INFRANEGRUL – GHERASIM LUCA și PAUL PĂUN
De Adrian Grauenfels
ECOULTOUR le mulțumește tuturor celor care sunt alături în lupta pentru educație și cultură!
INFRANEGRUL
PRELIMINARII LA O INTERVENŢIE SUPRA-TAUMATURGICĂ ÎN CUCERIREA DEZIRABILULUI
DIN COLECŢIA SUPRAREALISTĂ CATALOG – Editura SAGA 2021
GHERASIM LUCA
Gândirea exprimată în filamentele tari ale tăcerii și convulsiei o ia înaintea rădăcinii imposibile, i-o ia înainte și o urmează cu ajutorul unei mașini pentru ridicat tone de priviri și tot fluidul dintre plante.
Se deschide o ușă, o ușă drapată într-o rochie cu spatele descoperit, blasfematorie și flagelantă, care exprimă protestul total al câtorva inimi cufundate într-o mare de fum și silite, de această respirație în funingine, să calce toate imperiile unde pătrunde demonstrația lor, triunghiulară, fastuoasă și metalică deopotrivă, ridicând geamurile rare și disparate ale unei peninsule necunoscute vreodată, fugind împrejurul exordiului.
Ideea neagră a revoluției, pe care zidul n-o evocă și chiar zidul, dispersat, aderă, înainte de-a se fi format, la distanță de un metru de albul osului, la o lungime de undă de spuma gestului.
Ridicăm un pahar pentru a provoca zborul consistenței sale, punem pe masă o foaie de hârtie pentru a găuri rezistențele.
Acolo unde încep și sfârșesc posibilitățile oricărei forțe materiale pentru a sugera alături de mătase abisul care o atrage până la limita extensibilității sale, aruncându-i în aer monstruosul păr, provocarea ca unică eroziune refuză să se ascundă în fibrele regretului.
Avem astfel un mic instrument de tortură în fața noastră.
Umbra evitată apropie corpul și caută cu o febrilitate greu explicabilă modalitatea de a putea identifica oricând lampa acestor fibre, fără a risca să împrăștie prin oraș oroarea pestilenței sale neobișnuite, cu toate că ea pare să constituie condiția necesară a acestui exercițiu, comun speciilor ce încearcă să sfărâme singurătatea, secretul, înfășurate parcă într-un semn de adio, himera aceasta emoționantă pe care o uitasem, din cauza curiozității dezlănțuite de iubire.
În același timp, umbra teoretică a limbii.
Acolo unde deschizătura datorată ultimului nu își afirmă necesitatea, începe avalanșa negației: o risipă nebună de da și de nu, o suită de spectre perfect verosimile, cu degete repezi, vehicule ale unei rulete mai violentă decât cadranul cicatrizat pe care mersul său letargic îl conține. Gestul care imită vocea, mai bine ca soluția cu pauze a necesarului, lovește aerul cu puterea ceaiului absorbit de insectă.
PAUL PĂUN
Scuturând încet scaunul seducător, fețele noastre vor afla cifrele aerului, închis mai ermetic decât convulsia dintre buze. În jurul nostru, levitațiile îmbrățișează coafuri lunatice, ușurința de nespus cu care ochiul se confundă cu ceea ce vede iar orgoliul urechii începe să priceapă ce e surd și mut în cuvintele adormite pe bordura înaltă unde buzele chemate răspund doar prin surâs.
Firește, dincolo de tăcerea cristalizată, se află un fluture mort, care mai oscilează, chemând încă palidele treme risipite, dușmanii apelor torturate zadarnic de o distanță pe care o pârghie lipsită de imaginație a învins-o radios.
Eroarea este întotdeauna intrinsecă.
Invocăm teroarea apei pentru a evita elastica sa consecință.
O ridicăm la rangul de teroare a pământurilor și o difuzăm deasupra lumii, cu aripa atingând ușor și chiar intrând în atolul aplicat ca o rană înghițită din câteva sorbituri, cu frunzele care-și pierd strălucirea, cu ochiul vrăjit de frunze, neștiind dacă trebuie să-i fie închis propriul vis fulgurant, neștiind vreodată, neștiind vreodată care sunt limitele șalelor în mână. Luna neagră a coșmarului vestește o trezire ce seamănă cu terorismul ridurilor pe care-l presupune obrazul acestei clipe cu neputință de judecat în afara pendulei sticlelor uriașe ale duratei, relativizată până la forma dorințelor – aceste femei ideale precum masacrul, înghețate ca flautul de piatră pierdut în fluviu, alunecând de pe faleze în spațiul celor două extreme, ce fac în așa fel încât ochiul pedalelor să poată vedea în talpa ciclistului exact în momentul căderii.
Doar iubirea.
Doar ea, iubirea, care creează obiectivitatea cu ochi de întuneric.
E tot ce poate fi dorit în inima mișcării prelungite a naturii: venirea ochiului prin noaptea pasională și marea lui retragere către noi, fluture multicolor al invitației, amant ideal al ubicuității veșnice.
Orizontul împrăștie o lepră generală, aruncând halterele fricii la înălțimi de neatins.
Am deschis obrazul dinăuntru al lemnului, el ne-a răspuns cu o flacără pe care gradele zilei suiau încet, respirând, printr-o injurie în trepte, cu o voluptate clădită mai degrabă din păsări și minerale decât din sadism.
Fosilele treze conspiră, sunt la fel de necesare vieții ca și inima tulburată de ceea ce încă nu poate numi.
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?
DONATE
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
