Spații între cuvinte (I) – ALTCULTURE MAGAZINE●64●12/2022

ALTCULTURE MAGAZINE●64●12/2022●Spații între cuvinte (I)
De Mihăeș Heronim

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

Îți place? VINO CU NOI!

Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania

Un punct de tăcere se naște în complexitatea timpului sonor, dar pe solitudinea ardentă a vremii fără de contur. Și mai apare apoi un fuior de neant cu care să ne legăm la tâmplele zorilor de absolut, și speranțe, și crez în Dumnezeul păcii înfiripate-n patosul liniștilor de prin noi. Ca un abuz la simțul rațiunii, stăruim în vreri de trecut, în neliniști de timp, apoi ne oprim părerea vremii în închisoarea trăirilor din viitor. Cine oare ne repugnă glasul tăcerii și ne înfiripă clipa alunecării în neantul vorbirii? Să fie oare originile noastre umane ce ne deplâng sorțile menirii? Dacă am ști măcar o clipă semantica lucrurilor nespuse, n-am orbecăi prin noroaie de patimi și frustrări încercănate. Acesta e delirul aducerilor aminte, un cavou al fericirii unde doar noi ne putem îngropa răsărituri de fiece clipă. S-au dus șiroaiele de clipe uitate, s-au schilodit în crâmpei de frământări ale timpurilor ce le dorim uitate, dar cu nonșalanță le tapetăm pe conturul trăirii și nu ne mai amintim de când nu am mai spart o lacrimă de fericire în cupa vieții. Este timp așadar de uitare, este un timp de flambare a realităților în mariajul sentimentelor apocrife tristeții. Cine ar fi crezul mai multul de o clipă ce derivă din castitatea visării?
Nu m-aș încumeta să ridic acest potir al binecuvântărilor dumnezeiești, dacă nu mi-aș convinge sufletul că este momentul de acum să privim introspectiv, în sinele nostru și să ne renegăm deopotrivă absența de fericire serafică ce ne cuprinde cu tainele tăcerii, să ne amintim apoi penuria de întoarcere în noi ce ne sortește la o viață rudimentară în clepsidra momentelor sortite neantului. Și atunci, cum de nu vom putea fi oare vânt și cântare, vis și înălțare, zbor în picaj revers, când este timpul să-l renaștem pe Icarus în cumpăna timpului intrat în vrie iluzorie, până la schimbarea sensului de mers.

Să fie acesta un ultimatum dat necredinței noastre în sine, în Dumnezeu, în ce ne înconjoară, nimbul binelui brodat cu aureole de eden renăscut din cenușile noastre? Nu vom ști niciodată până ce nu vom încerca absolutul.

Dacă nu ne tentează clipa, lumina timpului căzut pe linia orizontului evenimentelor smulse din viață cu o aprigă mâhnire, atunci când suntem puși în fata latenței, a monotoniei încolțite, frustrări pe faldurile căderilor în ispitele tristeții și a deznădejdii, doar așa ne-am cunoaște abisul, colcăind printre vrutele plăcerilor momentului, dar neconsimțind la adevăruri ce nu s-ar fi înfiripat așa de mult, că nu ne-ar mai fi trebuit acest obiect de recuzită, pe care noi îl numim timp.

Să ne întoarcem așadar privirile spre cer, de unde să ne scurgem adevărurile vieții, ca șirag de momente create în plenitudinea liniștii, forjate mai apoi în flăcările iubirii celor de lângă noi. Cum putem așadar să nu aruncăm totul pe o carte atât de infinită în valori spirituale? Dacă ne-am încerca așadar destinul. Dar cine să ne audă când noi nu vrem să ne ascultăm imbolduri lăuntrice salutare, din tinda alcătuirii umanului. Plutim așadar în derivă cu atâtea noduri în gât, suficiente să ne întrecem ora deplinătății. Nu vă strangulați atingerile vieții, lăsați-le lângă voi, ca păsări ce vă-nfiripă spre paradisul celest. Fiți cu voi mereu și mereu, și iarăși, zi de zi; nu vă înstrăinați, căci străini veți rămâne cu voi.

Și unde ați vrea să plecați, dacă nu vă luați și pe voi? Colindăm țări, locuri pitorești. Cine se gândește oare la atributul statorniciei în noi înșine. Fugim de noi înșine, căutând orice mijloc de transport disponibil, în a nu ne mai regăsi. Versiunea tehnologică a omenirii ne-a oferit o gamă variată de posibilități în acest sens, rapiditatea acestei acțiuni a crescut valoric exponențial până la 3,1 Mach pentru soluții circumterestre (1 Mach = 1224 km/h, reprezintă viteza sunetului în aer) și aproximativ 22,9 Mach în cazul pasagerilor orbitali sau chiar mai mult pentru călătorii extraterestre. S-au determinat chiar așa-zisele autostrăzi spațiale, pe unde se poate traversa mult mai facil prin spațiul extraatmosferic datorită gravitației nule. Motorul warp (Alcubierre Warp Drive) care contractă spațiul din față și dilată spațiul din spatele său, având posibilitatea să se deplaseze cu o viteză mai mare decât viteza luminii, fără a încălca însă nicio lege a fizicii, reprezintă un alt deziderat al raliului de viitor. Sau poate vom intra într-o gaură de vierme (puntea Einstein-Rosen), să ne depășim condiția de prizonieri ai spațiului cosmic. Raportați la aceste posibilități, ne regăsim invers proporțional în loialitatea față de noi înșine. Nu aceasta este soluția la fricile noastre, să ne îndepărtăm de firesc, naturalețe, liniște și pace, deși le căutăm cu ardoare. „Nosce te ipsum” mai rămâne valabil până cât vom trăi pe acest pământ. Era contemporană a scumpit înfăptuirea umanului prin mirajul grandorii tehnologice. Am descoperit multe în decursul mileniilor omenirii, exponențial în finele secolului trecut și pragul acestui veac, realizările au fost pe măsură. Şi ne-am glorificat, din moguli ne-am autoproclamat zei ai înfăptuirilor contemporane, faraoni ai prezentului, demiurgi ai viitorului.

Dar „Toate acestea s-au mai întâmplat și se vor mai întâmpla.” se aude vocea nescrisă a lui Phytias, oracolul celor 12 colonii din Kobol, voce auzită la finele episodului 10, „Mâna lui Dumnezeu”, din Sezonul I al seriei „Battlestar Galactica”, care parafrazează de fapt Ecleziastul (1:9): „Ce a fost, va mai fi și ce s-a mai făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub Soare.”

Ciclicitatea timpului nu apare doar ca un surogat pe parcursul acestei pelicule. Într-o lume super-tehnologizată dintr-o oarecare galaxie a Universului, specia umanoidă ajunge la stadiul dezvoltării tipului android conștient, competitiv rasei umane, și ulterior răzvrătit dumnezeului său, omul. Această specie robotică, cunoscută sub numele de Cylon preia controlul destinului propriu, intrând în conflict deschis cu creatorul său. Scenariul se derulează pe profețiile mesianice ale lui Phytias, direcționând ce a mai rămas din omenire către un nou pământ ale cărui coordonate sunt descoperite spre finele seriei și care conduc spre planeta noastră, Terra. Aterizați aici, numărul restrâns de oameni rămași din odiseea zbuciumată a peregrinărilor și confruntărilor galactice lasă ca moștenire Pământului un copil aparte, numit Eva. Rămâne de învățat esența narațiunii, lucrurile se vor întâmpla într-o anumită manieră, menită profetic, se vor repeta sub altă formă, dar fondul rămâne imuabil, „Alte măști, aceeași scenă,/Alte guri, aceeași gamă ” (M. Eminescu – Glossă). Să reținem dar un aspect evidențiat de către amiralul Adama în episodul „Pilot” ce prefigurează sezonul întâi al seriei „Battlestar Galactica”: „Războiul cu Cylonii s-a sfârșit demult. Şi totuși nu trebuie să uităm motivele pentru care mulți au sacrificat atâtea pentru libertate. Prețul uniformei poate fi mare, dar… Uneori e prea mare. Și când am crezut că Cylonii… Am făcut-o ca să ne salvăm pe noi toți de la dispariție. Dar nu am răspuns niciodată la întrebarea: De ce? De ce merita poporul nostru să fie salvat? încă mai comitem crime din cauza lăcomiei, ciudei, geloziei. Și păcatele noastre se revarsă asupra copiilor. Refuzăm să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor noastre. Cum am făcut și cu Cylonii. Am decis să ne jucăm de-a Dumnezeu… Să creăm viață. Când acea ,viață’ s-a întors împotriva noastră, ne-am complăcut în negare, că nu a fost vina noastră. Nu putem să ne jucăm de-a Dumnezeu și apoi să ne spălăm pe mâini de lucrurile create. Mai devreme sau mai târziu, va veni ziua când nu ne vom mai putea ascunde de lucrurile pe care le-am făcut.”
Ne modernizăm, tendința sine qua non rămâne progresul, un deziderat al omului, lăsând în urmă trecuturi învechite, obiceiuri perimate, atitudini și comportamente desuete. Și anume, cum facem acest lucru? Tehnologizarea creează mirajul coerent al dezvoltării și progresului uman; mai deunăzi aveam telefoane prin cablu, cu disc mecanic, postate în mijlocul sufrageriei creând impresia modernismului vremii. Au trecut doar 30 de ani de atunci, iar astăzi suntem moderni prin telefonia digitală, facilitățile oferite de internet și diverse aplicații pe Android, Windows sau alte sisteme de operare. Pozăm așadar în a fi progresat ca oameni. Limba și limbajul uman se dezvoltă consecvent, face parte inerentă din construcția progresului uman; ieri, copilul mă lăudam că-mi îmbogățesc vocabularul prin cuvinte specifice jargonului timpului, astăzi am progresat, folosind cuvinte de epocă, mult mai contemporane. Sunt cool, în trend cu mantia timpului meu. Costumația epocii denotă actualitatea; raiații nu mai sunt la modă, cine mai poartă pantaloni evazați. Acum însă, epatăm cu blugii rupți în genunchi și haine ponosite din fabricație. Ce n-aș da pentru o șapcă jigărită! Au fost însă neurochirurgi care au deschis mințile anumitor oameni și la nivelul influxurilor nervoase le-au licărit înțelesuri potrivnice acestor păreri. La scara evoluției speciei, fiziologia creierului uman nu s-a modificat cu nimic față de lumea antică; Arhimede ar dezvălui alte legi ale fizicii, iar Esop se va plimba iarăși cu lampa în mână prin piețe și străzi, căci „Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.” afirma cândva fizicianul german Albert Einstein. Deci am progresat ca oameni, suntem suficient de umani să eradicăm lupta cu inerția progresului selectiv și să ne lansăm consecvent pe coloana infinită a esenței umanității? Pentru că „Toți vrem să schimbăm lumea, dar nimeni nu e dispus să înceapă cu el însuși.” ne atenționează Mahatma Gandhi.

Prin urmare, să ne schimbăm coordonatele gândirii, să ieșim din noi ca punct de aplicație al viziunii vieții, din egocentrism spre alte lumi ale Universului cunoscut. Schimbându-ne coordonatele ne vom reloca valorile, vom reconsidera scala egocentrismului. „Ideea este nu să vezi ceea ce nu s-a mai văzut vreodată, dar să gândești cum nu s-a mai gândit vreodată despre ceea ce vezi în fiecare zi.” afirma renumitul fizicianul austriac, Erwin Schrödinger, laureat al premiului Nobel și unul dintre părinții mecanicii cuantice. Iar, ”Când îți schimbi modul de a privi lucrurile, lucrurile pe care le privești se schimbă. ” afirmă fizicianul Max Plank. Schimbăm spectrul gândirii pe o variație a lungimilor de undă suficient de cuprinzătoare, încât să ne revedem din atâtea perspective care să ne atribuie holograma existențială cuvenită menirii noastre pe această minusculă particulă a Universului nostru, numită de noi Pământ. Și cum ”Orice stea privită pe cer poate fi Soarele cuiva.” (Carl Sagan), rămâne deci să ne mai întrebăm dacă suntem singuri în acest Univers. Exoplanetele au fost descoperite începând cu anii ’90, NASA confirmând în anul 2014 aproximativ 715 de planete în afara Sistemului Solar, iar în prezent se presupune a fi între 100 și 400 de miliarde în galaxia noastră, numărul descoperirilor fiind în continuă creștere o dată cu cercetările asidue în domeniu. Dintre acestea, doar câteva sunt considerate actualmente în zona locuibilă, adică acea zonă concentrică soarelui lor ce poate oferi condiții specifice vieții identice pe Pământ, planeta Kepler-1649c este cea mai cunoscută similitudine cu planeta noastră. Iar din miliardele de stele ale Căii Lactee, doar un procent de 7 la sută își permit un sistem solar similar întrucâtva Sistemului nostru Solar. Percepția diferită asupra acestui aspect pornește de la credibilitate totală, până la negarea vehementă a oricărei alte variante. „Există numai două posibilități: ori suntem singuri în Univers, ori dimpotrivă nu suntem. Ambele sunt însă deopotrivă terifiante.” afirmă scriitorul britanic Arthur C. Clarke. Ce vom face când am constatat că planeta noastră natală reprezintă o infimă particulă în imensitatea spațiului sideral, printre alte și alte sisteme solare din galaxia noastră și miliarde de alte galaxii ori roiuri galactice. Teoretic, probabilitatea statistică indică aproximativ 36 de civilizații în Calea Lactee, dar Paradoxul lui Fermi lasă un semn de întrebare, desigur. Cum vom răspunde la impactul cu aceste civilizații, sunt ele inteligente si raționale, sunt mai dezvoltate tehnologic decât noi?, întrebări inerente acestei posturi frustrante în care ne aflăm, la care ar trebui să le găsim un răspuns obiectiv.
În 1938 cunoscutul actor american al vremii Orson Welles a regizat pentru Columbia Broadcasting System din New York teatrul radiofonic ”Războiul lumilor” după romanul cu același titlu al scriitorului SF britanic H. G. Wells. În urma studiului făcut ulterior de către un grup de cercetători de la Princeton University, șase milioane de americani au ascultat emisiunea respectivă în acea seară, dintre care un milion s-au panicat într-atât că și-au părăsit imediat locuințele într-o fugă nebună de neconceput. Cert este că emisiunea respectivă prezenta conținutul epic al povestirii sub forma unor buletine de știri, iar când Orson Welles a exclamat vehement ” Vin marțienii!”, impactul asupra audienței a fost atât de copleșitor, încât marea majoritate nici n-au mai verificat veridicitatea contextului, pornind într-o fugă haotică undeva, dincolo de zona presupușilor invadatori. Putem face față unei întâlniri de grad zero, cel puțin?

La o întâlnire de grad patru, semnele de întrebare se intensifică: Sunt personaje belicoase ori pacifiste? De asemenea, putem stabili un contact semantic cu ei? Prima întrebare scoate în evidență natura speciei respective, rolul jucat de selecția naturală în evoluția acesteia din acea zonă cosmică, dacă s-au aplicat aceleași legi ale supraviețuiri similare planetei noastre. Poate vom avea noroc, dar se presupune că o civilizație inteligentă este pacifistă și din rațiuni superioare nu ar face rău altei specii inferioare tehnologic. Rasa umană însă nu se încadrează în acest cadru pozat teoretic în anumite studii de specialitate. Pe de altă parte însă, problematizăm capacitatea acestora de a stabili un contact rațional cu noi. Toate astea însă, dacă am ști măcar ce înseamnă rațiunea. Totul se rezumă la etalonul rațiunii noastre umane: dacă vom avea suficient noroc de a fi structurați rațional și logico-intuitiv în conformitate cu structura creierului uman, și atunci bineînțeles că vom stabili un contact coerent cu ei. Studiile efectuate de lingviști asupra limbajului uman ca produs al inteligenței noastre au dus la realizarea unei amprente specifice limbajului inteligent sub forma unei curbe grafice aparte. Când această curbă grafică a fost supusă studiului în cazul limbajului delfinilor s-a constatat că aceștia dețin o formă de limbaj inteligent. Atunci, de ce nu suntem capabili să purtăm o „discuție” inteligibilă cu parteneri noștri planetari, diferiți de noi ca specie, inteligenți totuși, după cum au arătat rezultatele respective? Vom fi oare capabili atunci să descifrăm coerent limbajul altor specii extraterestre? Dar, după cum presupune scriitorul SF britanic Arthur C. Clarke, ajungem la o concluzie salutară: ’’Sunt sigur că Universul este plin de viață inteligentă, doar că sunt prea inteligenți să vină aici.”, iar fizicianul american Neil deGrasse Tyson afirma: ’’Probabil că nu vom fi vizitați niciodată de alte civilizații extraterestre, deoarece s-au oprit asupra Pământului si au decis că nu există vreun semn de viață inteligentă.” Rămâne de văzut în ce măsură pot suplini aceste afirmații realitatea obiectivă. Dar s-ar putea să se verifice pozitiv, deoarece gradul de dezvoltare cultural-tehnologică a unei civilizații ar constitui un element cheie în contactul cu o altă specie de natură extraterestră.
Astrofizicianul rus Nikolai Semyonovich Kardashev a determinat o metodă de măsurare a acestui nivel de dezvoltare pe civilizații avansate tehnologic, denumită Scara Kardashev, unde tipologia evolutivă este determinată etapizat:

Civilizația de tipul I poate utiliza și stoca întreaga energie existentă pe planeta sa;
Civilizația tip II este capabilă de a accesa și înmagazina energia sistemului său solar;
Civilizația de tip III poate dispune de întreaga energie a galaxiei sale.

Deci, mai avem ceva până să ne încadrăm în tipul I de civilizație evoluată tehnologic. Un internaut anonim scria cândva pe un site de profil următoarele, adresându-se acestora:

’’Dragii noștri extratereștri,
Bine ați venit pe Pământ! Despre noi, să vă spunem că ne scoatem ochii din varii convingeri, decât să punem capăt sărăciei și încălzirii globale. Și mai apoi, suntem ai naibii de rasiști, asa că mai mult ca sigur vă facem felul, că nu prea ne semănați.”

Discrepanțe acerbe chiar în structura lor constitutivă. Ştim că rasa umană are o structură compozită pe bază de carbon, utilizând apa ca solvent pentru biomolecule. Unii cercetători afirmă însă pe site-ul de știință ”Explained Interstellar Universe” că o rasă extraterestră poate fi structurată având la bază siliconul și utilizând drept solvent amoniacul sau metanul.

Oricum ar fi însă și orice am zice despre ei, să conștientizăm totuși că extratereștrii ăștia sunt destul de binevoitori cu noi, nu observați că titlul de Miss Univers este acordat consecvent doar nouă, pământenilor?

Un posibil scenariu futurist de inter-relaționare a terrienilor cu o civilizație extraterestră și inerentele consecințe survenite de-a lungul acestui contact sunt prezentate într-o tentă realist – sinocentrică de către scriitorul chinez Liu Cixin în trilogia ”Amintiri din trecutul Terrei”, pentru care a primit Premiul Hugo, fiind considerat cel mai bun roman SF pe anul 2015. Iar dacă vreodată ne vom confrunta cu o altă civilizație, s-ar impune ca în prealabil să lecturăm romanul SF ”Jocul lui Endef” al scriitorului american Orson Scott Card sau cel puțin să vizionăm filmul cu același nume în regia lui Gavin Hood. Să nu uităm până la urmă aceste cuvinte: ”Peste 5 miliarde de ani, când va fi pârjolit până la ariditate sau chiar înghițit de Soare, vor fi alte lumi, și stele, și galaxii care vor trece întru ființă, și nu vor fi auzit nimic despre un loc numit cândva Pământ.” (Carl Sagan)

În anul 1951, Papa Pius al II-lea valida teoria științifică a Big Bang-ului ca fiind conformă cu doctrina creștină, cel puțin a religiei catolice. Însă fizicianul belgian George Lemaître împreună cu Daniel O’Connell, consilierul științific al papei, l-au convins să renunțe la această susținere publică a ideii cosmologice; lumea încă nu era pregătită pentru o asemenea viziune radicală asupra sorgintei existenței umane.

Însă ce are a face religia cu o teorie științifică? Este necesară știința în dezvoltarea personală a omului modern? Sunt compatibile cele două planuri situate aparent la antipozi?
Puțini au auzit de preotul catolic belgian, astronom și cosmolog deopotrivă, Georges Lemaître care în 1927 a demonstrat prin calcule matematice că Universul nostru este într-o continuă expansiune după o lege numită ulterior Legea lui Hubble. Până atunci se credea într-un Univers static și infinit, susținând parțial accepțiunea călugărului italian Giordano Bruno, conform căruia Universul este infinit ca și Dumnezeu. Pornind de la premise observaționale, astronomul american Edwin Hubble definește doi ani mai târziu Universul ca fiind dinamic și în continuă destindere, având o rată de expansiune constantă, numită Constanta lui Hubble. Lemaître a fost prea puțin popular și mulți îi contestă paternitatea acestei teorii susținute până în prezent de întreaga lume științifică, dar istoria umanității, se pare, nu duce lipsă de un anumit simț al ironiei. Ulterior, în anul 1950 astronomul englez Fred Hoyle a denumit această explozie primordială ”Big Bang”. Deși Albert Einstein a rămas un susținător convins al clasicului Univers imuabil și veșnic, pe baza renumitei sale formule de transformare a energiei în materie s-a fundamentat întreaga teorie a Big Bang-ului: E = mc (Energy = milk & coffee , mai ușor de reținut ). Cu alte cuvinte, Universul a luat naștere acum aproximativ 13,8 miliarde de ani dintr-o ’’particulă” de energie extrem de condensată în singularitate, printr-o explozie spectaculoasă ce a determinat expandarea Universului primordial cu o viteză mai mare decât viteza luminii, și acest lucru nu contrazice deloc legile fizicii actuale conform cărora nimic nu se poate deplasa mai repede ca lumina. Din această energie spectaculară au apărut gravitația și primii atomi de hidrogen, heliu și litiu în protostele, ulterior formându-se și celelalte elemente până la metalele grele din generațiile ulterioare de aștri. Einstein însuși a rămas la convingerea că Universul în sine este constituit din pură energie, iar materia nu reprezintă altceva decât o manifestare particularizată a acesteia. ” Totul este energie si în aceasta constă totul. Sincronizează frecvența realității pe care o dorești si nu ai cum decât să obții acea realitate. Altă cale nu există. Nu e filozofie, este fizică.” Iar Nikola Tesla sublinia: ”Dacă vreți să aflați secretele Universului, gândiți în termeni de energie, frecvență și vibrație.” Dacă stăm să dăm crezare celor afirmate, trebuie să ne întoarcem privirea spre o anumită ramură a fizicii numită fizică cuantică. Intrăm într-o lume bizară, unde lucrurile stau cu totul diferit față de lumea noastră cotidiană: ”Tot ceea ce este considerat real este format din lucruri ce nu pot fi considerate ca fiind reale. Dacă fizica cuantică încă nu te-a șocat profund, atunci înseamnă că nu ai înțeles nimic din ea.” Afirma Niels Bohr, primul fizician care a reușit să dea o explicație oarecum veridică structurii interne a atomului. La nivel subatomic, particule extrem de mici, constituente ale nucleului atomic, mai precis ale neutronilor, numite quarci sunt formate la rândul lor din elemente infime, imateriale, filamente energetice extrem de mici, oscilante pe diferite frecvențe. Privind din această perspectivă, putem afirma deci că lumea noastră materială este fundamentată pe vibrații la diferite frecvențe. Această teorie a fost emisă de către fizicianul teoretician italian Gabriele Veneziano și dezvoltată ulterior, timp de aproape jumătate de secol de lumea mondială a fizicii cu numele de ”Teoria stringurilor” (string eng. = coardă). Comparativ, să ne imaginăm doar că dimensiunea unui atom este de 10-10 m, a nucleului atomic de 10-14 m, a unui quark de 10- m, iar a unui string de numai 10- m. Ca o necesitatea la susținerea veridică a acestei teorii, s-a ajuns la emiterea teoretică a unei realități a lumii având unsprezece dimensiuni. Noi suntem obișnuiți deja cu cele patru dimensiuni determinate empiric de Albert Einstein: trei dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală, pe care glisează spațiul tridimensional. Să ne imaginăm însă o lume în 11 dimensiuni, ar fi prea mult pentru noi! Și totuși, se pare că există. Doar că noi, ființe limitate la acest cadru tridimensional și unitemporal, atât avem a distinge din lumea noastră înconjurătoare; e la fel cum ființele acvatice nu concep o altă lume decât mediul lor marin, adaptate la specificul ambiant. Limitările noastre senzoriale nu se opresc aici, să conștientizăm deci că putem percepe cu ochiul uman doar unu la sută din spectrul luminii vizibile ca parte a radiației electromagnetice, așa că lucrăm 99 la sută în modul stealth, invizibil. Cum să nu ne mire nici faptul că în realitate noi nu atingem nimic, deoarece electronii, constituenții atomilor din păturile superioare de electroni nu se pot atinge, deoarece sunt încărcați cu sarcină electrică negativă ceea ce îi determină să se respingă reciproc. Oricât de aproape am poziționa doi electroni, aceștia vor plana unul în jurul celuilalt la minimum 0,00000001 metri distanță, adică la 0,1 nanometri (10-10 metri). Deci, putem considera că nu avem cum să atingem ceva cu adevărat, deoarece noi înșine suntem formați din atomi. Mai precis, corpul omenesc este constituit din 7 octilioane de atomi, adică 7 miliarde de miliarde de miliarde de atomi (7 ori 10 ), aceasta este esența materiei umane. Cele patru ingrediente esențiale ale corpului uman care intră în componența proteinelor, carbohidraților și țesuturilor de orice fel sunt în proporție de 65 la sută oxigen, 18,5 la sută carbon, 9,5 la sută hidrogen, iar 3,3 la sută azot, alți constituenți fiind calciu cu 1,5 la sută, fosfor cu 1 la sută, potasiu cu 0,4 la sută, sulful cu 0,3 la sută și alte elemente într-un procent mai mic. Deci, la nivel fundamental suntem Universul în formă umană, cu o vechime de miliarde de ani. Ajungem deci la aserțiunea biblică: ”Adu-ți aminte, omule, că din pământ ești si în pământ te vei întoarce!” Suntem bătrâni cât Universul, deoarece materia nu poate fi distrusă, doar transformată în potențiale trăiri umane, antropomorfe, oricum aliate sensului vieții așa cum o percepem pe Pământ. Facem parte din angrenajul universal, deoarece suntem formați din materia spațiului care ne conține. Așadar, suntem Universul în formă umană. Ca fii ai acestui tărâm, suntem datori deci să conștientizăm rolul nostru în armonia mecanismului universal. Cum de fapt ne atenționează fizicianul Nikola Tesla: ”Orice ființă umană este un motor menținut de mașinăria Universului. Deși pare afectat doar de împrejurimile imediate, sfera influențelor externe se extinde la distanță infinită.” Staționarea lumii materiale este dată de dinamismul ei, nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul se transformă. Însăși energia sumată din Univers este nulă, această energie care se pare că reprezintă moneda de schimb universală. ”Când dai atenție unui lucru, cumperi acea experiență. Așadar, când permiți conștiinței tale să se concentreze asupra cuiva sau ceva care te deranjează, atunci îi cedezi din energia ta si îl încarci cu experiența ta negativă. Fii selectiv în ceea ce faci, pentru că atenția ta hrănește energia acelui lucru spre care te concentrezi și îl menține treaz. Nu e vorba doar de tine, ci și de conștiința colectivă.” Emily Maroutia. Să reținem că această energie pură nu poate fi creată, nici distrusă, ea existând în singularitatea de început a protouniversului, înainte de Big Bang. Mai mult de atât, știm că atomul este gol pe dinăuntru în proporție de 99,99 la sută! Iar dacă ar fi să extragem doar ”partea materială” a acestora din corpurile întregii umanități, materia rezultată ar încape foarte ușor în volumul echivalent al unui cub de zahăr. Deci suntem 99,99 la sută goi pe dinăuntru, la propriu vorbind. În concluzie, cu cât pătrundem mai mult în interiorul atomului ne dăm seama că nu prea avem ce căuta acolo, doar vid în proporție exorbitantă și filamente vibraționale pe diferite lungimi de undă și frecvențe ce conferă particularitate quarcilor din care sunt formate particulele elementare.

Pe de altă parte, se știe că deținem 98,8 la sută din ADN-ul cimpanzeilor, 80 la sută din ADN-ul câinilor și 50 la sută din cel al plantelor. Să nu uităm că suntem rude apropiate cu flora și fauna acestui Pământ și că ar trebui să le oferim mai multă atenție și protecție, noi, frații lor mai mari. Din cele 21 de specii umanoide care au populat Terra la începuturile noastre pe această planetă, doar una singură s-a impus în transmiterea fondului ereditar uman către generațiile viitoare, suntem urmașii lor. Suntem parte integrantă a acestui Pământ pe care ne-am născut, trăim și îi vom rămâne alături drept componentă inerentă a circuitului vieții pe a treia planetă de la Soare. Conștientizând acestea, vom observa în fiece lucru finalitatea Creației, adânc impregnată, pentru că: ”Lucrurile au si ele viață, totul este să le trezești sufletul.” (Gabriel Garcia Marquez)
Dacă ne-am dori să simțim cu adevărat gustul naturii, să intrăm in simbioza circuitului integrat bioplanetar, atunci am știi cum să ne modificăm coordonatele gândirii în așa manieră, ca pentru noi, spusele celui ce a fost cândva șeful triburilor amerindiene Suquamish și Duwamish, căpetenia Seattle, să ne rămână un perpetuum mobile spiritual pentru redefinirea noastră în simbioza ecosistemului planetar. Căci dacă ne-am opri părerile pe versanții înverziți ai acelor ținuturi, l-am vedea și acum pe bătrânul Seattle cum își întinerește sufletul în armonia naturii și a Marelui Spirit ce sălășluiește în pântecele matern, ca și pe întinderile preeriilor nestemate, cu cerul și munții fără de preț omenesc, așa cum le-a conceput Marele Spirit în văzul băștinașilor indieni și cum le-a prezentat însuși această căpetenie președintelui de atunci al SUA, Abraham Lincolm: „Pământul nu aparține omului! Omul aparține pământului!”

Prin urmare, este necesară știința în dezvoltarea personală a omului modern? Ce este acest lucru numit știință? Astrofizicianul Edwin Hubble conchide: ’’Echipat cu șase simțuri, omul explorează universul din jurul său și această aventură o numește știință.” Această aventură începută de la descoperirea focului și inventarea roții își derulează firul căutărilor pe tărâmul necunoașterii noastre, cu dorința acerbă de a deveni campioana imbatabilă a acestui concurs inegal uneori, de descifrare a enigmelor ascunse în colțuri de Univers printr-un puzzle mirific, și aceasta doar pentru că: ”Undeva, ceva incredibil așteaptă să fie descoperit.” ne asigură fizicianul Carl Sagan, producător al serialului de televiziune ”Cosmos: Călătorie în Univers”. Cât de buni suntem în a sparge coduri ancestrale, a face hack vieții din zone îndepărtate ale galaxiilor, a găsi cheia ușilor Universului, nu vom ști până când nu vom încerca atingerea luminii de la capătul celălalt al tunelului. Şi la ce ne-ar folosi această cunoaștere altruistă, lipsită de simțul rațiunii uneori, fără sorți de izbândă câteodată a celor desprinși din actualitatea cotidiană tocmai pentru a ne arăta ușa prin care noi înșine ar trebui să intrăm. ”Când înțelegi totul, poți ierta totul.” ne atenționează scriitorul rus Lev Tolstoi. Totul nu putem înțelege și nici nu putem ști, dar ne putem ierta măcar pe noi, încercând a ne cunoaște, pornind spre tărâmurile nețărmurite ale științei și întorcându-ne privirea spre noi înșine, ca pentru un selfie imaginat aievea în cunoașterea lumii, Universului, a propriei personalități ca ființă materială și entitate spirituală. Marele fizician Isaac Newton declara șovăitor: ” Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează, căutând din timp în timp pietricelele mai colorate decât de obicei sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea.”

Minuni ale Cosmosului, minuni ale Creației descoperite parcă pentru a nu mai crede într-o realitate empirică, palpabilă simțurilor, doar a ne creiona măcar imposibilul de lângă noi. Să ne întoarcem încă o dată privirea către renumitul fizician Albert Einstein care ne avertizează: ”Există lucruri despre care știm că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu știe acest lucru și le realizează.” Și așa, neștiind ce vrem, am reuși bunăoară să ne punem la punct cu noi înșine, mai întâi, prin cunoaștere personală a micului nostru univers sufletesc, spiritual, omenesc, a eu-ului nostru, plecând apoi în explorarea lumii materiale din microcomosul, iar mai apoi macrocosmosul universului material. Am putea lua în considerare astfel și descoperirea fizicienilor S. Haroche și D. Winweland care au primit Premiul Nobel pentru fizică în anul 2012, demonstrând experimental în domeniul fizicii cuantice că o particulă poate fi simultan în două locuri, experiment ce a condus indirect la confirmarea existenței universurilor paralele. Putem concepe noi mental măcar așa ceva? Universuri paralele… Nu cumva ne depășește deja barierele universului conceptual? Nu prea cred. Am depășit deja această etapă, s-a mai întâmplat cândva, atunci pe vremea unui călugăr polonez, numit Nicolaus Copernic, care a emis teoria sistemului heliocentric, anume că Soarele se află în centrul Universului, și nu Pământul, cum se credea până atunci, în sistemul geocentric al egipteanului Ptolemeu. Noi astăzi știm deja că Soarele este o stea de dimensiune medie ce se află în centrul sistemului său solar. S-a emis mai recent chiar ipoteza unui multivers, universul nostru ca parte a unei structuri de alte universuri cu alte legi ale fizicii ca ”pârghii” de susținere a lumilor respective.

Pe de altă parte, un studiu al Institutului de Fizică Nucleară Max Planck a arătat că viața proprie a unui foton este doar de trei ani, dar în sistemul nostru de referință durează 1000 cvadrilioane de ani, adică 1000 de milioane de miliarde de ani datorită dilatări temporale, așa cum ne-a prezis Albert Einstein prin Teoria Relativității. Pretindem astfel o explicație la un asemenea fenomen la fel de ciudat, cum ne par de altfel multe alte fenomene descoperite în fizica modernă: ”Când am fost constrâns să sintetizez Teoria Relativității Restrânse am concluzionat: Timpul, spațiul și gravitația sunt inseparabile materiei.” ne spune Albert Einstein, iar fizicianul american John Wheeler, teoretician și promotor al relativității după Al Doilea Război Mondial concluziona: ”Țesătura spațio-temporală spune materiei cum să se miște, iar materia spune acestei țesături cum să se curbeze.”

Noțiunea de gravitație, așa cum o știm noi de la școală ca forță gravitațională își pierde astfel sensul. Nimic nu atrage un obiect spre centrul de masă al corpului celest, cum este Pământul, este doar deplasarea firească a obiectului respectiv pe curbura spațio-temporală, la fel cum inerția este o proprietate a masei corpurilor de a-și menține starea de mișcare în linie dreaptă și cu aceeași viteză, dacă nu este modificată de forțe externe. Nu există asemenea forță numită forță gravitațională, cum o știm noi din fizica elementară. S-a observat însă că heliul răcit la o temperatură apropiată de zero absolut (- 273,150 Celsius = 0 grade Kelvin) devine un lichid care curge împotriva gravitației, deci nu se supune curburii spațio-temporale. Nu se cunosc prea multe date deocamdată în această privință, dar poate fi un pas înainte spre descoperirea levitației și utilizarea ei în industria automobilelor, de exemplu; ar fi interesant să ne deplasăm în automobile fără roți, planând la câțiva centimetri de suprafața pământului. Această gravitație, cu care și-au bătut capul generații întregi de fizicieni de la descoperirea ei de către Isaac Newton până în zilele noastre capătă un contur mult mai general în cadrul Teoriei întregului. Teoria Marii Unificări s-a conturat pornind de la premisa că cele trei forțe fundamentale, forța electromagnetică, forța slabă și forța tare, sunt finalmente de aceeași natură. Se presupune că acest lucru s-a întâmplat la începuturile Universului, puțin după Big Bang, când energia sa era de 1016 GeV (giga-electron-volți), fapt susținut de observația că la energii înalte forța electromagnetică și forța slabă se combină. O unificare a celor trei forțe menționate anterior cu gravitația poartă numele de Teoria întregului, teoretizată de marele fizician britanic Stephen Hawkins (The Theory of Everything – 2014, regia James Marsh). De la masa gravitațională ca măsură a inerției corpurilor și pornind de la observarea unor galaxii ale căror rotație este mult prea accelerată comparativ cu masa acestora, astrofizicienii au emis posibilitatea existenței materiei întunecate (dark matter) și a energiei întunecate (dark energy). Şi, așa cum se cam întâmplă în realitatea noastră, s-a ajuns la concluzia că ceea ce poate fi studiat realmente din compoziția întregului Univers, materia palpabilă, care poate emite radiație pe diferite lungimi de undă este doar de 4 la sută, restul fiind materie întunecată cu o pondere de 23 la sută și energie întunecată, constituind 73 la sută din natura acestuia. Cam puțin totuși din ceea ce vrem noi să cunoaștem pe cale empirică, experimentală, pentru că pe acest lucru se bazează întreaga știință modernă, dar deocamdată este singura modalitate de a pătrunde în enigmele cunoașterii universului nostru material.

Sunetul nu se propagă prin vid, un fapt cunoscut din fizică elementară, doar lumina ca undă electromagnetică se deplasează cu o viteză de prag ce a determinat atâtea probleme lumii științifice. De aceea, în vidul interstelar sunetul este absent, deoarece are nevoie de un mediu material (gaz, lichid ori solid) prin care să se propage. Dacă ar fi altfel, am auzi reacțiile nucleare din Soare, coliziunile corpurilor cerești, marile explozii solare. Pentru comunicare, cosmonauții utilizează undele radio, care se pot deplasa prin vid precum lumina ca unde electromagnetice. Înseși proprietățile materiei sunt în favoarea noastră, uneori; ne dorim liniștea cerului înstelat la lumina Lunii, în armonia greierilor și foșnetul frunzelor din livada bunicilor. Și acolo sus e doar negru, cu un felinar rotund atârnat în cumpăna nopții și mulți licurici luminoși, sfioși pâlpâind anemic, ba strălucitor, tocmai până în orizontul îndepărtat. Și în această smoală a nopții ne paște însă alte ispite mult mai înnegrite de trecerea timpului, atât de negre încât astrofizicienii le-au numit Găuri Negre. Aceste găuri negre depășesc cu mult sfera basmelor: acolo gravitația este atât de mare încât nici măcar lumina nu are scăpare. Şi se zice că pe măsură ce ne apropiem gravitația crește exponențial, adică foarte rapid și ca urmare timpul se contractă în așa măsură încât capul nostru îmbătrânește mai repede decât picioarele, dacă am înainta cu picioarele înainte. Mai mult de atât, există un loc numit ”sfera fotonică” în care gravitația este atât de puternică încât lumina se poate deplasa în cercuri, orbitând gaura neagră la distanța acestei sfere. Astfel, un foton plecat de la ceafa noastră se deplasează circular ajungând în final pe retina ochiului nostru; putem astfel să ne vedem ceafa doar din simplul motiv că avem ocazia să ne aflăm în această zonă. Pe de altă parte, odată ce am trecut de orizontul evenimentelor, nu am mai avea nicio șansă de a ne reîntoarce, nimic nu scapă acestui corp ceresc atât de bizar! Orizontul evenimentelor este linia concentrică de demarcație a lucrurilor fără întoarcere dintr-o gaură neagră. Conceptualizând Teoria Generală a Relativității, Albert Einstein a întrezărit existența unui asemenea corp ceresc, dar s-a speriat de posibilitatea unei asemenea ferocități spațiale. Se presupune dar, că pe măsură ce înaintăm în interiorul unei găuri negre gravitația crește foarte mult, timpul se contractă exponențial și există un punct de minim al volumului materiei, spațiului și duratei temporale, numit singularitate în care legile fizicii își pierd conotațiile și oricare alt concept ori mărime dimensională a fizicii noastre devine irelevantă. Ne-am întors la punctul de revers al Big Bangului în care materia, gravitația, legile Universului nostru sunt despuiate de timp și spațiu. Suntem în punctul de tăcere. Punctul de tăcere din singularitatea Big Bangului duce la primenirea materiei în Univers și se întoarce în singularitatea găurii negre, acolo unde este un nonsens să mai vorbim de evoluția materiei din toți acești 13,8 miliarde de ani de când s-a înfăptuit Universul. Se pare că aceste găuri negre reprezintă ciclicitatea radicală a naturii ca esență existențială. Ele reprezintă doar punți cuantice prin care Creatorul își cheamă Creația. Ne putem face oarecum o idee despre cum stau lucrurile pe acolo, urmărind filmul Interstellar (2014) în regia lui Christopher Nolan.

Dar privind din perspectiva multiversului, găurile negre nu reprezintă decât ”pâlnii aspiratoare” prin care materia trece de singularitate pentru a fi ”suflate’” de găurile albe spre alt univers. Aceasta este însă pură teorie, iar viitorul își va avea răspunsul adecvat la momentul oportun.

Însă ce are a face religia cu teoria științifică? Ce legătură are știința cu divinitatea?

După cum spunea însuși Isaac Newton: ”Gravitația explică mișcarea planetelor, dar nu poate explica cine a dat mișcare planetelor. ” Este necesar să reconciliem această inadvertență din sistemul nostru cognitiv prin a admite existența unei entități raționale, nu obligatoriu o rațiune pe înțelegerea speciei noastre, care să reprezinte printr-o anumită accepțiune sursa actului creator. „Dacă există Dumnezeu, el este infinit de neînțeles pentru că neavând nici părți, nici margini, el nu se află în niciun fel de raport cu noi. Suntem deci incapabili să știm ce este, nici dacă este. Acestea fiind date, cine va îndrăzni să rezolve problema? Nu noi, căci nu suntem în niciun raport cu el.” se destăinuia cândva fizicianul și filozoful Blaise Pascal. Pe când astrofizicianul american Michio Kaku afirma nu demult: „Iar la început Dumnezeu a spus:’Fie divergența cvadimensională a unui tensor antisimetric de rang doi egală cu zero.’ Și a fost lumină. Și a fost bine.” Renumitul matematician și astronom italian Galileo Galilei, recunoscut prin celebra remarcă ”Eppur si muove!” preconiza deopotrivă: ”Matematica este limbajul cu care Dumnezeu a scris Universul.”, iar fizicianul Paul Dirac spunea mai deunăzi: ”Legile fizicii trebuie să aibă frumusețe matematică. Dumnezeu este un matematician de foarte mare clasă. ” Pentru ca fizicianul Albert Einstein să afirme deopotrivă: „Mă interesează ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii.” Despre matematicianul indian Srinivasa Ramanujan, care a influențat profund lumea științifică de la începutul secolului XX se știu prea puține, date fiind condițiile în care acesta a tapetat concepția matematică a vremii. Chemat la Universitatea Cambridge de către profesorul și prietenul său G. H. Hardy, acesta a rescris direcții importante în fondul matematic modern. Ca personalitate umană afirma următoarele:

”Ramanujan: Vrei să știi de unde îmi vin ideile (noțiunile matematice)?
Hardy: Hmm…
Ramanujah: De la Dumnezeul meu. Namagiri. Ea îmi vorbește. îmi pune formule pe limbă când dorm, câteodată, când mă rog. Mă crezi? Pentru că dacă ești prietenul meu, atunci știi că îți spun adevărul. Dacă ești cu adevărat prietenul meu.
Hardy: Dar eu nu cred în Dumnezeu. Nu cred în ceva ce nu pot dovedi.
Ramanujah: Atunci nu poți crede în mine. Nu înțelegi? O ecuație nu are însemnătate pentru mine decât dacă exprimă un gând al Domnului. Poate e mai bine să rămânem ceea ce suntem.” (Omul care a cunoscut infinitul (2016), regia Matt Brown). Rămânem dar la ideea unui mare fizician al timpurilor, Nikola Tesla: ”Creierul meu este doar un receptor. În Univers există un nucleu de unde obținem cunoașterea, puterea și inspirația. Nu am reușit să pătrund în secretele acestui nucleu, dar știu că există.”

Pe de altă parte, însă, întemeietorul fizicii cuantice Max Plank spunea următoarele: ”Știința nu poate rezolva ultimul mister al naturii, deoarece, după ultimele analize, noi înșine facem parte din misterul pe care vrem să-l rezolvăm.” Medicul neurochirurg român Dumitru Constantin Dulcan ne-a transmis experiența sa divină prin cărțile sale de mare popularitate, dintre care amintim: ”Creierul și mintea Universului”, ”Inteligența materiei’, „In căutarea sensului pierdut’; acesta afirma: „Avem o singură șansă de ieșire din criza în care întreaga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naștere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armonie cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii și cu natura.” Iar Papa Ioan Paul al II-lea ne încredința: ”Rațiunea fără credință duce la nihilism și relativism, credința fără rațiune duce la superstiție.” Credință în noi înșine, în Dumnezeu, cu speranța imuabilă într-o lume mai bună, mai plăcută și căutări febrile spre fericirea zilei de mâine.

Disensiunile apărute de-a lungul secolelor între cunoaștere și religie s-au datorat evoluției firești a concepției despre viață și lume a umanității. Aceste disensiuni continuă și azi sub variate aspecte și în anumite zone de interes personal, politic, cultural, industrial, social, comunitar, economic, cunoscând fiind faptul că actualmente religia susține căutarea adevărului pe diferite căi, inclusiv pe cale empirică, deoarece Isus afirma: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” și nu există o altă cale decât în a tinde spre cunoașterea adevărului. Doar că nu știm încă exact nici până astăzi ”Ce este adevărul?”, cum s-a întrebat de altfel Irod acum două milenii. Și aici mă refer la adevărul uman, pe care îl căutăm febril în adevăruri de grup, de interese personale, de curente contemporane, de mentalități locale. S-a întâmplat atunci, se întâmplă și astăzi.

Să ne imaginăm atunci Antichitatea greacă, cu a sa Școală Pitagoreică unde matematica era predată în cadrul filozofiei, iar pe frontispiciul căreia era scris: ”Mundum regunt numeri.” (Numerele guvernează lumea.) Prin urmare, științele reale, așa cum le definim noi astăzi, erau parte integrantă a filozofiei vieții. Însăși concepția atomistă a fost teoretizată de Leucip și mai apoi Democrit ca idee conceptuală a genezei lumii, mare trecere având în acea perioadă perceperea lumii ca o mixtiune de patru elemente fundamentale: apă, aer, foc și pământ. Societatea medievală a purtat cunoașterea umană ca emblemă a misticismului moștenit din perioadele anterioare: proto-astronomia apare din astrologie, din căutătorii în stele, magii timpurilor apuse; au apărut astfel oamenii de știință de condiție precară, ce își confecționau singuri instrumentele de laborator. La fel, alchimia deschide calea chimiei moderne, iar matematica se desprinde de misticismul numerologiei vremii, căpătând treptat contur independent ca știință exactă. Iluminismul aduce cu sine modificări majore în modul de gândire a Europei din secolul al XVII-lea. Raționalismul și religia devin astfel accepțiuni aparent incompatibile, tocmai datorită faptului că religia este privită ca o direcție învechită a realității medievale, pe când raționalismul inovativ aduce eliberarea mult așteptată din misticismul ce a impregnat cunoașterea și viața socio-culturală a lumii. Să nu uităm însă că misticismul Evului Mediu nu a fost dat de religiile vremurilor, ci drept consecință a evoluției firești a societății moștenitoare a fondului mistic preluat din lumea antichității și protoistoriei omenirii. Indiferent că vorbim de creștinism, budism sau alte confesiuni, lumea medievală a susținut fervent această alură de misticism caracteristic etapei de formare a omului premodern. Tendința acerbă spre raționalism a condus către societăți totalitare, cultul personalității și epurare etnică, dar aceste experiențe ale umanității au contribuit benefic la crearea unui relativ echilibru între spiritualitate și raționalism, care de fapt sunt părți constitutive ale aceluiași întreg, omul ca ființă rațională și spirituală deopotrivă, Yin și Yang-ul existenței umane sau ”coincidentia oppositorum” cum afirma Mircea Eliade. Progresul în sine duce la opresiuni și reticența maselor, cum de fapt conchide Albert Einstein:” Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziție din partea minților mediocre.” Au fost însă etape inerente maturizării societății umane, capabile de un discernământ coerent pe firul cursiv al întregului din noi. Dacă ar fi să blamăm vreodată aceste aspecte istorice, ne-am acuza pe noi înșine, ele reprezentând derivate comune ale naturii umane. Pentru a înțelege acest fapt, să ne întoarcem la temelia umanității de unde am pornit ca ființe ale Pământului-mamă, în perfectă armonie cu natura, flora și fauna acestei planete, la fel cum triburile amerindiene trăiau în simbioză completă cu lumea ambientală a ținuturilor americane. Atunci ne-am stors temerile în legea selecției naturale specifică vietăților acestui pământ și tot aici am cumulat din generație în generație acea durere lăuntrică moștenită de la părinții noștri, de la umanitate. Această suferință sufletească subconștientă, inexplicabilă o purtăm în noi pe tot parcursul vieții, ca un stigmat al sensului nostru de muritori. ”Din cauza tendinței omenești de a perpetua emoții trecute, aproape toți oamenii poartă în câmpul lor energetic o acumulare a durerii emoționale mai vechi, acumulare pe care eu o numesc corpul-durere.” (Eckhart Tolle). Atrocitățile survenite în cazul ambelor orientări sociale sunt rezultatul corpului-durere colectiv, și nu orânduirii sociale specifice perioadei respective. Platforma politică a comunismului se încadra perfect într-o societate utopică modernă, de aceea a prins contur în multe state ale lumii contemporane. Pe de altă parte însă, aplicată specificului uman aceasta a falimentat lamentabil în majoritatea cazurilor. Cum de s-a întâmplat acest lucru?

---

Did you like it? DONATE THANK YOU!

---

De citit în limba română:

Readings in English