ALTCULTURE MAGAZINE ||| 58 ||| 6/2022 |||
POOLOURI adică Paranoia Schwartz (XII)
De Gheorghe Schwartz
Tradus de / Translated by
Eugen / Eugene MATZOTA
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
POOLOURI
adică
Paranoia Schwartz
sau
pildele cele mai însemnate din viața plină de învățăminte și îndrăzneală a preacinstitului și prealuminatului Gough, precum și a nu mai puțin strălucitului său contemporan Finch, cu precizări asupra modului în care înțelepții de ieri, de alaltăieri și dintotdeauna au știut să răsfrîngă aceste întâmplări în subtilele lor maxime și cugetări. Și asta nu este încă nici pe departe totul…
Ratatul
“Este soarta obişnuită a celor fără noroc de a avea în viaţă un început foarte vesel, dar un sfârşit foarte trist.” – Graciam, Or., 59.
Gough, aflat la sfârşitul vieţii, constată că n-a avut niciodată noroc în viaţă. De mic copil dorise să devină astronom: deja de atunci pasiunea lui fusese aceea de a scruta noaptea cerul şi de a se imagina în mijlocul nenumăratelor stele colindând de o eternitate bolta. Visase să devină astronom, dar nu s-a putut.
La început, a trebuit să înveţe o meserie “sigură” spre a-şi putea întreţine mama, rămasă văduvă cu doi copii. Muncise mult, lucrase într-un spital, obţinuse o bursă, iar la 23 de ani era medic. Intenţionase să se ocupe, în timpul liber, de astronomie, însă îşi deschise un cabinet şi avea atât de mult de lucru, încât nopţile, când ar fi putut scruta cerul, adormea de îndată ce punea capul pe pernă.
Apoi veni moştenirea. Devenise, pe neaşteptate, unul dintre cei mai bogaţi oameni din oraş. Nu mai trebuia să-şi facă griji materiale, dar era obligat să-şi administreze importanta avere. Era atât de prins încât nici vorbă să-i rămână timp pentru astronomie.
Cât timp lucrase din greu în cabinetul lui de medic, câştigase binişor, însă faima nu-i depăşise cartierul. Acum, când îşi deschisese o clinică, pe unde dădea de două ori pe săptămână, devenise un specialist de reputaţie naţională, fiind ales în tot felul de comitete şi organizaţii de specialitate, toate astea îndepărtându-l şi mai mult de astronomie.
Căsătoria sa fusese un eveniment monden de pagina întâi a ziarelor şi revistelor ilustrate. Soţia sa provenea dintr-o veche familie nobiliară, era frumoasă şi cultă şi se îndrăgostise de el, ascultându-l cît de frumos povestea visele sale astronomice. În curând, îi dărui trei copii, care i-au moştenit, din plin, toate calităţile. Când să se mai ocupe Gough de astronomie?
După toate astea, viaţa păru să fi înnebunit cu totul în privinţa lui Gough. Numai şi numai spre a-l îndepărta iremediabil de astronomie, îl copleşi, într-o avalanşă neîncetată, cu onoruri peste onoruri, titluri peste titluri, obligaţii peste obligaţii. Bietul om deveni atât de bogat şi atât de celebru, încât nu mai avea timp nici măcar zece minute pe zi, dacă acestea nu erau programate riguros de trei secretari particulari cu o lună înainte. La marea lui pasiune, la astronomie, Gough nici nu se mai putea gândi decât, cel mult, în timpul cât se odihnea în avionul său personal sau cât asculta un discurs plictisitor la vreo recepţie solemnă.
Şi – spre a-şi arăta în întregime cruzimea – viaţa aranjă în aşa fel lucrurile încât Gough să aibă la dispoziţie un ultramodern observator astronomic propriu, pe care, însă, să nu fi apucat să-l viziteze decât la inaugurare, atunci când s-au rostit alocuţiunile şi s-a băut şampania.
Bătrân, bogat şi celebru, făcându-şi bilanţul vieţii, Gough trebui să-şi recunoască întreaga înfrângere: astronomia, singura mare pasiune a vieţii sale, a rămas departe pentru el ca şi stelele pe care nu le-a putut cerceta niciodată. Citise în ziare că Finch, colegul său de bancă din timpul şcolii, veşnicul corigent, cel care divorţase de şase ori şi umpluse lumea cu copii nelegitimi, Finch, cel abia achitat de instanţă pentru tot felul de relaţii mai mult decît dubioase, alcoolicul acela notoriu, s-ar fi apucat de astronomie, după ce a absolvit la 40 de ani facultatea şi, după ce n-a făcut o viaţă nimic altceva decât pungăşii, la 70 de ani a descoperit o stea.
Iar Gough, deşi a lucrat atât de mult de când se ştia, n-a reuşit niciodată să ajungă astronom, deşi şi-a dorit-o atât de mult…
E prea multă nedreptate pe lume asta, îşi zise Gough în ziua când fusese ales preşedintele statului, e prea multă nedreptate. Două lacrimi i se prelinseră din ochi şi-şi rostogoli din revolverul său de platină un glonţ în creier*.
Între timp, ticălosul de Finch, învingător şi beat mort, câştigă într-o cârciumă trei dolari la cărţi de la nişte cheflii, nu mai buni decât el.
* Insinuările presei de scandal cum că ar fi fost vorba despre un atentat sau că sinuciderea s-ar fi datorat unor cauze financiare nu sunt decât nişte simple invenţii. Astronomia a fost cea care l-a ucis pe Gough, chiar dacă prea puţină lume este dispusă să priceapă lucrul acesta.
POOLOs
namely
Schwartz Paranoia
or
the most important parables of the life full of learning and boldness of the pre-eminent and pre-enlightened Gough, as well as of his no less brilliant contemporary Finch, with details on how the sages of yesterday, of the other day and always knew how to reflect these events in their maxims and thoughts. And that’s not all yet…
The Loser
„It is the usual fate of the unlucky to have a very happy start in life, but a very sad end.” – Graciam, Or., 59.
Gough, at the end of his life, finds that he has never had any luck in life. As a small child he had wanted to become an astronomer: already from that time his passion had been to scan the sky at night and to imagine himself among the countless stars that had been circling the vault for an eternity. He had dreamed of becoming an astronomer, but he could not.
At first, he had to learn a „safe” job to support his widowed mother of two children. He had worked hard, worked in a hospital, got a scholarship and was a doctor by the age of 23. He had intended to take up astronomy in his spare time, but he opened a practice and was so busy that on nights when he could have been looking at the sky, he fell asleep as soon as he put his head on his pillow.
Then came the legacy. He had suddenly become one of the richest men in town. He no longer had to worry about material things, but he was obliged to manage his considerable fortune. He was so busy that there was no time left for astronomy.
While he had worked hard in his doctor’s office, he had earned a good living, but his fame had not spread beyond his neighborhood. Now, when he had opened a clinic, where he visited twice a week, he had become a specialist of national repute, elected to all sorts of specialist committees and organizations, all of which took him further away from astronomy.
His marriage had been a page-one social event in newspapers and illustrated magazines. His wife came from an old noble family, was beautiful and cultured, and had fallen in love with him, listening to him telling his astronomical dreams. She soon gave him three children, who inherited all his qualities. When would Gough take up astronomy again?
After all this, life seemed to have gone completely crazy for Gough. If only to drive him irrevocably away from astronomy, it overwhelmed him, in a ceaseless avalanche, with honors upon honors, titles upon titles, obligations upon obligations. The poor man became so rich and so famous that he had no time for even ten minutes a day, unless they were rigorously scheduled by three private secretaries a month in advance. His great passion, astronomy, was all Gough could think about, at most, while he rested in his personal plane or listened to a boring speech at some solemn reception.
And – to show its cruelty in full – life arranges things in such a way that Gough has a state-of-the-art astronomical observatory of his own, which, however, he did not get to visit until the inauguration, when the speeches were given and the champagne was drunk.
Old, rich and famous, summing up his life, Gough had to admit defeat: astronomy, the one great passion of his life, remained as distant to him as the stars he could never survey. He had read in the papers that Finch, his school-room mate, the weakest student, the one who had divorced six times and filled the world with illegitimate children, Finch, the one just acquitted by the court for all sorts of more than dubious affairs, that notorious alcoholic, had taken up astronomy after graduating from college at 40 and, after a lifetime of doing nothing but swindles, at 70 had discovered a star.
And Gough, despite working so hard for as long as he could remember, never managed to become an astronomer, even though he wanted it so badly…
There’s too much injustice in this world, Gough said to himself the day he was elected president of the state, there’s too much injustice. Two tears welled up in his eyes and he rolled a bullet from his platinum revolver into his brain*.
Meanwhile, the bastard Finch, a winner and a dead drunk, wins in a saloon three dollars at cards from some revelers, no better than himself.
* The tabloid press’s insinuations that it was a bombing or that the suicide was due to financial causes are mere fabrication. It was astronomy that killed Gough, though few people are willing to accept that.
Campionul
“Banii n-aduc fericirea!” – Corina Chiriac, în timp ce cânta.
Vineri a avut loc meciul de box pentru titlul european al semigreilor, iar sâmbătă Finch se afla deja în căutarea unui challanger pentru proaspătul campion european. Avea, bineînţeles, multe nume în vedere, o listă întreagă pe care modifica lunar ordinea ce atesta la zi ierarhia categoriei pe vechiul continent.
Gough îi spuse:
– Eu, maestre, boxez cu oricine, dar dacă-mi mai aduci vreodată un sac cu grăsime în care să-mi pierd mâinile, să ştii că te las pe dumneata să te descurci cu el!
Ofertele nici nu lipseau, dar nici nu reprezentau cine ştie ce. Finch asistase mulţi boxeri celebri, la categoria grea se simţise întotdeauna cel mai bine, întotdeauna putuse să mai câştige un ban. La fel şi la categoriile mici. La semigrei, însă, nu se anunţau atâţia: sau se înghesuiau doar nişte amărâţi, sau nişte indivizi prea puternici. Pe Gough îl adunase de pe drumuri, îi aranjase câteva meciuri şi-l făcuse destul de repede candidat la titlu. Apoi a avut noroc şi l-a scos campion. Devenea însă tot mai clar, pe zi ce trecea, că Gough nu va putea rezista pe culme decât printr-un şir neîntrerupt de miracole. Iar acestea nu se prea întâmplă, ori dacă se întâmplă, se mai strecoară şi ceva normal pe undeva şi atunci toate celelalte miracole nu mai valorează doi bani.
Finch avea de ales între un boxer faţă de care Gough nu avea nici o şansă şi un altul poate şi mai amărât decât elevul său. Primul putea câştiga, dar nu aducea bani. Al doilea nici atât. Optase, totuşi, pentru acesta din urmă: îi promise titlul pentru întreaga reţetă a încasărilor.
Gough pierdu meciul la puncte, aşa cum fusese prevăzut.
Cu punga plină, dar uitat de toţi, Gough intră într-un bar. Acolo făcea o figură cunoscută, însă în ziua aceea nu i s-a mai acordat nici o importanţă. Nu mai era campion. Îl stimau (era bogat), dar nu-l mai băteau pe umăr, ca înainte. Şi, cu toţi banii pe care îi avea, Gough se plictisea de moarte. Acum visa până şi la “sacul de grăsime”, numai să audă din nou tribunele urlând, prinse în febra meciului, iar, prin mişcările sale din ring, să dirijeze iarăşi entuziasmul mulţimii.
Dar nu se mai putea. Îi oferi tot ce avea lui Finch pentru un singur aranjament. Toţi banii pentru câteva minute în ring. Pentru câteva minute netrucate.
– Dai o avere pentru a fi bătut! îl avertiză Finch, luând banii.
Dar Gough se plictisea atât de îngrozitor, iar nostalgia ringului era atât de puternică, încât n-avea de ales.
Adversarul îl făcu K.D. de două ori în prima repriză. La pauză, însă, acelaşi adversar, bine „sfătuit” în colţ, deveni parcă alt om şi, până la urmă, pierdu lupta.
Gough nu fusese destul de bogat pentru a-şi putea permite să fie bătut bine. Dar asta n-a aflat-o niciodată. Aşa că a mai boxat ani de zile, primindu-şi în rate mici bătaia, bătaia pe care şi-o cumpărase cu atâtea speranţe.
The Champion
„Money doesn’t bring happiness!” – Corina Chiriac, while singing.
Friday’s European lightweight title boxing match took place, and by Saturday, Finch was already looking for a challenger to the newly crowned European champion. He had, of course, many names in his sights, a whole list on which he changed the monthly order that attested to the category hierarchy on the old continent.
Gough told him:
– I’ll box anybody, master, but if you ever bring me another bag of grease to lose my hands in, I’ll let you handle it!
There was no shortage of offers, but they weren’t much to offer. Finch had seen a lot of famous boxers, he had always been the best at heavyweight, he could always make a buck. Same with the smaller categories. But in the lightweights, there weren’t that many announced: either they were just a bunch of poor guys, or they were too strong. Gough had picked him up off the road, set him up for a few matches and made him a title contender pretty quickly. Then he got lucky and made him champion. But it was becoming clearer every day that Gough would only be able to hold on to the top by a continuous string of miracles. And these don’t happen very often, or if they do, something normal sneaks in somewhere and then all the other miracles are worthless.
Finch had a choice between a boxer against whom Gough didn’t stand a chance and one perhaps even more mediocre than his pupil. The former might win, but he wasn’t making any money. The second one neither. He opted, however, for the latter: he promised him the title for his entire takings.
Gough lost the match on points, as predicted.
With his bag full, but forgotten by all, Gough entered a bar. There he made a familiar face, but that day he was no longer given any attention. He was no longer champion. He was respected (he was rich), but they didn’t pat him on the shoulder like they used to. And with all the money he had, Gough was bored out of his mind. Now he even dreamed of the „fat sack”, only to hear the stands roar again, caught up in the fever of the match, and, by his movements in the ring, to direct the enthusiasm of the crowd again.
But there was no more. He offered everything he had to Finch for a one-shot deal. All his money for a few minutes in the ring. For a few minutes unbroken.
– You give a fortune to get beaten! Finch warns him, taking the money.
But Gough was so dreadfully bored, and the longing for the ring so strong, he had no choice.
His opponent knocked him out twice in the first round. At half-time, however, the same opponent, well „advised” in the corner, seemed to become a different man and eventually lost the fight.
Gough had not been rich enough to afford to be well beaten. But he never found that out. So he boxed for years more, taking his beating in small doses, the beating he had bought with so much hope.
Plata
“Să trăim mereu cu gândul că va trebui să dăm socoteală.”– Cicero.
Gough, terminând de mâncat, îşi curăţă farfuria cu o bucată de pîine. Apoi, satisfăcut, se şterse cu colţul feţei de masă pe gură şi râgâi inteligent de câteva ori, după datină.
Sprinten şi rutinat, chelnerul se repezi spre el, întrebându-l dacă mai doreşte ceva şi vârându-i cu eleganţă nota de plasă sub nas.
– Cât?
– 19 lei, zise chelnerul, vizând polul cu o tristeţe profesională.
– Bine, atunci am să-ţi plătesc 18.
– Cum 18? 19.
– De ce?
– Aveţi de plătit 19 lei. Şi chelnerul începu să facă socoteala celor consumate. Deci 19 lei.
– Bine. Atunci am să-ţi plătesc 18.
Cu un gest nobil, chelnerul cedă stoic.
A doua zi, după ce Gough termină de mâncat, şi după ce şterse farfuria cu ultima bucată de pâine, după ce se frecă cu faţa de masă şi râgâi atât de cuviincios, chelnerul se înfăţişă din nou cu nota de plată.
– Cât?
– 18 lei.
– Bine, atunci am să plătesc 17.
………………………………………………………………
Chelnerul se înfăţişă, deci, în faţa lui Gough pentru cea de a optsprezecea oară. Gough, căruia i-a priit vizibil mâncarea restaurantului, respira fericit.
– Îmi place aici. Cât am de plată?
Chelnerul, pentru prima oară cu o mină mai optimistă, zise:
– Zero. Nu aveţi de plătit nimic.
(În ziua aceea chelnerul avea un ten într-adevăr sănătos)
– Bine. Atunci dă-mi dumneata un leu!
The Bill
„Let us always live with the thought that we will have to give an account.” – Cicero.
Gough, finishing his meal, clears his plate with a piece of bread. Then, satisfied, he wiped the corner of his face across his mouth and burped smartly a few times, according to custom.
Sprinted and routinized, the waiter rushed over to him, asking if he wanted anything else and elegantly shoving the net note under his nose.
– How much?
– 19 dollars, the waiter said, eyeing the pole with professional sadness.
– Fine, then I’ll pay you 18.
– How 18? 19.
– Why?
– You have to pay 19 dollars. And the waiter began to count the money. So 19 dollars.
– Okay. Then I’ll pay you 18.
With a noble gesture, the waiter gave in stoically.
The next day, after Gough had finished eating, and after he had wiped the plate with the last piece of bread, after he had rubbed his face against the table and burped so politely, the waiter appeared again with the bill.
– How much?
– 18 dollars.
– Fine, then I’ll pay 17.
………………………………………………………………
So the waiter appeared before Gough for the eighteenth time. Gough, who visibly enjoyed the restaurant’s food, was breathing happily.
– I like it here. How much do I have to pay?
The waiter, for the first time in a more upbeat mood, said:
– Zero. You don’t have to pay anything.
(That day the waiter had a really healthy complexion)
– Okay. Then give me one dollar!
Un devotat slujitor al presei
“A suporta înseamnă a birui destinul nostru.” – La Bulwer Lytton, Pompei.
Gough a fost un om cu totul şi cu totul imposibil. Nu numai că avea mereu păreri personale, dar se încăpăţâna să le şi afirme peste tot. Era mereu revoltat, mereu peste măsură de nemulţumit pentru ceva şi de fiecare dată dădea fuga pe la diferitele redacţii spre a-şi impune punctul de vedere.
Finch profita excesiv de această însuşire scârboasă a lui Gough.
Se întâmpla, de pildă, ca nesuferitul de Gough să intre într-o redacţie pentru a protesta energic împotriva unui element necinstit strecurat într-un post important (cum ar fi, de pildă, un anume poştaş, căruia dacă nu-i dădeai un bacşiş gras, nu-ţi aducea decât o dată pe săptămână cotidianul la care erai abonat; sau gestionarul de la magazinul de coloniale, care vindea pe faţă numai şi numai cunoscuţilor), se întâmpla ca Gough să toace din nou timpul domnilor redactori cu protestele sale caraghioase, că imediat ce apărea şi Finch, ca din întîmplare, prin birourile publicaţiei. Finch acesta îşi făcuse o faimă din faptul că era singurul om de pe suprafaţa pământului care ştia să-l ia pe Gough cu binişorul şi, fiind un personaj inteligent şi capabil, mai era în stare chiar şi să exploateze la maximum realităţile lumii. Pentru că, observase Finch, nu era un om în redacţie care să nu fie dispus să-i ofere câteva parale numai să-l scoate pe Gough din birouri. Iar Finch, înţelept, pentru a nu tăia găina care dă oul de aur, se mulţumea cu puţin: dacă domnii redactori n-aveau bani la ei, Finch era dispus să primească doar şi un calup de săpun, o căpăţână de zahăr sau un pumn de linte pentru serviciul inestimabil pe care-l făcea. (Păi, şi el avea necesităţile sale şi de aceea pretindea de la chelnerul ce-l servea un bon de decontare, iar consumaţia era trecută în mod tacit în contul cheltuielilor redacţionale. Cum altfel? Ca să-l poată scoate dintr-o redacţie pe domnul Gough spumegând de furie, Finch trebuia să-l ademenească la un local. Acolo, în timp ce înfulecau, Gough îşi vărsa pe mai departe necazul, iar Finch se făcea că-l ascultă, însă, de cele mai multe ori, profitând de indignarea neconsumată a celuilalt, îi şterpelea acestuia o bună parte din porţie. Pe deasupra, Finch nici nu era cu totul cinstit în ceea ce făcea, el având în permanenţă tampoane de vată asupra sa şi, pretextând o otită rebelă, îşi astupa urechile tocmai atunci când Gough ajungea la punctul culminant. Fapt ce îi producea de fiecare dată indignatului o nespusă tristeţe. Finch ar fi putut fi acuzat chiar şi de sadism în demersul său atât de necesar, de n-ar fi avut şi el scuzele sale, mai ales că o bunică de a sa asurzise, într-adevăr, la nouăzeci şi opt de ani din pricina unei otite netratate la timp. Şi după toate astea, Finch trebuia să mai şi plângă, la sfârşit, împreună cu Gough, lucru convenit în contractul nescris asumat, mai ales că nu-i venea deloc greu, cu atât mai mult cu cât nu se ştia niciodată dacă transpiră sau dacă lacrimi îi curg din ochi. Gough era mulţumit şi aşa.)
Gough se defula încetul cu încetul, iar, în final, îi mai rămânea şi recunoscător lui Finch. Adevărul este că niciodată nu s-ar fi putut aştepta la atâta înţelegere din partea vreunui redactor ca de pe urma acestui om brav şi suferind, care era Finch, om cumsecade, unde nu numai că găsea înţelegere, care nu numai că dădea tot timpul din cap cu interes, ci îl mai şi invita la o masă bună. Finch constituia o consolare pentru toată lumea.
Aşa că, pe nesimţite, şi Gough observă că merită se te indignezi peste măsură de câte se întâmplă implacabil în univers. Te enervezi, mergi la o redacţie, te descarci, apare omul acela cumsecade şi te invită la un restaurant. Nu e rău deloc! Ba, dimpotrivă, e chiar bine! Atât de bine încât Gough acceptă să întocmească şi un orar riguros pentru a avea un itinerar echitabil pe la diferitele redacţii. Dacă mergea prea mult într-un loc, oamenii se supărau şi nici nu mai apăreau şansele necesare ca acel Finch să ajungă la timp.
Gough şi Finch deveniră personaje notorii în lumea presei. (Şi ce dacă era Gough cunoscut doar ca pisălogul tipic? Toate defectele lui se echilibrau îndată prin apariţiile providenţiale ale lui Finch.) Redactorii se mai schimbau, mai erau daţi afară, mai îmbrăţişau alte meserii, alţii mureau (“Şi întotdeauna, dom’le, mor cei mai cumsecade dintre oameni!”), însă Gough şi Finch reveneau la fel de regulat şi la fel de proaspeţi, ca de obicei. Pe faţa lor nu se putea citi deznădejdea decât atunci când se pomeneau în dreptul unei redacţii proaspăt închise din cauza unui faliment. (Dar asemenea lucruri nu se petreceau decât în cazul publicaţiilor ai căror redactori se zgârceau cu Finch, atunci când acesta, în altruista lui pornire, se angaja să-i elibereze de cicălelile şi scandalurile lui Gough. Lucrul devenise atât de evident, încât nu exista superstiţie mai ferm fixată între conducătorii de publicaţii decât aceea că fondurile alocate lui Finch se întorc înzecit, iar zgârcenia faţă de acelaşi om se termină falimentar. Falimentar! Încât nu exista lucrător al presei care, în fiecare dimineaţă, atunci când se trezea, să nu-şi dorească, drept cel mai frumos dar al zilei respective, să aibă prilejul să-i dea lui Finch un cadou cât mai semnificativ.) Da, era frumos, era de-a dreptul înălţător momentul când puteai să-l chemi pe domnul Finch la o parte şi să-i spui că-l rogi să-ţi facă favoarea de a primi o mică, o neînsemnată atenţie, cu rugămintea de a-l lua pe veşnicul indignatul Gough de acolo. Să-l ia şi să-l ducă unde o vrea!
– La restaurant? obişnuia să întrebe Finch.
– La restaurant, consimţea redactorul, întregind atenţia.
Şi Finch îl lua pe Gough, cel ce spumega iarăşi şi iarăşi de furie şi, pe drum, se gândea cu admiraţie la lumea asta mare şi atât de bine organizată, încât nu se mai termină motivele pentru care neîmblânzitul Gough se tot poate enerva, ba că aceste motive proliferează mulţumitor, că se tot schimbă, astfel încât accesele de furie ale lui Gough nu păcătuiesc niciodată prin monotonie.
Meseria lui Finch nu era tocmai uşoară: era şi aceasta o artă ce pretindea talent şi îndemânare. Gough nu putea fi luat pur şi simplu de guler şi aruncat într-un restaurant. Însă fiindcă domnul Finch se pricepea aşa de bine să-l îmblânzească pe Gough şi întrucât era în stare să-l îndepărteze din redacţii (exact atunci când lucrurile atingeau apogeul), calităţile sale erau răsplătite pe măsură.
Finch a trăit demn şi util. Rolul său a fost imens în lumea presei, chiar dacă, pentru marele public, aportul său a trecut neobservat. Este oare întâmplător că după moartea-i prematură – probabil pricinuită de surmenaj –, este oare întâmplător, întrebăm, că după moartea lui Finch au dat faliment atâtea publicaţii? Este întîmplător?
P. S.: După moartea prematură a domnului Finch, crizele de furie ale lui Gough au devenit neproductive şi profund neplăcute pentru lumea presei. Până la urmă, Gough a fost internat într-un lăcaş pentru bolnavi mintali. Acolo îi este locul…
A Devoted Servant of the Press
„To endure is to overcome our destiny.” – Bulwer Lytton, Pompeii.
Gough was an utterly impossible man. Not only did he always have personal opinions, he stubbornly asserted them everywhere. He was always outraged, always beyond dissatisfied about something, and always ran to the various editorial offices to get his point across.
Finch took excessive advantage of this sickening Gough trait.
For example, the obnoxious Gough would walk into a newsroom to protest vigorously against some dishonest element slipped into an important post (such as, for example, a certain postman to whom, if you didn’t tip him a fat tip, he would only bring you the newspaper you subscribed to once a week; or the manager of the Colonial shop, who sold only to acquaintances), it happened that Gough would once again take up the time of the editors with his ridiculous protests, that as soon as Finch appeared, as if by chance, in the offices of the publication. This Finch had made his fame by being the only man on the face of the earth who knew how to take Gough for a ride, and, being a clever and capable character, was even able to exploit the realities of the world to the full. Because, Finch had observed, there wasn’t a man in the newsroom who wasn’t willing to offer him a few bucks just to get Gough out of the offices. And Finch, wisely, not to cut the goose that lays the golden egg, was content with little: if the gentlemen editors had no money on them, Finch was willing to receive just a bar of soap, a sugar cube, or a handful of lentils for the invaluable service he performed. (Well, he had his own needs, too, and so he demanded a receipt from the waiter who served him, and the consumption was tacitly charged to his editorial expenses. How else? In order to get Mr Gough out of the newsroom foaming with rage, Finch had to drag him to a pub. There, while they ate, Gough would pour out his troubles, and Finch would pretend to listen, but more often than not, taking advantage of the other’s unconsummated indignation, he would swipe a good portion from the other’s mouth. On top of that, Finch wasn’t entirely honest in what he was doing either, he constantly had cotton wool pads on him and, feigning a rebellious ear infection, would plug his ears just as Gough was reaching his climax. This always gave the indignant man an unutterable sadness. Finch might even have been accused of sadism in his much-needed approach, had he not had his excuses, especially as a grandmother of his had indeed deafened at ninety-eight because of an untreated ear infection. And after all, Finch had to cry with Gough at the end, which was agreed in the unwritten contract he’d made, especially since it was not hard for him, especially since you never knew if he was sweating or if tears were streaming from his eyes. Gough was content as it was.)
Gough was slowly deflecting, and in the end, he was still grateful to Finch. The truth is, he could never have expected so much understanding from any editor as from the brave and long-suffering Finch, a kindly man, where he not only found understanding, who not only always nodded his head with interest, but also invited him to a good meal. Finch was a comfort to everyone.
So, offhandedly, Gough, too, notes that it pays to be overly indignant at how much relentlessness is going on in the universe. You get angry, you go to a newsroom, you vent, that nice man shows up and invites you to a restaurant. Not bad at all! On the contrary, it’s really good! So good that Gough even agrees to draw up a strict timetable to ensure a fair route to the various newsrooms. If he went too far in one place, people got upset and the chances of that Finch arriving on time were gone.
Gough and Finch became notorious figures in the media world. (So what if Gough was known only as the typical piss-taker? All his faults were soon balanced out by Finch’s providential appearances.) Editors changed, editors got fired, editors took other jobs, editors died („And always, my lord, the kindest of men die!”), but Gough and Finch returned as regularly and as fresh as ever. Their faces were only filled with despair when they found themselves standing in front of a newsroom that had just closed because of bankruptcy. (But such things only happened to publications whose editors were stingy with Finch when he, in his selflessness, undertook to free them from Gough’s nagging and scandals. The fact had become so obvious that there was no superstition more firmly fixed among the heads of publications than that the funds allocated to Finch would return in full, and that miserliness towards the same man would end in bankruptcy. Bankrupt! So much so that there is not a press worker who, every morning when he wakes up, does not wish, as the best gift of the day, to have the opportunity to give Finch a gift as significant as possible). Yes, it was nice, it was downright uplifting the moment when you could call Mr. Finch aside and tell him that you were asking him to do you the favor of receiving a small, insignificant attention, with the request that he take the eternally indignant Gough away. Take him and take him where he wants to go!
– At the restaurant? Finch used to ask.
– At the restaurant, the editor agreed, completing the attention.
And Finch would take Gough, who was foaming again and again with rage, and on the way he would think admiringly of this big world, so well organized that there is no end to the reasons why the untamed Gough can keep getting angry, and that these reasons proliferate contentedly, that they keep changing, so that Gough’s fits of rage never sin by monotony.
Finch’s job was not an easy one: it was also an art that demanded talent and skill. Gough couldn’t simply be grabbed by the collar and thrown into a restaurant. But because Mr Finch was so good at taming Gough, and because he was able to get him out of the newsroom (just when things were at their peak), his skills were rewarded accordingly.
Finch lived a dignified and useful life. His role was immense in the world of the press, even if, to the general public, his contribution went unnoticed. Is it by chance, we ask, that so many publications went out of business after his untimely death – probably due to overwork? Is it accidental?
P. S.: After Mr. Finch’s untimely death, Gough’s tantrums became unproductive and deeply unpleasant for the press world. Eventually, Gough was committed to a mental institution. That’s where he belongs…
De citit în limba română:
Readings in English
