ALTCULTURE MAGAZINE ||| 61 ||| 9/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XV)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…
CARTEA A TREIA
după ce s-a dovedit fără nici o posibilitate de tăgadă că tehnica, banii şi concurenţa au creat minunatele îndeletniciri prin care omul se deosebeşte atât de minunat, de superior şi, totodată, de gingaş de animal, a sosit vremea să vorbim şi despre originea carierei, fiind încredinţaţi că nobilii noştri cititori sunt de acum suficient de bine pregătiţi pentru a înţelege de unde s-au născut în mintea fiecăruia preocupările şi cum au reuşit mâinile să le pună în aplicare. Mare minune este omul!
Iată, aşadar, ORIGINEA CARIEREI
O ISTORIE A FONDATORILOR MARILOR MESERII
Ce ne spun documentele vremii?
„Prea-sfântul împărat se regăseşte aşezat,
în acelaşi timp, pe tron şi pe scaunul vrăjitoarelor.
Cu o fesă de partea bunului Dumnezeu,
cu cealaltă de partea diavolului,
fapt ce îl poate scoate din minţi.
Şi chiar va înnebuni.”
(Jaqueline Dauxois, Împăratul alchimiştilor,
Rudolf al II-lea de Habsburg, Allfa, 1999, p. 153.)
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XV) De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA
CASA DOCTORULUI
„Unde nu-ţi iese în întâmpinare, unde nu sunt conversaţii plăcute şi unde nu se vorbeşte despre calităţi şi defecte, în acea casă să nu te duci.”
– Paňcatantra, 2, 65: Bőhtlingk, Ind. Spr., 1 546).
Cine să mai creadă? Cine să mai creadă? Totul nu este decât pământ, lemn, foc şi apă. Casa lui Poolo a fost din lemn. A venit, la început, apa şi a luat-o. Apoi, casa lui Poolo a fost din nou din lemn. Şi a venit focul şi a mistuit-o. Focul cu apa s-ar fi anihilat reciproc, însă au venit pe rând. Pe urmă, a venit iarăşi apa. De atâta apă s-a surpat malul şi pământul a acoperit casa din lemn.
Atunci, Poolo şi-a clădit casa din beton. Apa, focul şi pământul au distrus-o din nou. Doar lemnul nu s-a amestecat niciodată în treburile astea. Poolo iubea lemnul şi s-a retras în pădure.
Aceasta era varianta lui.
Versiunea vecinilor era cu totul alta. „Poolo e nebun”, spuneau ei. La început, Poolo a fost un om ca toţi ceilalţi. Cu totul stimabil. Fusese medic şi venise în sat de tânăr. Se stabilise acolo şi se bucurase de stima oamenilor. Doar că nu s-a însurat. (Mai înainte să-şi facă o casă, zicea ea.) În rest, însă, (încă) n-avea nimeni ce să-i reproşeze. Ba dimpotrivă, mulţi trebuiau să-i mulţumească pentru că le-a salvat viaţa şi i-a redat traiului lor. Când să-şi termine casa – şi ce casă! -, apele i-au luat munca de vreo zece ani. Casa era cu două etaje, cu piatră de râu la bază, din lemn lăcuit, cu nişte candelabre cum n-a mai văzut nimeni, cu nenumărate rafturi pentru cărţi, pentru colecţia de fluturi, pentru ierburi. Cu o sală de aşteptare albă ca neaua. Apele au dărâmat totul – dovadă că nici n-a fost construită casa ca lumea, prea îl interesau pe doctor doar fleacurile şi nu chichiţele importante -, n-au rămas decât brâul de pietre de râu de la bază. Dar nici ele toate. Din râu au venit, în râu s-au întors. Şi împreună cu ele tot restul. După alţi câţiva ani, s-a dus şi a doua construcţie, foarte asemănătoare cu prima. De data asta, totul a pornit de la un foc. Din pietrele de râu de la bază n-a mai rămas nici jumătate. (Cum o să mistuie focul piatra? O fi uitat smintitul să le pună a doua oară. Adevărul este că medicul s-a cam scrântit după incendiu.) A treia casă a fost mult mai modestă. Un fel de prostie din lemn. Nici geamurile nu erau la locul lor, nici scara interioară nu avea balustradă, iar treptele erau atât de inegale încât nu ştiau niciodată cum să pui paşii, nici uşile nu se deschideau ca la toţi oamenii, ci una în interior, alta în exterior, nu se ştie cine a proiectat o asemenea strâmbătate. Pe deasupra, aşa-numita casă era aşezată chiar pe malul pârâului, iar chiar în curte se afla un izvor ce scotea din pământ un fir de apă de care medicul era foarte mândru. Când s-a umflat pârâiaşul din curte, malul s-a prăbuşit şi hardughia s-a răsturnat. De nebunie ori de ruşine, doctorul a plecat să trăiască singur în pădure. O vreme mai putea fi întâlnit şi sătenii îl mai chemau la o urgenţă. Pe urmă, s-a mutat un nou doctor în comună, un om cu scaun la cap, gospodar, puţin beţiv, dar medic bun, cu nevastă şi copii. (De ăştia nu s-a ales mare brânză, dar asta-i de acum o cu totul altă poveste.) Pe medicul nebun nu l-a mai văzut nimeni. L-or fi sfâşiat fiarele.
Totuşi, după ani şi ani, cineva l-a întâlnit la oraş. Să fie el? Să nu fie el? L-a întrebat direct şi s-a dovedit că era chiar el.
Doctorul nu arăta chiar rău, după toate prin câte trecuse. Ba, nu arăta deloc rău. Fusese, o vreme, medic de ţară, cel puţin aşa spuneau bătrânii, pe urmă a avut nişe necazuri cu soţia şi a plecat în străinătate. S-a întors cu mulţi bani şi şi-a deschis o clinică de boli nervoase. Obişnuia să le povestească tot felul de poveşti pacienţilor săi şi aceştia se făceau bine. Cele mai multe relatări, se pare, erau despre propria lui viaţă. O viaţă într-adevăr uimitoare. Bolnavii se minunau atât de mult de istorisirile medicului lor încât se făceau bine. Numai că, atunci când părăseau clinica, medicul care i-a vindecat de necazuri, îi sfătuia să nu vorbească între ei despre cele ce le povestise el. Erau poveşti strict profesionale, îi asigura cu o mină foarte gravă. Cei ce nu l-au ascultat, au ajuns să se certe crunt între dânşii. În două cazuri s-a ajuns până la omor. După asta, doctorul le lua o declaraţie tuturor bolnavilor săi că, de acum încolo, vor vorbi doar pe proprie răspundere despre terapia urmată.
Adevărul este că e foarte greu de spus dacă medicul nostru şi-a pierdut într-adevăr toate cele trei case pe vremea cât a activat în sat. În primul rând, pe la noi nu se prea fac case din lemn cu două sau trei etaje pe brâuri de piatră de râu. La noi, mai degrabă se foloseşte lutul ars. În al doilea rând, nimeni nu-ţi dă aprobarea să-ţi ridici o construcţie ca aceasta te miri unde. Toată povestea pare cârpită cu aţă albă. Probabil că toţi cei ce o susţin nu sunt decât nişte bolnavi care nu s-au vindecat de tot şi nici nu-şi ţin gura. Dar cei mai mulţi oameni din sat nu fac asemenea imprudenţe, nu povestesc nimic, semn că s-au făcut ireversibil bine. Azi, când îi întrebi de medic pretind că e o confuzie la mijloc, că doctorul n-a fost decât felcer, că nu i-a fost arsă casa, ci doar prădată de hoţi şi că era vorba despre un caz tipic de exagerare. „În ce codrii lu’ peşte să te retragi la noi? De când cu hoţii de lemne şi cu braconierii, săptămânal – sau, cel mult lunar -, poliţaii şi pădurarii se fac şi ei că îi caută pe infractori. Şi chiar dacă nu-i prind niciodată, la noi e ordine în pădure şi fiecare mai are de unde să bea un pahar de apă.”
În sat e un medic de treabă, om la locul lui, cu nevastă şi copii. Din când în când, mai bea şi el un pahar la cârciumă. Nu-i încrezut. Bea cu oricine.
Când i-a luat şi lui foc casa, pompierii n-au mai venit. „Pe urmă, o să vină apele mari şi o să se surpe pământul La ăsta chiar că n-are rost să vii. Iar de nu se vor întâmpla toate astea, înseamnă că întreaga poveste nu e decât o minciună. Ca data trecută.”
Era un raţionament sănătos. N-aveai ce să reproşezi.
(Adevărul e că trei pompieri au vrut totuşi să meargă să stingă focul. Dar fiecare semnase certificatul de vorbire pe proprie răspundere şi:
Ar fi încălcat angajamentul
S-ar fi trădat că au fost pacienţii clinicii de boli nervoase. (Chiar dacă doar în tinereţe.) Şi cine să te mai lase să fii pompier, dacă află unde ţi-ai petrecut tu o parte din tinereţe?
Cine?
Nimeni.
POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…
THIRD BOOK
Having proved beyond any doubt that technique, money and competition have created the marvelous occupations by which man differs so wonderfully, so superior and yet so delicately from the animal, the time has come to speak of the origin of the career, in the belief that our noble readers are now sufficiently well prepared to understand where the concerns originated in each one’s mind and how the hands managed to put them into practice. Great wonder is the man!
Here, then,
THE ORIGIN OF THE CAREER
A HISTORY OF THE FOUNDERS OF THE GREAT CRAFTS
What do the documents of the time tell us?
„The Emperor finds himself seated,
„on the throne and the witches’ seat at the same time.
With a piece of ass on the good Lord’s side,
the other on the side of the devil,
which can drive him mad.
And it will drive him mad.”
(Jaqueline Dauxois, King of the Alchemists,
Rudolf II of Habsburg, Allfa, 1999, p. 153.)
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XV)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by
Eugen / Eugene MATZOTA
DOCTOR’S HOUSE
„Where you are not welcomed, where there are no pleasant conversations, and where there is no talk of qualities and faults, to that house you shall not go.”
Paňcatantra, 2, 65: Bőhtlingk, Ind. Spr., 1 546)
Who will believe it? Who shall believe? All is nothing but earth, wood, fire and water. Poolo’s house was made of wood. At first the water came and took it away. Then Poolo’s house was wood again. And fire came and consumed it. Fire and water would have annihilated each other, but they came one by one. Then the water came again. So much water washed over the bank and the earth covered the wooden house. Then Poolo built his house out of concrete. Water, fire and earth destroyed it again. Only the wood never got involved. Poolo loved wood and retreated to the forest. This was his version. The neighbours’ version was quite different. „Poolo is crazy,” they said. At first, Poolo was a man like any other. He was a respectable man. He had been a doctor and had come to the village as a young man. He had settled there and enjoyed people’s esteem. Only he never married. (Before he built a house, she said.) But otherwise, (still) no one could blame him. On the contrary, many had to thank her for saving their lives and restoring their livelihood. When he finished his house – and what a house it was – the waters took away his work of about ten years. The house was two stories high, with river stone at the base, varnished wood, chandeliers like no one had ever seen, countless shelves for books, for the butterfly collection, for herbs. With a snow-white waiting room. The floods have demolished everything – proof that the house wasn’t even built properly, the doctor was only interested in the trifles and not in the important details – all that remains is the girdle of river stones at the base. But not all of them either. From the river they came, to the river they returned. And with them everything else. After a few more years, the second building, very similar to the first, was gone. This time, it all started with a fire. Not even half of the river stones at the base were left. (How would the fire burn the stone? The old man must have forgotten to put them in a second time. The truth is, the doctor was a bit out of sorts after the fire.) The third house was much more modest. Kind of a wooden dumbass. Neither the windows were in place, nor the inside staircase had a banister, and the steps were so uneven you never knew how to put the steps in, nor did the doors open like all people, but one inside, one outside, no telling who designed such crookedness. On top of that, the so-called house sat right on the bank of the stream, and right in the courtyard there was a spring that drew a trickle of water out of the ground that the doctor was very proud of. When the stream in the yard swelled, the bank collapsed and the hardughia toppled over. Out of madness or shame, the doctor went to live alone in the woods. For a while he could still be met and the villagers would call him to an emergency. Then a new doctor moved into the commune, a man with a head chair, a good housekeeper, a bit of a drunk, but a good doctor with a wife and children. (They didn’t make a big deal of it, but that’s a whole different story now.) Nobody saw the crazy doctor anymore. The beasts must have torn him apart.
However, years and years later, someone met him in town. Could it be him? Not him? He asked him directly and it turned out to be him.
The doctor didn’t look so bad, after all he’d been through. No, he didn’t look bad at all. He had been a country doctor for a while, at least that’s what the old people said, then he had some trouble with his wife and went abroad. He came back with a lot of money and opened a clinic for nervous diseases. He used to tell all sorts of stories to his patients and they got well. Most stories, it seems, were about his own life. A truly amazing life. The patients marveled so much at their doctor’s stories that they got better. Only, when they left the clinic, the doctor who cured them of their troubles advised them not to talk among themselves about what he had told them. They were strictly professional stories, he assured them with a very serious mine. Those who didn’t listen to him ended up arguing bitterly among themselves. In two cases, it went as far as murder. After that, the doctor would take a statement from all his patients that from now on they would speak only on their own responsibility about the therapy they
had followed.The truth is that it is very hard to say whether our doctor really lost all three of his houses during his time in the village. For one thing, they don’t make many two or three-storey wooden houses on river stone girders around here. We rather use burnt clay. Secondly, no one gives you permission to erect a building like this anywhere. The whole thing seems to be patched together with white thread. Probably all the people supporting it are just sickos who haven’t fully recovered and aren’t keeping their mouths shut. But most people in the village don’t do such reckless things, they don’t say anything, a sign that they have become irreversibly well. Today, when you ask them about the doctor, they claim that there is a mix-up, that the doctor was only a felon, that his house was not burnt down, but only looted by thieves, and that it was a typical case of exaggeration. „Into what fish’s cove do you retire to? Ever since the wood thieves and poachers, every week – or at most every month – the police and forest rangers have been out looking for the criminals. And even if they never catch them, we have order in the forest and everyone still has something to drink.”
There’s a good doctor in the village, a man in his own place, with a wife and children. Every now and then he has a drink at the pub. He’s not conceited. He drinks with everyone.
When his house burned down, the fire department never came. „Then the high waters will come and the ground will cave in. There’s really no point in coming to this one. And if it doesn’t happen, the whole story is a lie. Just like last time.”
It was sound reasoning. You couldn’t blame him.
(The truth is, three firefighters still wanted to go put out the fire. But they had each signed the affidavit and:
They’d violated the pledge
They would have betrayed themselves that they were patients of the nerve clinic. (Even if only in their youth.) And who would let you be a firefighter if they found out where you spent part of your youth?
Who?
Nobody.
Îți place ce-am făcut până acum? Ajută-ne să mergem mai departe, cu atât cât poți. Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI – RO46INGB0000999911598179, ING Bank, RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it? DONATE THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
