcomia talazurilor tindea tot mai sus. Doar pescărușii, mici vârtejuri în văzduhul pur, survolau nepăsători priveliștea împreunării nisipului febril cu marea răvășită. Ca ieri eram prizonierul acestui mit. Nu erai lângă mine! Încă ascunsă ca o perlă în căușul salin, un obraz de sidef, o privire înseninată de vară, o gură de nimburi împletite, bucuria de a fi era toată a ta! Până când fugara emoție ne-a înflorit acoperindu-ne cu spulberi de miresme… O, trecut nesățios ce ne-ai răpit deja atâtea bucurii… O, clipă avară care ne fugărești… Lasă-mă, iubita mea, să plâng, la templul timpului meu apus! Lăsați-mă să plâng…
(Într-un 18 octombrie)
De Claudiu Iordache
Pe Amazon afli, în sfârșit, cât mai valorează un solz de carte. Aproape nimic. Bibliotecile se ard când nu sunt înstrăinate pe mai nimic. Fiii le vând la grămadă. Clasicii fac un foc mai bun. N-am ținut cont până azi de ce ne-a învățat Antichitatea! Cine urcă în Turnul din Alexandria este un eunuc care și-a pierdut bărbăția. Degeaba se teme lumea de un război final, prin bezna groasă care ne e viața numai piromanul muncește cu sârg. El fură lumânarea și stinge făclia. Din beznă venim, în beznă vom pieri. Și numai Dumnezeu știe…
Toate secretele sunt risipite pe covor! O lădiță răsturnată de jucării, simple și frumoase artefacte de univers, pe care în patru labe bebelușul le descifrează. După care se plictisește… Caut, scotocesc, de atâta vreme prin dicționare jucăriile mele. Cuvinte rare, nervuri transparente, elitre ascunse în litere, sunete moi, șoapte de libelule, de aici îmi pornesc toate, din micul cufăr de cândva al rimelor mele. Semne că sufletul are rod. Iar când scriu simt puștiul care am fost! Zglobiu culegător de vie cu struguri cruzi, de fugare umbre chinezești, de sensuri răsfrânte, de evantaie risipite, de parfumuri de rouă, de picături de dragoste, de șoapte neînțelese și de înțelesuri pierdute… Poetul e un copil care nu mai știe că este! Ah, Doamne, ce timpuri! Așa cum pe Bonaparte l-au învins generalii lui, în cele din urmă, pe mine m-au învins, necruțătoare, cuvintele…
De la o vreme nu mă mai tem de nimic! Poate doar de cancerul care macină totodată individul și lumea! Iar noi vom muri grăbiți să o ajungem din urmă. Un turturel zgribulit mi s-a oprit pe pervaz. Mă compătimește ori mi se pare? Apoi pasărea pleacă și eu rămân. Ca o jucărie de plumb!
A existat vreodată o revoluție în România? A existat, dacă te iei după numărul martirilor. Dar în rest, dacă a fost să fie, ea a fost sufocată de răsuflarea de turmă a sclavilor moderni! Prietene ce ți-ai dat viața la Timișoara sub privirea lui Dumnezeu, ai murit pentru cea mai măreață idee a ființei supreme! Doar boii în jug nu au idee unde a fost depusă inima lui…
(Lui Sorinel Daniel Leia, împușcat pe treptele Catedralei, 18 decembrie 1989)
De Claudiu Iordache
Un ultim adio! Cea mai din urmă carte. Un Alzheimer blând care îi culege, pe rând, toate amintirile…
E noapte! E noapte pe pământ! A câta oară, Doamne ? A câta oară de la răsăritul minunii tale. Vreau să scriu. Mi-e foame, mi-e sete de scris. Sub lumina monahală și cu inima tremurândă chem filele să mi se deschidă. Și scriu. Scriu! Ce simte poetul când nu știe că își scrie ultimul său vers? Ce sentiment îl face orbit când își hrănește cu lacrimi ultima carte? De i-ar spune cineva! De l-ar avertiza! Nu te grăbi să închei ușurat, punând punct poemului încheiat! El este crucea de pe mormântul tău! Ultima carte a poetului e iscălitura morții pe opera sa!
Scrisoare către un mort care trăiește! Oare, cititorule, vei ști că nu scriu pentru tine? Doar las lumea întreagă să pătrundă în mine. Dar câte rateuri nimicitoare până să iasă ființa om! Transpirație îmi e fiecare carte, transpirație îmi e fiecare cuvânt, transpirație îmi e fiecare speranță. Nu mai depind de mine clipele mele. Țări vechi se sparg în țăndări ca oglinzile, rasele se amestecă în conflicte, se moare ieftin și se trăiește scump, copii fără părinți și părinți fără odrasle. Limbile se împiedică unele de altele. O vrajă de plumb răcit. Nu-ți mai poți lua iubita în brațe ca altădată! Ce să facă poetul? Apostolul de rând care bântuie cerșind atenție în gară? Ți-ai căsători o fiică, nu-i așa, cu un târâie brâu? I–ai da adăpost în casa ta ? L-ai angaja zilier la grajd? L-ar suporta cățelușul durduliu de familie? Mai bine ține poarta închisă. Poeții fură! Nu e departe clipa în care în orașul bi-milenar un primar l-ar da pe o listă secției de poliție. Și într-un târziu viitor mamele își vor speria copii : ”Atenție! Vin poeții!” Până atunci, cuvânt după cuvânt, aștern o scrisoare către un mort care trăiește, într-o lume care nu mai există!
Mi-am dorit să-mi cumpăr o casă la țară și o editură care să-mi accepte poeziile! N-am reușit nici una, nici alta. Un poet arareori ajunge să își cumpere casa în care scrie! Dar așa sunt eu, tânjesc la ce n-am fost. Și atunci mestec tutun și mă întrec cu mine la scuipat de mahorcă. Parcul e gol. Frunzele vorbesc între ele. Un salcâm, un azil pentru grauri. Vântul le ascultă când trece ca un fior printre ele. La ce bun să tânjești la anii mei? Și aproape că noaptea m-a înghițit în limfele ei. Mă întorc spre casă spășit. Sunt singur sub cer în mod absolut! De m-aș opri aș înverzi ca o tufă. Și aș trece mâine, iarăși, pe aici, pe lângă mine, fără să știu! În lumea asta singurătatea e ca o lepră. Și o viață de lazarete în care omul se leapădă mereu de sine.
Nu cred că oamenii sunt altceva decât sunt, dar trebuie să existe un viitor pentru ei! Cu această nesăbuită speranță mă pregătesc să-mi părăsesc specia, amestecându-mă, la rândul meu, în cenușa ei. Dar până atunci scriu ca și cum aș aparține unei seminții fericite! Iar simplul fapt că îmi este permis să respect în om idealurile sale, că mă simt înrudit cu geniul așa cum firul de iarbă este înrudit cu muntele pe care crește, mă convinge că sunt ales. Fie el alesul din urmă al ființei lui! Umanitate fericită, vei fi cândva ori nu vei mai fi? (Nu moartea ar trebui să ne înspăimânte, ci viața!) După felul în care îți zăngănești armele, chiar și acum când nu le mai poți folosi, căci ele vor sfârși prin a te ucide pe tine, cred că în devălmășia instinctelor tale, soarta îți este blocată! Și atunci, ce să facă poetul? Să scrie cartea ta, pe care doar el o va citi până la capătul zilelor lui. Neînsemnatului apostol Ioan din insula Patmos I-a luat vreodată cineva în seamă Apocalipsa! Fericită, deci, ființa care vede doar în afara ei și niciodată înăuntrul său! Poate ascunde o destinație dumnezeiască și numai el nu știe! Iar cel care știe nu ne împărtășește încă secretul ăsta. De teamă că i l-am risipi pentru totdeauna…
M-aș preda o zi tihnei de a nu mai fi! Să las singură lumea de inima mea. De ce ar fi altfel? Știam prea bine că piaza rea mă pândește pe labe de pisică. Un concert de croncănituri în curtea găinilor e bulevardul! Au ieșit puhoaiele omenești, glăsuiesc clacsoanele cu vocea răgușită și, pierdută pe veci, liniștea monumentală se sparge în solzi de sticlă. Și mult deasupra, în aerul înălburat, gripata voce a soarelui, același privit de un Socrate ca și de un derbedeu de pe stradă, se pierde în întuneric. Și ar fi nevoie de un singur Cuvânt, dar nu este Rostit! Degeaba sobolul din grădina prăfuită își zidește mușuroaiele, bietul copil bătrân, numai el nu știe să descoase natura. Și așa se întâmplă de fiecare dată când poetul își spală zadarnic fereastra mânjită de iluzii. Alungarea din Rai continuă. Drumul spre Iad trebuie scurtat! Cel de Sus e proprietar mânios. Prea puțin drept pentru toți fluturii, pentru toți cărăbușii, pentru toate moliile, pentru toate umbrele cărora li s-au rupt aripile. Altfel spus, un viitor obosit. Și un maidan de gândiri speriate!
Pe o margine de veac un talaz spală Europa de cicatrice. Imperiile se constrâng. Un monstru obosește să fie. Se sparge în pietricele de gheață. Iar istoria își machiază detaliile. La ce bun să ascund! Spaime vechi s-au preschimbat în speranțe. O schimbare a polilor s-a produs. Nu mai putem conta pe un sfat al lui Montale: “Deocamdată să închidem televizorul!” Televizorul s-a deschis ca un bazin. Și ne-a cuprins pe toți. Și de atunci înotăm înăuntru! Și vocea tot mai slabă a lui Soljenitin: ”Jos Revoluțiile!” Altfel am fi trăit cu Lenin în casă!
Dar, o simt, pentru a sfida nimicul trebuie să dai totul! Cât un munte acest nimic, cât un fir de iarbă ieșit de sub asfalt, acest totul!
Oare asta e civilizația, să creștem arbori în glastră și să-i doborâm în păduri? Dacă aștrii ar urmări specia n-ar înțelege mare lucru! Sublimul și dezastrul s-au împletit într-un ghem sinistru. Suntem gata să distrugem tot ceea ce clădim, și povestea se numește istorie! La ce bun copiii învață dacă lecțiile sunt spurcate de minciună? Dar, și mai grav, ne-am obișnuit să mințim! Sunt nopți în care îmi imaginez, insomniac, pământul ca un cuib de șerpi, agitându-și cozile, încercând să devore luna! Mai sigur că stelele nu sunt vii dacă, fiind părtașe, tac îndelung! În esență, suntem singura haită care supraviețuiește vânându-și viitorul! Și ca și cum n-ar fi de ajuns, mutatis mutandi, și singura care scrie poezie! Când vom afla cu adevărat ce diavol neîmblânzit încă purtăm pe umeri? De-am ști la timp, pe lângă una-alta, că pentru cazierul nostru terestru nu există nici urmă de izbăvire?
Numai sfânt să nu fii pe lumea asta! Prea pocnesc pereții barăcii în care ne-a fost dat să trăim, prea multe necazurile care ne pică din cer ori de la răutățile vecinilor de corabie! Mă întreb adesea dacă am călcat vreodată pe pământ drept, dacă valurile care s-au cumințit sub tălpile lui Iisus m-ar fi menținut și pe mine când traversam asfaltul, dacă atât de mulți pelerini au rătăcit drumul spre Kaaba și au ajuns pe jos la Ierusalim! Da! Cămilele noastre sunt bolnave de atâta drum inutil. Ar fi fost destul să nu ne clintim căci dovezile putrezesc la vedere, oceanul murdar, cerul afumat, pământul răvășit, râurile de culoarea vomei, și chiar grădina năpădită de spini din fața casei pe care puțini am reușit să o deținem! Rătăcim prin spațiu ca o pubelă plină de gunoi! Dar cel mai grav este că nu ne pasă! Nu mai simțim miasma, nu mai vedem maidanul, nu mai auzim uruitul fetid al urâtului. Ca și cum am trăi lângă un abator când amurgurile sunt înăbușite de putoarea mereu proaspătă a unei locuiri insalubre. De aceea, poate, sfinții nu ne mai pot suferi! Iar Șeful lor Suprem îi înțelege. De aceea cerul e sus și pământul e jos, de aceea rândunelele și nu vacile zboară cu privirea atârnată de stele! De aceea, poeții… Sfinții de lângă noi… Care au venit să pledeze pentru ce abia mai există! Dar ce pot face cu poemele lor când de jur împrejur miroase a sarmale și porcii stau răstigniți pe podele! Vine Crăciunul! Se va mai naște un an pe urma celui care ne-a și luat cadavrele încă vii între spumele lui negre!
Stătea așa pe țărmul mării fosile, cu spatele la mine, și nu știu de ce mi s-a părut ființa unei alte existențe pe care nu aveam să o mai trăiesc vreodată! Viața ne ascunde esența a ceea ce tânjim. Sveltă, luminoasă, nemișcată, iluzie efemeră, cu părul lung curgându-i pe umerii albi, în cosițe împletite din fire de aer, ar fi putut fi a unei nereide și abia mai respiram ca să nu sperii frumoasa fugară… Așa simțeam, o clipă ce înrăma emoția unei iviri la vederea unei fetișcane! Putea fi, simplu, o iluzie abia desprinsă din rostul sacru al lumii. Și, la un moment dat, cerul a tresărit, valurile și-au depus pe țărm o nouă salbă de dantele, un stol de pescăruși a străpuns cu țipăte războinice mireasma amiezii încinse de polenuri… Dar lângă mine nu mai era nimeni. Și singur, din nou, a rămas poetul! Fugara dispăruse în mările ei cu palate saline. Minunea vieții mele trecuse! Dar, o simțeam tulburat, pentru o clipă rară fericirea lumii fusese numai a mea!
Oamenii sunt toţi
o singură rasă,
în care
specia diferită
şi temută
este a visătorului
răzvrătit.
Să se teamă într-atât
civilizaţia de arma
pe care o ridică
poetul
deasupra epopeei ei
trecătoare?
Teama
de moarte face
diferenţa. Mulţimile
trăiesc până la
adânci bătrâneţi
cu spaima de
Mireasa cu Coasa,
în timp ce
revoltaţii, cu
fruntea netedă, mor
tineri
la vârsta lui
Iisus.
Ce ne așteaptă este ce n-am aflat încă! Inima îmi pâlpâie ca o lumânare. Presimt schimbări în granit. Pe străzi curg vorbe întâmplătoare. Umbrele se caută orbește. Culorile se topesc în cenușă. Orașul se așează pentru somn. Parcă într-un mormânt. Să poți aprinde aici o flacără, un trandafir, să te poți tolăni ațipit pe un fum de țigară. Să nu simți cum te buzunărește vântul. Cum ești risipit ca un praf de idee. Și să te topești încet în întunecata ta transparență. Ce pământ este acela în care viața ta n-a avut nimic de trăit? Cine să-ți mai spună că ești încă un fior risipit? O primăvară amânată fumegă între flori. Bufnițele au încă de lucru. Ca să nu suferi de uitare ai nevoie de presimțiri…
Călătoria mea în jurul soarelui se apropie de sfârșit! Dumnezeu a creat prea mult și aproape că nu mai știe până unde se întinde atelierul lui de zidit. Nu îi pot cere mai mult. Porția mea a fost oferită cu destulă bunăvoință. M-am ivit, am trăit, am procreat, am văzut devălmășia ce se hrănește de la sine. Și într-o zi va trebui să mă opresc într-o stație a desăvârșirii. Și când mă găndesc la clipa asta, Doamne, ce ai vrut de la mine, ce-am putut și ce-am izbutit? Deși mă întreb cu păcat, cât ți-a mai rămas ca să o ștergi de cealaltă parte a firii? Dar până atunci mă uit la ceas cum ronțăie clipele. Aș vrea să scriu dar foaia de hârtie îmi refuză cuvintele. Un cer senin se naște din nou în colțul ferestrei. Stau și privesc prin lentila pe sfârșite a vieții mele. Timpul pâlpâie în clepsidră și nimic nu pare să mai aibă un capăt. Ce minune absolută!
Uneori versurile nescrise mă iau la goană! Trebuie să le scriu ? Nu vreau să le scriu. Și iată-mă, trezit din somn, adăugând pagină după pagină… De unde vine furia aceasta? Ce vreau sau mai degrabă ce vor de la mine? Le scriu și abia pot să le mai citesc. Par aceleași, asemănătoare tuturor celorlalte. Moara produce aceeași făină. Doar puțin mai amară. Asta e, mă simt fugărit! Sau poate mi se apropie ceasul și trebuie să devărs ce a mai rămas din mine ? Viața pe care am trăit-o! Cu ce folos! Sau poate că trăiesc ultimul meu an, ultima mea lună, ultima mea zi, ultimele mele minute? Și chiar așa, ar fi trebuit să închei demult. Poezia nu e un testament. Ci este o singură îndrăgostire. Dusă până la ultima clipă a ceasului morții! Deși poate că de data asta, cuvintele, oprindu-se în sfârșit, când și buzele lor ar fi tăcut, eternitate…
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
