ALTCULTURE MAGAZINE●64●12/2022●ARCADIA EXISTĂ! (I)
De Claudiu Iordache
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Îți place? VINO CU NOI!
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
În altă geografie diminețile sunt eterne și poeții sunt fericiți!
Viața curge precum izvoarele și trecutul nu are recoltă!
În altă geografie am visat că exist!
Neîmpăcată să fie uitarea!
Copiii fără aripi să zburde ca albinele și cerul, marea și pământul să ne îngăduie să trăim în neștire!
Acestei lumi fără de seamă,
alintată de floriile zeilor, grecii i-au spus Arcadia!
Sub veghea aștrilor și a îngerilor, locul acela unde moartea a murit se numește Arcadia!
Arcadia există…
De Claudiu Iordache
Timpurile sunt fixe. Se întâmplă continuu…
Rugăciune, relicvariu ori o biată carte de mărturii?
Mă istovesc cuvintele smulse din sclavia tăcerilor mele! Dar privesc cu câtă bucurie își întâmpină dimineața turturelul! Pe cer toate sunt la locul lor în cercul perfecțiunii.
Mi-a fost dat să fiu fericit! Acum, aici, în mijlocul câmpului de mărăcini, călcâiul gol strivește mărunta floare a verii, un galben pur! De ce mi-e dor de trecut când viitorul mă îmbie cu gropile lui deschise? De-aș putea fugi de clipa următoare dar presimt, în van călătorim înapoi ! Încă de pe acum mă așteaptă un gol în care voi dormi cu lacătul închis pe dinăuntru! (Și în tot acest interval infernal Îngerul a stat lângă mine!)
S-au auzit bătăi în fereastră ! M-am temut să deschid. Tigva lunii mă fixa cu priviri de lup. Întunericul era cețos. Nici urmă de lumini sub cer. Cu moartea nu te joci ! În viața asta atât de lungă inima mea pribeagă a fost singură…
Ce mai poți să faci când moare un poet? Să îl ții în viață! Să-i citești poeziile! Tatăl nostru care ești în ceruri…
La masa mea de scris, mai singur ca niciodată…
Izvoarele clare ale cerului. Se revarsă și în inima mea însetată de aurore și în sufletul meu ascuns în întuneric când pleoapa dimineții se ridică deasupra insomniei, cu lacrimi pe obraz. Clipa această pentru mulți copii ai pământului ar putea fi prima, ar putea fi ultima! Nașteri răzbătătoare ce înfloresc mereu din moartea continuă.
Cum ți-ai putea imagina că stai la taifas cu muza lui Montale, privind împreună cum înflorește portocalul din lună?
Dacă este adevărat că femeile sunt florile grădinii umane, de ce n-am face un pas înainte de a le oferi un matriarhat de durată? Desigur, o utopie, femeile n-ar accepta să poarte podoabele puterii, nu ar dori să dea ordine militare, nu s-ar înghesui să trădeze, iar dreptul la sperjur a fi fost refuzat! Nu îți poți imagina un Hitler femeie, nu o femeie a conceput crematoriile, nu o femeie ar fi pus curajul la zid. Nu femeile ar fi dat ordinul să se arunce bombele Apocalipsei în orașele japoneze aglomerate de orfani de război! Femeile au meritul vieții. El îngrijesc ogorul, nu-l pârjolesc! Ele îmbrățișează trupul bărbatului, nu îl violează. Suferințele lor au chip de copil. Deznădejdea lor e încrezătoare. Nu vom întâlni femei pesimiste! Doar pentru ea natura a deschis o fereastră în infern prin care să se vadă paradisul etern. Doar lor poeții, bărbați cu suflet de femei, le-au dedicat poemele lor. Doar o femeie s-a numit Julieta! Doar o femeie a purtat vestmintele Sfintei Maria! Departe de a ceda ispitei mărului, și-a condus bărbatul îndărătnic și orb în lumea nemărginită! Născând, pătimind, suferind, și luând-o de la capăt, doar ele sunt fiicele Domnului, și doar ele sunt Mama pământului! (Mariei Cristina)
Într-o seară m-am întâlnit, m-am salutat, ne-am surâs, ne-am plimbat împreună prin oraș, ne-am așezat pe o băncuță într-un parc ascultând respirația porumbeilor. Și deodată a dispărut! Am rămas singur. Un poet. Ori o poezie…
De Claudiu Iordache
Unde e carnea vie ce a scris cândva aceste cuvinte? O! mamă sacră a seninătății sfâșiate, a tăcerii și a patimilor stinse, rătăcită în toate aceste timpuri acum, pe sfârșite, unde e harul dimineților neîncepute și a nopților împlinite, unde e carnea care a visat și a scris? Acum, când trecutul e o crustă închegată de sânge, când inimile se ofilesc, când goarne răgușite rănesc nervul atâtor sufletele hăituite, doar Tu le mai asculți tăcerile celor care au tânjit după Tine! Acum, când surâsul Tău îmi atinge obrazul, când, o simt! Mai am o zi și o noapte și o clipă de trăit, cât de lung a fost drumul până la Tine! Doamne, de ce îmi surâzi?
Să-ți scrii senzația ce-ți aduce cuvintele aproape din nou, să scrii pe pagina atât de pură a zorilor, să scrii pe umbrele porumbeilor îmbrățișați sub cer, să scrii pe respirațiile pinilor aplecați solemn peste râpa sprijinită în leandri înfloriți, să scrii peste încinse acoperișuri de bronz, tânjind la clipa ce se va pierde curând, o frumusețe nudă ce nu se naște decât în sufletul nostru! Să scrii împăcat într-o țară rară a unei lumi fericite!
Păcat! Industria opaițelor a dispărut! Pe vremuri, învelit în pâlpâirile lui, puteai să te aduni așa cum bacii își cheamă noaptea împrejur mioarele. Puteai să miroși noaptea primordială în care doar stelele foșneau în stupii lor ascunși, să urci pe cer tăcerea repirației tale, căci, se spunea, uneori poeții pot adulmeca timpul și destinele omenești! Pe vremuri… Ce n-aș da să simt opaițul pâlpând și în sufletul meu, obosit de a fi prea singur, ce n-aș da să simt cu pleoapele căzute că sunt singurul pe pământ, ce n-aș da să pot pluti cu ochii închiși prin eternitate! Un Borges norocos a trecut și prin încercarea aceasta, a scris, cum nimeni altul după Homer, cu cerneală albă pe întuneric! Și a supraviețuit orbirii care l-a făcut poet. Dar eu, cu privirile mereu deschise spre umbrele kabuki ale vieții… Un spectacol care poate ucide! De ce aș vedea dacă ceea ce e de văzut s-a văzut deja. Ochii înșală. Doar sufletul meu nu-i vrea? În rest… Ca și cum n-ai mai dori să privești femeia când se dezbracă pentru a se alătura dorințelor tale. Doar că morganele nu fac copii. Cel mult, prea puținele poezii… Hrană pentru mult prea târziu…
O, înalt senin al pescărușilor albaștri, al soarelui antic, a zeițelor transparente ce se joacă în valuri de sare cu destinele omenești… Să scrii ca și cum ai atinge respirația clipelor, ca și cum ai răsfoi poemele, ca și cum poeții s-ar întoarce sfătoși la tine. Să scrii fără sfârșit, cât lumea mai respiră… Și să nu te întrebi de ce moartea te înțelege și întârzie… Să scrii, ce este mai omenesc…
În ce clipă voi afla că viaţa a încetat pentru mine, ori că ultima datorie este de a ara deşertul? Am trăit fără a fi aflat că o fac, acum ştiu că nu mai am de trăit. Viitorul e o candelă în care se îneacă un fitil. O biată adiere şi în urma mea tăcerea va exploda. Voi ajunge la Dumnezeu ţinând în mână sipetul cu bietele rămăşiţe. Nu-i poţi plânge decât pe cei vii, pe cei morţi laudă-i că au trecut şi că nu le mai pasă! Și acum am ajuns. Îmi iau rămas bun. La poartă, bate vântul în jurul sufletului, soarele e o umbră și nu mai simt pe gură sărutul clipei. Un moment de încremenire. Pe ceas timpul se zbate prins pe o pânză de iluzii. Ca și cum ar fi. Trupul meu nu îl mai ascultă. Se sustrage încet. Lui? Mie? Probabil ultimei chemări, ultimului surâs, ultimei adieri de ceață. E ultimul adio nescris pe care i-l ofer umil poeziei. Ori zeului împlinitor ce a desenat cu umbre atât de adânc pe pânze nervurile transparenței?
Am scris. E ultima ispravă. Colonie de semne depuse pe fila genuină a poemului. Am scris în timp ce oraşul şi-a văzut de ale lui. Naşteri, bucurii, speranţe, căderi abrupte, triste, ascunse impudori, spre cimitire năpădite de marmure năruite. În orice alcătuire omenească există o alta, esenţa esenţelor, în care hagiograful, biograful, a amuţit iar tăcerea e singura ce vorbeşte în locul lui. Am scris ca şi cum aş fi trăit-o alegând să trăiesc scriind. Ca şi cum, într-o bună zi, după postulatul creştin, voi continua să trăiesc şi dincolo, dar să scriu, nu!
De-ar fi să plec în altă viață blestemând-o pe aceasta aș alege să rămân aici! Ce iluzii aș putea avea pe maidanul altora? Prefer istoriei să-i sorb agale spuma de ciocolată. Altfel, între trei și patru minute există oricând o altă lume de care încă nimeni nu a vorbit.
De Claudiu Iordache
O, da! Quid pro quo! Un lucru pentru un altul! Ce a fost scris și ce n-a fost încă scris! Încurcătura continuă! Explozie de cuvinte vântură fraze ce au fost ori ce vor fi cândva rostite. Aici vom regăsi, dacă nu s-a întâmplat încă, discursurile lui Seneca, cântecele oracolare din tragediile lui Eschil, ori cele paroxistice ale lui Racine… Doar să ai răbdare să aștepți, să auzi, să vezi, să citești, rostindu-se la întâmplare cuvintele care vor veni! Shakespeare a scris, plagiind inocent, ceea ce exista deja. Chiar și aceste biete rânduri ale mele au fost scrise în anii ce vor veni! Poetul e un explorator de comori. Doar el nu e avertizat că repetă delirul zeilor săi. Chiar și atunci când e sacrificat, înecat în imnurile vechi care îl inundă! În poezie nu funcționează norocul, deși mă întreb cine, unde, cum și când îl va mai îngâna, fără să știe, pe un Montale?
Privesc orașul în amurg, cu pleoapele ațipite în praful sur. Vieți grăbite ce își cern cenușa și almanahuri gălbejite ce rețin continuu pe rugina sitelor trecerea lor uzată. Va fi mereu diferit. Clopotele bat a noapte. Mușuroiul își cheamă furnicile ostenite. Se aprind felinarele bolnave de icter. Și curând totul va muri un pic. Până a doua zi. De ce n-am înțelege? Nu veșnicia ridicată pe ruinele morții, în transferul sumbru de moșteniri fără rost, ci doar clipa este comoara! Clipa nesfârșită în care să-ți arunci mereu partea aceea amară din inimă! Clipă imperială!
Eu n-am vizitat Biblioteca din Alexandria! Am sperat, în schimb, să ofer cenușii și ruinelor ei o carte de poezie. Dar știind ce s-a întâmplat cu Hipatia mi-am refuzat să o scriu. Acum stau și regret. Și tânjesc. Umanitatea își pierde periodic virginitatea, în incendii glorioase, lacrimile și roua cuvintelor ei. La ce bun să te speli cu acizii pe față?
Cât suflet s-a scurs prin mâna care atinge condeiul! Astăzi focul inimii este stins…
Amiază autumnală. Acum se trage linia. Au sărbătorit trei sferturi din viața unui an norocos. Oamenii par mângâiați de ceea ce li se întâmplă. Par veseli, deși tristețea îi pândește din lanul de grâu necosit. La țară rănile nu se văd. Doar caii bătrâni ce trag căpițele de fân. Țărani însetați se opresc să bea o dușcă amăruie de soare. Stoluri de păsări încinse… Miros de pâine fermecată. Prunci cu moșneni în brațe… Moartea la taifas cu un popă… O femeie jinduiește pe geam… O mâță doarme cu un fluture în brațe… Găinile zburdă cu ouă în cioc… Lupii torc în poala colibelor… Florile sar din adiere în adiere. Carnavaluri de gâze aurii. Nu mai am nimic să-mi doresc. Dumnezeu e un paznic sfătos. Maica Domnului coase cămăși. Cămări de miere se leagănă în piersicii rătăciți între cetele de salcâmi înfloriți. Viile bubuie ca sânii împliniți. Doamne, ce minune, ce minune… Mic tratat de pictură naivă…
Poetul este un melc. Pe unde trece el lasă în urmă o umbră de lumină. Prea puțin pentru prea mulți orbi și prea mult pentru cei ce privesc întunericul. Ah! poetul acesta pe care personal nu l-am întâlnit niciodată. Cel mult urmele delirurilor lui ferecate într-o cărțulie de poezie… Poetul nu e un om, ci o stare a sa țesută din raze de lună, un ceva ieșit din lăuntrul lui revărsat în afara lui, pentru a nu fi văzut cum este, ci cum pare să fie. Un poet este un poet. Nimic de mirare că vremurile l-au înzestrat cu aripi de lăcustă. Să poată sări din istorie în istorie și să le poată supraviețui. Și să le poată aminti! Libertatea e cuvântul lui cel din urmă! O, Petrarca, oare numai tu ai fost un poet?
(Delir)
Nu pot scrie decât dacă sufletul mă îndeamnă! Când clipele trec pe rând la cimitirul timpului doborât și o muțenie stranie mă învăluie, căreia nu îi pot opune decât cuvintele! Mult prea multă natură uzată în om. Prea multe gândiri arse. Prea multe suflete siluite. Cel care l-a trimis aici e și cel care îl alungă! Iar în rest, o istorie de carcase sfărâmate. Altfel ce caută Sfinții Părinți aici, noaptea, printre morminte?
Dis de dimineață, mă trezesc cuvintele, le îngân ca să nu mă uite. Iau micul dejun. Și apoi pornesc la drum cu ele. Par un cârd de gâște domesticite. Și deodată mă cheamă în zbor alături de ele. Gâjâie vesele. Cerul e senin. Soarele este în rouă. Zburd deasupra colinelor înverzite. Ce-mi mai pot dori? Ca poet urban, trezit dis de dimineață, sunt un poet fericit!
(București. 1968)
Mi-e teamă că nu mai semănăm. Suntem ne-aceiași! Îi vorbesc limba. Mă ascultă. Umbrele noastre pe asfalt sunt fraterne. Am scris despre el. Nu cred că a auzit. Dacă mă salută îi voi răspunde. Ne privim ochi în ochi. Apoi vine ploaia și ne împrăștie. Eu fug în stație. El se pierde într-o cofetărie. Ce am avut, ce-am pierdut! Nu știu ce mi se întâmplă. Risc puhoaiele și îl urmez. Stă acolo singur la o măsuță. Îi surâd. Îmi surâde. Și nu știu ce mi se întâmplă. Îi întind o carte de poezie.Și el mi-o primește. Abia cumpărată. În piața Continentalului. Abia apărută. Abia citită. Montale.
De când Papa a declarat că nu au existat Adam și Eva, am înțeles că nu a existat nici Papa! A abjura de la credință înseamnă a deveni demisionar de la Dumnezeu! Secolul nostru este fără de mirare. Ne-a mai rămas trecutul, moștenirea Credinței care a luat-o la vale. Nu îmi mai rămâne decât să mă duc! Să mă întorc spășit la Edenul nimănui. Unde s-au retras Adam și Eva, detronați de moștenitorii lor!
(Reportaj la mormântul poetului defunct)
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
