ALTCULTURE MAGAZINE ||| 59 ||| 7/2022 ||| Binecuvântatele rătăciri ale Amaliei Achard
De Amalia Achard
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
Când e vorba de scriitori români care încearcă a-și face un nume în străinătate, îți dai imediat seama că trebuie să fie tare greu să răzbești.
Cu atât mai mare este bucuria când vezi că reușesc!
Dacă vezi că un român de-al nostru ia un premiu important în Franța, ba mai și repetă această performanță, te-ntrebi cum o fi reușit printre străini.
Cam asta am vrut să aflăm și noi de la Amalia Achard, cum a reușit să obțină Premiul I de la Societatea Poeṭilor și Artiṣtilor din Franṭa.
Eugen Matzota: Cum e cu rătăcirile astea câștigătoare?
Amalia Achard: Errances este un roman autobiografic, iar titlul său (în traducere – Rătăciri) rezumă perfect întreaga mea viață. Ba chiar îndrăznesc să cred și s-o afirm: suntem mulți rătăcitori în căutarea a ceva. Că-i zicem fericire, că-i zicem împlinire, sau că nici nu-i putem da un nume, e totuna. Căutarea este laitmotivul a cărui melodie obsedantă ne poartă pașii prin ceața necunoașterii.
Nu ne întrebăm ce înseamnă fericirea (bănuiesc că există tot atâtea definiții, câți râvnitori), pentru că suntem convinși că atunci când o vom întâlni vom recunoaște-o.
Și ce înseamnă oare „să fii împlinit”? Mi-au trebuit ani mulți și lungi până s-o înțeleg: pentru mine ești împlinit atunci când ai realizat minunea că te-ai născut și că trăiești, că te poți extazia în fața frumosului, că te poți plimba prin inima pădurii, că ai gustat din fructele pământului, că poți iubi și învăța, că te poți minuna, că ești un privilegiat. Bineînțeles că uneori lupta cu viața nu-i ușoară, nici dreaptă, dar chiar și atunci, ai prefera, sincer, să nu te fi născut? Atâta timp cât dăinuie speranța, eu gândesc că nu.
Eugen Matzota: Ceva îmi spune, că așa cum este cazul meu, perioada sumbră a anilor marcați de virus a fost benefică pentru creație.
Amalia Achard: Era prin luna februarie a anului 2020 când s-a abătut asupra noastră virusul criminal și când ni se făcea zilnic raportul sutelor, apoi al miilor de morți de-a lungul și de-a latul lumii. A venit imediat prima izolare. Mi-am spus că s-ar putea să mor înainte de-a fi apucat să-i povestesc fiicei mele iubite atâtea câte-aveam pe suflet. Secrete. Întâmplări. Sfaturi. Așteptasem momentul potrivit. Venise.
Am început să scriu cu frenezie, fără să mă gândesc, fără să-mi „ornez” frazele, pur și simplu le așterneam pe pagină așa cum veneau. Doar două luni mai târziu trimiteam un manuscris de aproximativ 235 de pagini editorului meu, Michel Chevalier, cu mesajul: dragă Michel, îți las în grijă mărturiile mele. Fii bun, te rog, și publică o carte, indiferent de voi mai fi sau nu în viață, când îi va veni rândul (știam cât este de solicitat și cât de lungă-i așteptarea pentru a publica).
Eugen Matzota: Și, totuși, nu mereu graba strică treaba, nu-i așa?
Amalia Achard: Apoi am regretat graba. Altfel aș scrie azi povestea. În fine, ce-i făcut e bun făcut.
La începutul lui 2022 am fost invitată să candidez la concursul organizat an de an de către Societatea Poeților și Artiștilor din Franța (SPAF), unde anul trecut obținusem un neașteptat premiu doi pentru volumul de poezie Seulement si… N-aveam cu ce să candidez, niciun nou volum de poezie publicat, așa că am trimis juriului romanul Errances, fără mari speranțe. Lipsa mea de încredere are și ea un rol. Nu vă puteți imagina surpriza și bucuria la primirea veștii premiului întâi!
Eugen Matzota: Contează mult un premiu, dar și obligă la a încerca mai mult, mai bine.
Amalia Achard: E-adevărat că nu pentru premii și recompense scrie cine scrie, dar nu putem nega că acestea contribuie la confirmarea că decizia ta a fost justă și n-ai risipit hârtia în zadar, că ai fost respectuos cu limba în care-ai scris, cu cuvântul, cu gramatica și – în fond – cu literatura.
Am supraviețuit (deocamdată) virusului, ceea ce înseamnă că destinul îmi dă o a doua șansă, o ocazie să fac, pe cât posibil, mai bine decât prima oară. Refac așadar romanul, dar în limba română. Errances devine Rătăciri. Îmi va cere timp, răbdare, inspirație, dar contez pe noroc, deoarece s-a dovedit a-mi fi prieten bun. Și mai am și o doză de speranță deloc de neglijat…
Errances
(Fragmente)
E vară și copiii sunt afară, la soare. Mama le întrerupe jocul:
– Amalia, du-te fuga până la alimentara Caralău și cumpără un kil de zahăr, că uite, vreau să vă fac o plăcintă și-am uitat că nu-i zahăr în casă. Fii atentă-aici: ai o hârtie de zece lei. Zahărul costă nouă și vânzătorul o să-ți dea rest un leu. Ai grijă să nu pierzi banii! Hai, du-te și vino repede!
Fata pleacă în fugă, dar de cum n-o mai poate vedea mă-sa, încetinește pasul.
De ce mă trimite pe mine la cumpărături tocmai când mă joc mai bine?! Nu-i asta treaba părinților? Că doar nu ne-au făcut ca să le fim slugi! Când am să fiu eu mare și-o să am copii, niciodată n-am să fac una ca asta!
Așa bodogănește ea ori de câte ori o pune mama la vreo treabă. Un kil de zahăr, un kil de zahăr, un kil de zahăr… repetă fata în gând, ca să nu uite.
La câteva sute de metri de casă, pe marginea cărării care duce de-a lungul căii ferate spre alimentara, o fătucă adună iarbă și-o îndeasă într-o traistă. De-abia trece de ea, c-o aude strigând:
– Fetiță!… Fetiță!
Se oprește-n loc și se întoarce, timidă.
– Cum te cheamă?
– Avram Amalia. Dar pe tine?
– Daniela. Şi am cinci ani, dar la toamnă fac șase și mă duc la școală, debitează ea dintr-o suflare.
– Păi și eu mă duc la școală la toamnă. Poate c-o să mergem împreună?
– Da, chiar ar fi bine!… Unde te duci?
– Acuma? La Caralău.
– Şi când te întorci, treci tot pe-aici?
– Îhî, dă ea din cap afirmativ.
– Atunci te-aștept și mai vorbim, bine?
Încântată de noua sa cunoștință, își vede de drum. Un kil de sare, un kil de sare…
Vânzătorul îi dă restul. Phii, îi umple pumnul de bani! Gândind că i-a înțeles nedumerirea, el îi explică (și Amalia intuiește că mustața stufoasă ascunde o gură – parcă-i nenea Vasile):
– Sarea costă un leu; aici ai nouă lei, adică restul la zece lei. Ştii să numeri?
Doar nu-i proastă să-i spună adevărul! Ceea ce nu pricepe însă este: de ce-a zis mama că sarea costă nouă lei? Ori că s-a înșelat ea, ori că vânzătorul a socotit greșit, ce mai contează? Important este că poate să-și cumpere ce-i poftește inima. Pune deoparte un ban pentru mama, iar de restul își ia bomboane, eugenii și turtă dulce.
La întoarcere pășește de parcă i-ar fi dat aripi din umeri care-o poartă până la noua sa prietenă. Se îndoapă amândouă cu dulciuri, povestesc chestii de copii, mama Danielei iese la poartă să ciorovăiască un pic cu ele, după care Amalia își aduce aminte că era plecată în misiune de cumpărături și decide să plece spre casă nu înainte de a promite că va reveni curând ca să se joace împreună.
„Te-ai dus bou și-ai venit vacă, proasta dracului!”, o ceartă mă-sa în preludiu, și-apoi dă-i flocăială și pumni în spinare! „Ţi-oi băga eu sarea pe gât ca să te-nveți minte, tolomaco! Ai grijă de băieți!”, îi mai aruncă peste umăr când să iasă pe poartă. Se duce după zahăr.
Aha, zahăr!… Păi… să se-nvețe minte: copiii sunt făcuți pentru joacă! – conclude fata înciudată de bătaia încasată. Măcar bine că nu i-a băgat sarea pe gât, și până se-ntoarce poate și uită. Nu de alta, da’ un kil…”
***
„Mari rezoluții se impun deci pentru clasa a cincea. Elevii trec de la uniforma albastră la cea bleumarin; se refac clasele, Amalia își pierde prietena care trece la a cincea B – însă de data asta nu mai poate plânge și ascunde ghiozdanul ei la spate; are sentimentul că nu mai merge. Doar sunt mari de-acuma, nu? Drept dovadă, în timpul vacanței de vară s-au despărțit de păpuși după ce au simulat un accident. Neputând să le salveze, „cumetrele” au organizat funeralii în toată regula, le-au săpat gropile în grădina Danielei, au mornăit slujbe religioase ca toți popii care se respectă, au bocit de-a ieșit mama Danielei desculț să vadă ce-i, au dat de pomană doi pumni de buruian la porc – și chit că ăsta n-a zis bodaproste, bunul Dumnezeu o fi ținând cu siguranță cont de umilul „Să fie primit!” al Danielei și-o fi bifând pomana lor ca admisibilă. Ce mai, le-au îngropat ca pe toți morții, creștinește și pe veci.
Chiar dacă refuză s-o recunoască, Amaliei îi este dor uneori de Clara, păpușa ei, care i-a fost alături, fidelă, în tot timpul și tot locul: la școală, ascunsă confortabil în ghiozdan, în pat, unde îi citea seara povești, la masă – aveau aceleași preferințe culinare, în parc, unde o învăța să se cațere în copaci… A fost singura jucărie din toată viața ei. O cumpărase în clasa întâi, când a plecat în tabără la Răstolnița și a trebuit să se smiorcăie o după-amiază întreagă ca s-o înduplece pe doamna Chitic – învățătoarea care-i însoțea, să-i dea cei doisprezece lei. Fiindcă banii de buzunar ai celor mici erau încredințați profesorilor.
În fine, povestea asta aparține trecutului. O alta pagină se întoarce și în noul capitol al vieții sale nu mai e loc de păpuși.”
***
„La urma urmei, de ce-ar fi surprinsă? Răutatea este inerentă ființelor umane. Dacă Amalia ar fi măcar pentru o clipă sinceră, ar putea ea afirma cu mâna pe inimă că este un model de bunătate? Să privim lumea în ansamblu: generozitate, iubire, bunătate, umilință, înțelepciune – rare excepții. Binele îl împărțim în doze mici și pe sub mână, în timp ce răul… ah, răul! Câtă plăcere stupidă să i te consacri! Fără să-ți pui întrebări. Convins că celălalt, întotdeauna celălalt, este responsabil de nenorocirea ta (iar Amalia cunoaște – vai, cât de bine! – această nevoie de a avea un vinovat la îndemână).
Să-ți strivești cu orice preț aproapele, să-l împroști cu noroi, să-l calci în picioare ca să atingi o fericire imaginară și s-o păstrezi doar pentru tine. În nici-un caz să n-o împarți cu altul! Dar dacă am deschide ochii, ne-am da seama că din dorința de a ne cățăra deasupra, de a vedea dușmani peste tot și de a vrea să îi eliminăm, de a face mai mult și mai bine decât ei, nu reușim decât să ne tăiem creanga de sub picioare.
Asta se întâmplă de două mii de ani, dacă nu luăm în cont decât ultimii două mii de ani. Câți evrei au ucis naziștii? Câți palestinieni au ucis evreii? Câți amerindieni au ucis europenii? Câți alți băștinași au ucis colonizatorii? De câte morți sunt vinovați producătorii de arme? Câte sinucideri sunt cauzate de patroni prea lacomi? Asta-i omenirea! Şi-atunci cum să crezi că un singur individ valorează mai mult decât întregul?
Ecosistemul reglează în mod natural toate ființele vii prin intermediul lanțurilor trofice în care fiecare se hrănește cu cea de dinaintea ei, dar niciuna nu se hrănește cu oameni. Dacă animalele dispar în număr din ce în ce mai mare de la o zi la alta (și avem și noi un „merit” în asta), oamenii sunt singurii care proliferează. Să ne omorâm între noi, ar fi soluția pentru a păstra un echilibru? Ar fi justificat ca cei puternici să îi zdrobească pe cei slabi?
Haide, fată, împachetează la loc bucuria, artificiile, râsetele, speranța… E timpul să înfrunți viața reală, viața solemnă și neiertătoare. E timpul să-ți sufleci mânecile și să acționezi! Să nu repeți greșelile din trecut, e și ăsta un mod de a acționa!
Greșeala ei a fost de-a se fi încrezut în sistem și de-a fi trăit după cum i s-a sugerat că se trăiește.
Dintr-o dată i se pare că vede clar și este decisă să nu se mai lase dusă de nas. N-o mai interesează să facă celorlalți pe plac, nu mai aderă la „valorile” lor… de fapt care ne sunt azi valorile? Ce mai reprezintă binele și răul? Trezește-te și devino alta, în loc să te tot plângi constant! Nu mai râvni la fericirea lor, copiind-o!”
Errances
(Fragments)
C’est l’été et les enfants sont dehors, au soleil. La maman interrompt leur jeu:
– Amalia, vas vite à l’épicerie Caralău pour chercher un kilo de sucre! Je vous ferai un bon gâteau. Regarde, tu as un billet de 10 leï, le sucre coûte 9 leï et le vendeur te rendra donc une petite pièce. Fais gaffe, ne perds pas l’argent et reviens vite, surtout!
Elle part en courant, mais ralentit dès que sa mère ne peut plus la voir.
Pourquoi m’envoie-t-elle faire des courses quand je suis en train de jouer? N’est-ce pas le rôle des parents? Ils n’ont pas eu des enfants pour les exploiter, que je sache! Quand je serai grande et que j’aurai des enfants, jamais je ne ferai ça!
Elle râle à chaque fois que sa maman lui demande de faire quoi que ce soit. Un kilo de sucre, un kilo de sucre, un kilo de sucre… répète-telle dans sa tête pour ne pas oublier.
À quelques centaines de mètres de chez eux, au bord du sentier qui allonge le chemin de fer et qui mène à l’épicerie, une fillette ramasse de l’herbe. À peine elle la dépasse que celle-ci l’appelle:
– Petite, petite!
Elle se retourne timidement.
– Comment tu t’appelles?
– Je m’appelle Amalia Avram. Et toi?
– Je suis Daniela et j’ai 5 ans mais à la rentrée j’en aurai six et j’irai à l’école, débite-t-elle d’un souffle.
– Moi aussi j’irai à l’école cette année. Peut être qu’on ira ensemble
– Oui, ce serait chouette… Où vas-tu?
– Maintenant, là? À l’épicerie.
– Et en rentrant, est-ce que tu repasses par ici?
Amalia fait oui de la tête.
– Alors je t’attendrai ici et on en reparlera.
Enchantée de sa nouvelle connaissance elle continue son chemin. Un kilo de sel, un kilo de sel… L’épicier lui rend la monnaie. Incroyable! Il remplit sa petite main de pièces! Pensant avoir deviné sa confusion, le monsieur lui explique gentiment (et Amalia devine que derrière sa moustache épaisse se cache une bouche – on dirait tonton Vasile):
– Le sel coûte 1 léu et je t’ai rendu 9 leï. Est-ce que tu sais compter?
Elle n’est pas dupe pour lui avouer la vérité, mais ce qui la rend confuse c’est que sa mère lui avait dit que le sel coûtait 9 leï… Qu’elle se trompe ou que le vendeur fasse une erreur, quelle importance? Elle peut s’acheter tout ce qu’elle veut, voilà ce qui est merveilleux! En conséquence, elle garde une pièce pour maman et avec le reste achète des bonbons et d’autres sucreries.
Au retour, des ailes poussées sur ses épaules comme par magie la portent jusque chez sa nouvelle copine. Les filles se gavent de bonbons, racontent des trucs d’enfants, la mère de Daniela les rejoint pour causer avec elles, puis Amalia se souvient qu’elle était partie en mission “achats” et décide de rentrer, mais fait la promesse de revenir pour jouer ensemble.
Sa maman se met à lui crier dessus, la traite de vache crétine, lui tire les cheveux et au final lui donne, hargneusement, quelque coups de poings dans le dos. Après quoi, elle part à l’épicerie pour acheter elle-même le sucre en lui jetant par dessus l’épaule:
– Prend soin des garçons!
Oups, du sucre?… Bon, bah, ça lui apprendra. Comme je l’ai dit: les enfants sont faits pour jouer! conclut la petite.
***
De grandes résolutions s’imposent donc pour la 5ème, leur première année de collège. Ils changent d’uniforme pour un bleu marine, refont les classes, Amalia perd cette fois-ci Daniela mais ne peut plus pleurer et cacher le cartable derrière son dos, ayant le sentiment que ça ne marchera plus. Elles sont des grandes, maintenant. La preuve: avec Daniela, pendant les vacances d’été, elles se sont séparées de leurs poupées après avoir simulé un accident. N’ayant pas pu les sauver, elles ont organisé leurs funérailles comme il se doit et les ont enterrées dans le jardin de sa copine. Des grandes… tu parles! Qu’est-ce que ceci, donc, si ce n’est encore un jeu de gamines? Et même si elle ne l’avoue pas, sa petite Clara (sa poupée) lui manque parfois, car elle l’avait accompagnée partout: à l’école, confortablement cachée dans son cartable, au lit, où elle lui lisait des histoires ; à table, elles avaient les mêmes préférences culinaires ; et au parc, elle lui apprenait à grimper dans les arbres… Ce fut le seul jouet de toute sa vie. Elle l’avait acheté en première, dans une colonie de vacances, et il avait fallu qu’elle pleure pendant tout un après-midi pour convaincre la maîtresse de lui donner les douze leï, car les parents confiaient l’argent de poche des petits aux enseignants.
Enfin, c’était du passé. Une page se tournait et dans le prochain chapitre de sa vie il n’y aurait plus de place pour les poupées.
***
En fin de compte, pourquoi s’étonne-t-elle? La méchanceté est propre à l’être humain. Si Amalia était ne serait-ce qu’un instant sincère, pouvait-elle affirmer qu’elle est d’une gentillesse exemplaire?
Regardons le monde en sa globalité: générosité, amour, bienveillance, humilité, sagesse – de rares exceptions. Le bien, on se le partage comme ça, juste entre nous, sous la table, pendant que le mal… ah, le mal! Quel plaisir stupide à s’y adonner! Sans se poser de questions. Persuadés que l’autre, toujours un autre, est responsable de notre malheur (Amalia connaît, oh combien! ce besoin d’avoir un coupable à porté de main).
Son prochain, il faut l’écraser à tout prix, l’éclabousser, lui marcher dessus pour attendre un bonheur imaginaire et le garder pour soi. Non, surtout ne pas le partager! mais si on ouvrait les yeux on réaliserait que, à force de vouloir grimper dessus, de voir des ennemis partout et de vouloir les éliminer, faire plus et mieux qu’eux, tout ce que nous réussissons c’est à couper la branche sur laquelle nous sommes assis.
Deux mille ans que ça dure, si on ne compte que les derniers deux mille ans! Combien de Juifs ont tué les nazis? Combien de Palestiniens ont tué les Juifs? Combien d’Amérindiens ont tué les Européens? Combien d’autres indigènes ont tué les colonisateurs? De combien de morts se font coupables les fabricants d’armes? Combien de suicides à cause de patrons avares?
C’est ça, l’humanité! Comment alors pourrait-on croire qu’un seul individu vaut mieux que l’ensemble?
Les réseaux trophiques régulent naturellement tout être vivant par les chaînes alimentaires de l’écosystème où chaque vivant se nourrit de celui qui le précède ; par contre, aucun ne se nourrit de l’humain. Si les animaux disparaissent d’un jour à l’autre plus nombreux (et nous y sommes pour quelque chose), l’humain est le seul à proliférer. S’entre-tuer serait-il la solution pour garder un bon équilibre? Serait-il justifié que le plus puissant écrase le plus faible?
Allez, ma fille, on remballe la joie, les feux d’artifices, les rires, l’espoir… C’est le moment d’affronter la vrai vie, la vie solennelle et impitoyable. C’est le moment de se retrousser les manches et d’agir! Ne plus faire ce que tu as fait d’erroné, c’est aussi une façon d’agir!
Soudain elle pense voir plus clair et compte ne plus se laisser mener par le bout du nez. Cela ne l’intéresse plus de plaire aux autres, elle n’adhère plus à leurs valeurs… mais quelle valeur ont nos valeurs? Qu’est-ce que le bien ou le mal? Réveille-toi et deviens une autre plutôt que de sans cesse pleurnicher! Arrête d’envier et de vouloir copier le bonheur des autres!
De citit în limba română:
Readings in English
