ALTCULTURE MAGAZINE●60●8/2022●POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIV)

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 60 ||| 8/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIV)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!

WELLBORN — **Sănătatea trebuie să fie o stare continuă**!

POOLOURI adică Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…

CARTEA A TREIA
după ce s-a dovedit fără nici o posibilitate de tăgadă că tehnica, banii şi concurenţa au creat minunatele îndeletniciri prin care omul se deosebeşte atât de minunat, de superior şi, totodată, de gingaş de animal, a sosit vremea să vorbim şi despre originea carierei, fiind încredinţaţi că nobilii noştri cititori sunt de acum suficient de bine pregătiţi pentru a înţelege de unde s-au născut în mintea fiecăruia preocupările şi cum au reuşit mâinile să le pună în aplicare. Mare minune este omul!
Iată, aşadar, ORIGINEA CARIEREI
O ISTORIE A FONDATORILOR MARILOR MESERII

Ce ne spun documentele vremii?
„Prea-sfântul împărat se regăseşte aşezat,
în acelaşi timp, pe tron şi pe scaunul vrăjitoarelor.
Cu o fesă de partea bunului Dumnezeu,
cu cealaltă de partea diavolului,
fapt ce îl poate scoate din minţi.
Şi chiar va înnebuni.”
(Jaqueline Dauxois, Împăratul alchimiştilor,
Rudolf al II-lea de Habsburg, Allfa, 1999, p. 153.)

ALTCULTURE MAGAZINE ||| 60 ||| 8/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIV)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by
Eugen / Eugene MATZOTA — ALTCULTURE MAGAZINE ||| 60 ||| 8/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XIV) De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by Eugen / Eugene MATZOTA

Managerul de fantome

„Iată acum reîntruparea: numărul oamenilor este mereu acelaşi, iar sufletele lor trec succesiv în diferite trupuri, urcând sau coborând pe scara fiinţelor, după cum au respectat sau nu perceptele adevăratei religii şi practica celor şapte porunci ale acesteia.”
Serge Hutin, Societăţile secrete Pro Editură şi Tipografie, FA, p. 31.

Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky a fost înnobilat la 30 martie 1967, la vârsta de 70 de ani. Meritele sale incontestabile în fondarea şi în consolidarea meseriei de manager de fantome îşi au originea într-o constatare a lui Sir Helmuth Ivan Gough, când acesta, ajuns la borna 56 a prolificei sale vieţi, încercând să intre în contact cu vechi prieteni şi colaboratori, a constatat că:
– trei amici au murit subit;
– doi congeneri se aflau în spital;
– trei dintre cei sunaţi la telefon se pregăteau de câte o operaţie (Sir Helmuth Ivan nu îndrăzni să ceară amănunte)
– despre două vechi cunoştinţe nu reuşi să afle nimic. Absolut nimic!
Total zece cazuri, care n-au reprezentat decât începutul unei serii nesfârşite.
Am ajuns să ne sunăm nu din pricina unor iniţiative concrete sau pentru a ne felicita de anul nou, ca înainte, îi spuse fostul său coleg de bancă din şcoala primară, Petrowsky, am ajuns să ne sunăm pentru a vedea dacă mai suntem în viaţă.
Grubowsky trebui să-i dea dreptate vechiului să prieten, mai ales că şi alţi apropiaţi de-ai săi au plecat, în următoarele luni, la cele veşnice. Situaţia devenise profund descurajatore. Oamenilor, de la o anumită vârstă, începea să le fie frică să se mai caute reciproc, de teamă să nu audă, de fiecare dată, alte necazuri şi nenorociri. O depresie puternică îi cuprindea, mai ales că oricare dintre ei nu se putea opri să nu se gândească la posibilitatea ca următorul de pe listă să fie chiar el: “Viaţa, simţeau ei, filosofând, nu este decât loterie rusească”.

Tot cugetând la şocul cumplit resimţit de orice om normal, atunci când află atât de brusc despre marile neplăceri prin care trece câte un apropiat al său, Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky imagină un leac simplu şi eficient: înfiinţă o societate cu răspundere limitată – devenită, în 1963, celebrul CLUB AFTER – unde toţi doritorii erau instruiţi cum să-şi înzestreze telefoanele cu MpOE (mesaje pentru orice eventualitate). În felul acesta, chiar dacă ai fi decedat în următoarea perioadă, puteai insinua impresia, pentru cei ce te căutau, că totul este în regulă. Beneficiind de un colectiv de specialişti de cea mai bună calitate, Grubowsky – preşedinte director general al lui CLUB AFTER – reuşi, într-un timp neverosimil de scurt, atât să realizeze programe extrem de performante, cât şi să atragă un număr tot mai mare de membri. (Iniţial, au fost acceptate doar persoane trecute de 50 de ani. Pe urmă, când afacerea a început să se coaguleze, s-a renunţat la clauza de vârstă, chiar dacă majoritatea tinerilor nu au încă dimensiunea cerută pentru a aprecia la justa valoare beneficiile oferite de societatea lui Grubowsky.) Pentru doar 80£ taxă de înscriere şi o cotizaţie lunară de 95£, fiecare membru primea un program de calculator şi perfecţionările ce se succedau într-un ritm ameţitor. Dacă, într-o primă fază, la apelul telefonic, vocea celui sunat răspundea cu un text invariabil, în doar doi ani, calculatorul a reuşit să realizeze posibilitatea ca replica să fie firească şi să se refere punctual la întrebările născute din dialog. În afară de aceasta, inflexiunea vocii devenise extrem de optimistă, încât reuşea să binedispună şi interlocutorul.
Şi toate astea n-au constituit decât prima etapă, pe care fanii CLUB-ului AFTER o evocau cu duioşie drept epoca de pionierat. Pentru că atunci a intervenit, din plin, geniul lui Grubowsky: el a remarcat că societatea lui – era încă SRL – nu-i ajuta decât pe cei de la un capăt al firului. (Câţi ne-am fi dat seama de asta, deşi lucrurile sunt atât de evidente?) Aşa că şi-a extins serviciile şi la emiţător: azi şi cel ce apelează o adresă poate să-şi satisfacă plăcerea unui dialog, chiar şi dacă a murit de mult. Efectul? S-a ajuns la lungi colocvii prieteneşti între doi decedaţi, fiind doar suficient să fie cineva care să apeleze numerele sau adresele e-mail. (Lucru de care se ocupă, desigur, CLUB AFTER, care, în funcţie de contractul iniţial semnat cu beneficiarul, stabileşte legătura o dată pe zi, o dată pe săptămână sau o dată pe lună.) Singura problemă a intervenit atunci când facturile telefonice şi de poştă electronică a celor decedaţi nu era plătite de nimeni. Dar, imediat, şi de acest lucru s-a ocupat tot Sir Helmuth Ivan, care, cu priceperea-i dovedită, a prevăzut în taxele de participare ale membrilor depozite bancare ce nasc dobânzi suficiente pentru ca fiecare contract să se poată derula fără probleme. Dialogul între decedaţi a primit o asemenea amploare încât societăţile de comunicaţii au prosperat ca niciodată. Discuţiile sunt confidenţiale şi apărate de coduri. Dar, la dorinţă, clienţii pot să permită accesul şi anumitor altor persoane – indiferent dacă vii sau decedate – sau pot fi difuzate chiar public. Mai mult, relaţiile dintre cei în viaţă şi morţi s-au îmbunătăţi simţitor: în decurs de 20 de ani de acces nefiind semnalate decât 216 acţiuni judecătoreşti, în urma unor asemenea convorbiri. Ceea ce, proporţional la cele câteva miliarde de contacte – cifra exactă n-o vom putea afla niciodată, fiind strict confidenţială şi păstrată în seifurile bine păzite* ale lui CLUB AFTER. Procesele aflate încă pe rol se referă, în 34% dintre cazuri la învinuiri de calomnie, 43% înşelătorie şi doar 13% cereri de divorţ pentru incompatibilitate de caracter între doi soţi decedaţi de mai multă vreme. Iar cauzele în care sunt implicaţi decedaţi versus persoane în viaţă sunt şi mai puţine. Inutil să spunem că satisfacţiile, armonia şi fericirea predomină în marea majoritate dintre apeluri. Şi ce este mai reconfortant decât să stai de vorbă ca între doi morţi de treabă? Înnobilarea lui Grubowsky nu este, aşadar, decât o infimă recompensă pentru inestimabilele bucurii pe care le-a adus întregii omeniri.
Şi, astfel, a început şi s-a desăvârşit cariera lui Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky, primul veritabil manager de fantome. Un adevărat Sir.
Anunţ!
Bineînţeles, pentru doar 399£, puteţi afla mai multe de la însuşi Sir Helmuth Ivan, decedat în anul 2001, la frumoasa vârstă de 94 de ani! Pentru trei astfel de convorbiri de câte 30 de minute, puteţi obţine un bonus de 10 minute de convorbiri speciale cu pionierul managerilor fantomelor!! Nu pierdeţi ocazia!!! Ofertă limitată!!!!
Ocazie! De la 1 iunie, pentru numai 59£ puteţi avea acces la o convorbire confidenţială originară între Grubowsky şi colegul său de bancă, Petrowsky, decedat în 1986! Oferta este promoţională!

* Geniul reprezintă Graţia lui Dumnezeu de a-ţi facilita să te manifestezi exact în domeniul unde eşti atât de dotat. Cei ce nu beneficiază de această Graţie divină nu-şi vor valorifica niciodată excepţionalele aptitudini, pe care le vor ignora până în ultima clipă a vieţii. Se spune că, atunci, în ultima clipă a vieţii, apare Graţia şi-ţi spune: “Vezi ce ai pierdut?”. (Şi-ţi înşiră lista de beneficii pe care ai ratat-o, în calitate de geniu. Şi toţi suntem geniali, dar nu ştim.) La care muribundului i se va face o asemenea ciudă, încât carevasăzică numaidecât dă ortul popii. (Grubowsky însuşi n-a fost genial în alt domeniu.)
** Au şi de unde investi în securitatea documentelor firmei…

POOLOs namely Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…

THIRD BOOK
Having proved beyond any doubt that technique, money and competition have created the marvelous occupations by which man differs so wonderfully, so superior and yet so delicately from the animal, the time has come to speak of the origin of the career, in the belief that our noble readers are now sufficiently well prepared to understand where the concerns originated in each one’s mind and how the hands managed to put them into practice. Great wonder is the man!
Here, then,
THE ORIGIN OF THE CAREER
A HISTORY OF THE FOUNDERS OF THE GREAT CRAFTS

What do the documents of the time tell us?
„The Emperor finds himself seated,
„on the throne and the witches’ seat at the same time.
With a piece of ass on the good Lord’s side,
the other on the side of the devil,
which can drive him mad.
And it will drive him mad.”
(Jaqueline Dauxois, King of the Alchemists,
Rudolf II of Habsburg, Allfa, 1999, p. 153.)

Ghost Manager

Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky was ennobled on 30 March 1967, at the age of 70. His undoubted merits in founding and consolidating the profession of ghost manager originated in an observation by Sir Helmuth Ivan Gough, when, having reached the 56th milestone of his prolific life, he tried to contact old friends and collaborators and found that:
– three friends died suddenly;
– two colleagues were in hospital;
– three of the callers were preparing for surgery (Sir Helmuth Ivan did not dare ask for details).
– two old acquaintances he had not been able to find out anything about. Absolutely nothing!
A total of ten cases, which was only the beginning of an endless series.
We ended up calling each other not because of some concrete initiative or to congratulate each other on New Year’s Eve, as before, his former elementary school classmate Petrowsky told him, we ended up calling each other to see if we were still alive.
Grubowsky would have to agree with his old friend, especially since others close to him had, in the coming months, gone to their eternal rest. The situation had become deeply discouraging. People of a certain age began to be afraid to seek each other out, for fear of hearing of more trouble and misfortune. A strong depression was overtaking them, especially as any one of them could not stop thinking about the possibility that the next on the list might be him: „Life,” they felt, philosophizing, „is nothing but a Russian lottery.
Still thinking of the terrible shock felt by any normal person when he learns so suddenly of the great unpleasantness experienced by someone close to him, Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky devised a simple and effective remedy: he set up a limited liability company – which in 1963 became the famous AFTER CLUB – where all those wishing to do so were instructed how to equip their telephones with MfEE (messages for every eventuality). That way, even if you died in the next period, you could create the impression, for those looking for you, that all was well. With a staff of top-quality specialists, Grubowsky – CEO of CLUB AFTER – managed, in an improbably short time, both to produce highly successful programs and to attract a growing number of members. (Initially, only people over 50 were accepted. Then, as the business began to coagulate, the age clause was dropped, even though most young people are not yet of the requisite size to fully appreciate the benefits offered by Grubowsky’s company.) For just £80 joining fee and a monthly subscription of £95, each member received a computer program and upgrades that followed at a dizzying pace. If, at first, the caller’s voice answered with an invariable text, in just two years the computer has managed to make it possible for the reply to be natural and to relate punctually to the questions arising from the dialogue. In addition, the inflection of the voice had become so optimistic that it was able to make the caller feel comfortable.
And all this was only the first stage, which AFTER CLUB fans fondly refer to as the pioneering era. Because that’s when Grubowsky’s genius* really kicked in: he noticed that his company – it was still an LLC – only helped those at one end of the line. (How many of us would have noticed this, though things are so obvious?) So he extended his services to the sender: today even a caller to an address can indulge in the pleasure of a dialogue, even if he’s long dead. The effect? It has led to long, friendly conversations between two deceased people, with only one person needing to call the numbers or e-mail addresses. (This is, of course, handled by CLUB AFTER, which, depending on the initial contract signed with the beneficiary, sets up contact once a day, once a week or once a month.)
The only problem arose when the deceased’s phone and email bills were not being paid by anyone. But immediately, this too was taken care of by Sir Helmuth Ivan, who, with his proven skill, provided in the membership fees for bank deposits that yielded sufficient interest to allow each contract to run smoothly.

The dialogue between the deceased has become so widespread that communications companies have flourished like never before. Discussions are confidential and protected by codes. But at will, clients can allow access to certain other people – whether living or deceased – or they can even be broadcast publicly. What’s more, relations between the living and the dead have improved markedly: in the 20 years of access, only 216 court cases have been reported following such conversations. Which, in proportion to the billions of contacts – the exact figure will never be known, as it is strictly confidential and kept in CLUB AFTER’s well-guarded** vaults. The lawsuits still pending concern, in 34% of cases, libel charges, 43% cheating and only 13% divorce claims for incompatibility of character between two spouses who have been deceased for a long time. And cases involving deceased versus living persons are even fewer. Needless to say, satisfaction, harmony and happiness predominate in the vast majority of appeals. And what’s more comforting than chatting as if between two nice dead people? Grubowsky’s ennoblement is therefore but a tiny reward for the inestimable joys he has brought to all mankind.
And so began and ended the career of Sir Helmuth Ivan Gough Grubowsky, the first true ghost manager. A true Sir.
Announcement!
Of course, for just £399, you can find out more from Sir Helmuth Ivan himself, who died in 2001 at the handsome age of 94! For three such calls of 30 minutes each, you can get a bonus 10 minutes of special talks with the pioneering ghost manager!!! Don’t miss your chance!!! Limited offer!!!!
Special offer! From 1 June, for just £59 you can access an original confidential conversation between Grubowsky and his bank colleague Petrowsky, who died in 1986! The offer is promotional!

* Genius is God’s grace to enable you to manifest in the very area where you are so gifted. Those who do not benefit from this divine Grace will never make the most of their exceptional abilities, which they will ignore until the last moment of their lives. It is said that it is then, at the last moment of life, that Grace appears and says to you, „See what you have lost?”. (And she lists the benefits you missed out on, as a genius. And we’re all geniuses, but we don’t know it.) At which point the dying man will get such a pang that he’ll just die. (Grubowsky himself was brilliant in no other field.)
** They have enough to invest in the security of company documents…

Compozitorul

„Eros îl face pe poet (pe cel îndrăgostit), chiar dacă mai înainte era lipsit de inspiraţie.” (Euripides, la Plutarchus Am 25).

Din monografia TAFT (Vol. XII, pp. 629-654), despre opera componistică a lui Poolo*** aflăm o sursă minunată de inspiraţie pentru cei cu har. Iată cum a ajuns celebrul dirijor Poolo tată a trei copii deosebit de înzestraţi. În turneu cu orchestra prin ţară, s-a nimerit ca maestrul să doarmă într-o cameră de hotel perete la perete cu cineva care sforăia puternic în apartamentul vecin. La început enervat , pe urmă însă tot mai atent, Poolo constată că sforăitul acela nu putea fi decât expresia unei muzicalităţi deosebite: jetul de aer ieşea producând sunete armonioase, lipsite de orice disonanţă, de orice falset. Un uşor tremolo nu numai că nu conturba cursul logic al întregii producţii, ci dădea un farmec aparte unei linii melodice de factură baroc. Pauzele, inspirat intercalate, creau o tensiune lăuntrică irezistibilă, născând aşteptări şi provocând imaginaţia. Apoi, noul pasaj cădea şi mai puternic, drept răspuns la momentele anterioare. Câteva măsuri într-un forte fortissimo debordant reprezentau concluziile unor afirmaţii melodice meticulos pregătite.
Maestrul ascultă încântat toată noaptea şi notă conştiincios întreaga partitură.
Dimineaţa, primul gând a fost să afle cine a realizat acel superb recital. Surpriză: era o femeie! O femeie care nu l-a dezamăgit deloc. În continuare, au colaborat uniţi, dormind împreună, ea sforăind uşor, cu un timbru inconfundabil, el acompaniind-o cu acordurile grave ale unui bărbat satisfăcut. Dimineaţa ascultau caseta înregistrată şi puneau totul pe note.
Cu trecerea anilor, discursul a devenit mai grav, exuberanţa delicată a începuturilor fiind înlocuită cu note ale întrebărilor existenţiale.
Succesul se cunoaşte iar cele şaptezeci de milioane de discuri vândute au asigurat o educaţie îngrijită şi un viitor luminos celor trei copii realizaţi în timp ce compozitorii se aflau în relaş.
Puţini oameni se pot lăuda că au trăit arta şi iubirea în acelaşi timp! Iar geneza operei componistice a lui Poolo se bazează pe trăiri adevărate.

* După cum se ştie, Monografia TAFT este cea mai cuprinzătoare enciclopedie a domeniilor înrudite.
Articolul se referă la relaţia dintre creaţia originară, artă şi amor. Până la cele relatate mai jos, Poolo n-a fost cunoscut decât prin remarcabila sa activitate concertistică în calitate de dirijor.
* Oamenii se enervează când cineva sforăie. Nu numai cei lipsiţi de educaţie se irită în asemenea momente.

The Composer

„Eros makes the poet (the one in love), even if he was previously uninspired.” (Euripides, on Plutarchus Am 25)

From the TAFT monograph (Vol. XII, pp. 629-654), on the compositional work of Poolo, we find a wonderful source of inspiration for the gifted. This is how the famous conductor Poolo became the father of three particularly gifted children. While touring the country with his orchestra, the maestro happened to sleep in a hotel room wall-to-wall with a loud snorer in the next room. At first annoyed, but then more and more attentive, Poolo noticed that the snoring could only be the expression of a special musicality: the air jet came out producing harmonious sounds, free of any dissonance, of any falsetto. A slight tremolo not only did not disrupt the logical course of the whole production, but gave a particular charm to a baroque melodic line. The pauses, inspiringly interspersed, created an irresistible inner tension, raising expectations and provoking the imagination. Then the new passage would fall even harder in response to the earlier moments. A few bars in an overflowing forte fortissimo represented the conclusions of meticulously prepared melodic statements.
The maestro listened delightedly all night and conscientiously noted the whole music score.
In the morning, his first thought was to find out who had performed that superb recital. Surprise: it was a woman! A woman who didn’t disappoint him at all. They continued to work together, sleeping together, she snoring softly with an unmistakable timbre, he accompanying her with the low chords of a satisfied man. In the morning they would listen to the recorded tape and put it all on the notes.
As the years passed, the speech became more serious, the delicate exuberance of the early days replaced by notes of existential questions.
Success is known and the seventy million records sold ensured a neat upbringing and a bright future for the three children made while the composers were in retreat.
Few people can boast of having experienced art and love at the same time! And the genesis of Poolo’s compositional work is based on true experiences.

* As is well known, the TAFT Monograph is the most comprehensive encyclopaedia of related fields.
The article is about the relationship between original creation, art and love. Until what is related below, Poolo was known only through his remarkable concert work as a conductor.
* People get annoyed when someone snores. It’s not only the uneducated who get irritated at such times.

Portarul

“Cine va păzi păzitorii înşişi?” – (Iuvenalis, Satirae, 6, 347 sq.)
“Cel care arată cu bunătate calea celui rătăcit face ca şi cum ar aprinde o lumină pentru altul; ea îi luminează totuşi şi lui.“ – (Eunius, Trag., 372, la Diehl, Poet.)

Gough dobândi cea mai importanţă funcţie din cariera sa: deveni portar la primărie.
Acum, desigur că nu vreau să insinuez prin aceasta că numitul Gough ar fi obţinut acest post fără a fi deţinut calităţile necesare, că totul ar fi fost rodul unor maşinaţiuni sau al unor înalte protecţii. Nu, departe de mine gândul: Gough, pot s-o spun – şi faptele au dovedit-o cu prisosinţă –, a fost un excelent portar.
El poseda, e drept, şi proprietăţile necesare: avea un metru nouăzeci şi opt înălţime, fusese halterofil şi boxer de categoria grea şi, din cauza unui K.O. mai dur, gândea puţin mai încet. (Cel puţin aceasta era versiunea lui, dar noi nu deţinem indicii că ar fi putut gândi măcar înaintea acelei lovituri nenorocite.)
Era un portar atât de desăvârşit încât, de la venirea sa, nu se mai putea rezolva nici o problemă. Sau, mai bine spus, nici n-a mai apucat cineva să aibă probleme în incinta clădirii: tot ce trebuia rezolvat rămânea la poartă împreună cu solicitantul. Făcând uz de fizicul său impunător şi de părul său argintiu, Gough oprea pe oricine încerca să intre: o femeie cu o cerere, doi tineri însurăţei pentru a se căsători, un bărbat pentru o reclamaţie, într-un cuvânt, Gough deveni de netrecut.
La două zile după numirea sa în postul de portar, nu mai răzbi nici măcar şeful spre biroul său, lucru care, însă, un timp, nici n-a prea fost observat, deoarece, de la venirea lui Gough, şeful tot n-au putut să-şi facă simţită prea eficient prezenţa.
Timp de o săptămână lucrurile continuară în acelaşi ritm domol, puţin certăreţ, dar, în general, principial.
Totuşi, începură să se adune şi probleme ce nu sufereau amânare, dar şeful, în fruntea unei delegaţii de subalterni, nu reuşi să obţină permisiunea portarului de a intra în clădire.
– Nu se poate, le spuse Gough, ieşindu-le maiestuos în faţă.
– Eu lucrez aici de treizeci de ani, se lamentă un funcţionar mai în vârstă.
Dar Gough nici nu clipi.
– Ai o dovadă că mai deţii şi astăzi postul?
– Dar aici e şi şeful!
– Eu pe tine te întreb!
Reieşi că, într-adevăr, nici unul dintre funcţionari nu avea asupra sa o dovadă ştampilată şi cu data la zi că mai deţine vreo funcţie.
– Vedeţi? îi întrebă cu un reproş părintesc Gough. Eu nu pot să-mi iau răspunderea! Dacă s-a constatat, să zicem, ieri că nu mai sunteţi capabil sau, Doamne fereşte, că aţi delapidat? Cum să vă las să intraţi?
– Dar…
– Pe mine mă plăteşte statul să păzesc această clădire. Eu nu i-am lăsat nici pe alţii să intre, darămite pe voi! Eu nu fac nedreptăţi sau favoruri. Vreau să mor cu convingerea împăcată.
Iar un bătrân care şedea acolo de mai multe zile, încercând zadarnic să intre pentru a obţine o adeverinţă, zâmbi binevoitor:
– Dumnezeu să-l ajute, că tare drept mai e portarul ăsta.
Nici şeful nu reuşi să-l înduplece cu nimic pe bravul şi intransigentul Gough.
Dar slujba-i slujbă şi treburile erau urgente. Se găseau strânşi cu uşa şi obligaţi să ia măsuri. Şeriful era prea firav pentru a-l putea da la o parte pe vânjosul portar. Ajutorul lui se alese cu un braţ rupt şi două măsele lipsă.
Nici pompierii n-avură mai mult succes. De altfel, nici un furtun n-ar fi putut să stingă elanul eroicului portar.
O bătrână îl blestemă două zile şi două nopţi într-una, în speranţa că poate-poate va reuşi să-l facă să moară de gută, pentru a putea ea intra la domnu’ care împarte bilete la oamenii care vor să vândă grădina de pe deal. A treia zi, în zori, bătrâna îşi dădu ea duhul, încă înainte de a apuca să zică blestemul cel mare, lăsat în taină de bunica bunicii ei.
După acest tragic eveniment, situaţia deveni alarmantă. Şefului îi era ruşine să ceară ajutoare de la oraş pentru un asemenea caz. Adică, vreau să spun, îi era jenă fiindcă nu ştia cum să-şi formuleze cererea, nefiind clar în care paragraf de instrucţiuni se încadrează ea.
În următoarele trei zile şi trei nopţi, oamenii au stat şi s-au gândit ce să facă. Ce să facă? Până ce i-a venit unuia dintre ei ideea să meargă la Gough şi să-i ceară adeverinţă cu semnătura, ştampila şi data la zi cum că mai e portar.
– N-am, recunoscu speriat Gough.
– Atunci, ce mai stai aici? Cu ce drept încurci lumea?
Că „mâr”, că „câr”, dar nimic nu-i mai folosi portarului ca să rămână portar. Fu destituit pe loc şi trimis la ale lui. Şi bine i-au făcut!
Şeful a putut din nou să intre în biroul său, ceilalţi funcţionari în ale lor, oamenii să stea la rând înăuntru şi nu în faţa clădirii.
Doar că, atunci când urgentele treburi restante fuseseră rezolvate, cel trimis să ducă situaţia la district, nu o putu preda fiindcă, la intrare, tânărul portar Finch, proaspăt uns în post, nu-l lăsă să intre în clădire.

The Doorman

„Who will guard the keepers themselves?” – (Iuvenalis, Satirae, 6, 347 sq.)
„He who kindly shows the way to the erring one does as if he kindled a light for another; it yet also enlightens him.” – (Eunius, Trag., 372, in Diehl, Poet.)

Gough acquired the most important position of his career: becoming town hall porter.
Now, of course I do not mean by this to imply that the said Gough obtained this post without possessing the necessary qualifications, that it was all the fruit of machinations or high protection. No, far be it from me: Gough, I can say – and the facts have proved it abundantly – was an excellent goalkeeper.
He possessed, it is true, the requisite properties: he was six feet eight inches tall, had been a weightlifter and heavyweight boxer, and, because of a harder knockout, thought a little slower. (At least that was his version, but we have no indication that he could have even been thinking before that wretched blow.)
He was such an accomplished goalkeeper that, since his arrival, no problem could be solved. Or, rather, no one even got to have any problems on the premises: everything that needed to be solved stayed at the gate with the applicant. Making use of his imposing physique and silver hair, Gough stopped anyone who tried to enter: a woman with a request, two young newlyweds to get married, a man with a complaint, in a word, Gough became unmissable.
Two days after his appointment as doorman, not even the boss had made his way to his office, but for a while he was hardly noticed, for since Gough’s arrival the boss still couldn’t make his presence felt very effectively.
For a week things went on at the same quiet, slightly quarrelsome, but generally principled pace.
However, problems began to pile up that could not be delayed, but the boss, at the head of a delegation of subordinates, was unable to get permission from the porter to enter the building.
No can do, Gough told them, stepping out majestically.
I’ve worked here for thirty years,” complained an older official.
But Gough didn’t even blink.
Do you have proof that you still hold the job today?
But here’s the boss!
I’m asking you!
It turns out that none of the officials had any stamped and dated proof that they were still in office.
You see?” asked Gough with fatherly reproach. I can’t take responsibility! What if it was found, say, yesterday that you were no longer capable or, God forbid, that you had embezzled? How can I let you in?
But, uh…
The state pays me to guard this building. I didn’t let anyone else in, let alone you! I don’t do injustices or favors. I want to die with peace of mind.
And an old man who had been sitting there for several days, trying in vain to get in to get a certificate, smiled benevolently:
God help him, that righteous doorman.
Nor could the boss do anything to persuade the brave and uncompromising Gough.
But a job’s a job, and business was urgent. They found themselves squeezed and forced to take action. The sheriff was too frail to push the wily porter aside. His deputy ended up with a broken arm and two missing jaws.
The firemen were no more successful. Besides, no hose could have extinguished the heroic goalkeeper’s momentum.
An old woman cursed him for two days and nights in a row, hoping that maybe she could make him die of gout so that she could get into the house of the gentleman who hands out tickets to people who want to sell the garden on the hill. The third day, at dawn, the old woman gave up the ghost herself, before she could say the great curse her grandmother’s grandmother had left her in secret.
After this tragic event, the situation became alarming. The chief was ashamed to ask for help from the city in such a case. I mean, she was embarrassed because she didn’t know how to formulate her request, as it wasn’t clear which paragraph of instructions she fell under.
For the next three days and nights, people sat and thought about what to do. What to do? Until one of them got the idea to go to Gough and ask for a signed, stamped and dated certificate that he was still a porter.
I haven’t,” Gough admitted, frightened.
Then what are you standing here for? What gives you the right to mess with people?
That „cunt”, that „crumb”, but there’s no use for a porter to stay a porter. He was dismissed on the spot and sent back to his own. And good for him!
The boss was again able to go into his office, the other officials into theirs, the people to stand in line inside and not in front of the building.
Only, when the urgent outstanding business had been dealt with, the man sent to take the situation to the district could not hand it over because, at the entrance, the young doorman Finch, newly appointed to his post, would not let him into the building.