Clasa nevrednică (I)
De Claudiu Iordache
Acum, când tu ești printre vechii Profeți, noi, cei rămași aici, ne-am gândit să te arătăm așa cum erai, de fapt.
Un Profet printre ai lui români din România pe care o iubeai atât.
Și o iubești și-acum, sunt sigur, căci iubirea trece de pragul acela pe care unii îl numesc moarte.
Ca mai mereu când nu iei în seamă vechile vorbe, poate că nu mulți au înțeles că sunt contemporan cu un Profet.
Așa este: nimeni nu e profet în țara lui!
Nici măcar tu n-ai fost…
Cristina, cea pe care ai lăsat-o să aibă grijă de cele lumești, a propus să ne aducem aminte de momentele cum prevedeai ce va fi astăzi, de-acum aproape 20 de ani.
Eu doar am spus ”așa facem!”
Te-a înțeles cineva?
Te-a ascultat cineva?
Hai să vedem…
Eugen Matzota
Dorința de putere pare înnăscută, spune Wilhelm Stekel. Dacă este hipertrofiată devenim inapți pentru viață. Căci doar câțiva aleși reușesc să își satisfacă această dorință. Există o importantă lege a vieții psihice pe care trebuie să o cunoașteți: dorința de putere se îndreaptă întotdeauna către punctul în care întâmpină cea mai mică rezistență!
∞
Poate că un studiu liber despre clasa politică ar trebui pornit de aici. Emulul lui Freud a sesizat încă din anii ’30 ai acestui secol că dorința de a domina raporturile de supraviețuire într-un mediu perseverent vitreg este înnăscută. Ce putem reproșa, în acest caz, coteriilor de putere, permeabile caracterelor nescrupuloase, decât motivul pentru care concentrarea prerogativei nu a produs decât abuz, oroare, spaimă, nenorocire? Când partea fiecăruia din puterea tuturor se transformă în puterea câtorva, putem vorbi în voie despre o lume defectă. Forța politică este de natură diabolică.
Tema răului, acolo unde omenirea suferă datorită ei însăși, este de natură politică. Între frica de a fi și lăcomia de a avea, originarul omenesc rămâne mereu amenințat din lăuntrul său. Exercitarea violențelor sociale nu-și găsește precedent în restul regnului animal. În specia omului, echilibrul dintre prădător și prada sa a fost distrus. Beția conștiinței sale asediate de coșmarul sfârșitului îl aruncă la beregata umanului. Filozofia a căutat zadarnic motivul binelui ca o compensație absurdă a faptelor dedicate răului. Eu nu mai cred în binele originar. Cred, în schimb, în tentația schizoidă a perpetuării dominației unei clase decăzute din puterea lui Dumnezeu.
∞
Tot întregul s-a frânt!” a consemnat Ady Endre la începutul acestui secol. Același tot întregul face astăzi explozie în jurul nostru. Scriu aceste rânduri cu gândul la barbaria anilor din urmă. Senilitatea acestui veac nu mai poate fi ascunsă. (să ne temem de ultimele lui respirații!) În timpul său, sute de milioane de oameni nu au putut să își ducă viața până la capăt, pentru ca un Mao și Stalin să și-o trăiască toată pe a lor. Pentru România, această sută de ani constituie limita unei scurte măreții dar și a unei îndelungi agonii. Caut astăzi spre ea ca înspre o patrie ce expiază vini nerostite încă.
Remușcările abia o mai mișcă. Răul i s-a instalat înăuntru. Nu am întâlnit o definiție mai nimerită a acestui rău decât cea pe care involuntar a dat-o Dan Stanca, recenzând cartea lui M. Nițescu „Sub zodia proletcultismului”: „Spunerea adevărului cu orice preț face rău!” deși răul României este un fapt definitiv dovedit.”
∞
Nu poți insulta multă vreme nepedepsit relele obișnuințe ale mulțimilor! Apatia lor devine furie de câte ori cineva le-o înfruntă. Această intuiție o dovedesc tiranii, care reușesc să le îngrădească libertatea inutilă sub constrângerea propriilor ei atribute.
În România, perioada cuprinsă între anul 1990 și 1997 a fost a maximei dilatări a caracterologiei politicianului! Omul nu poate fi “eliberat” decât prin putere ori spaimă. Puterea până la capăt, ori spaima până la capăt, permit individului să devină maimuța propriilor lui utopii degradate.
Secolul nostru își rezervă colecția sa de canalii politice. Scrutarea morală îngheață când contemplă, ca pe o locuință colectivă a ucigașilor de popoare, iadul politicianist.
Trebuie să rămânem suspicioși de fiecare dată când vreun semen al nostru ne cere umărul pentru a se sprijini de el, în numele puterii! De altfel, moartea are un contract permanent cu puterea! În statul universal puterea impune încă legea unei lumi în care libertatea este în maximă suferință!
∞
Scriu aceste rânduri cu o silă enormă. Scriu despre clasa politiciană a României. Numele celor care o compun este mai puțin important decât fenomenul în sine. Politica dilată viciile supraviețuirilor colective. Cauza pentru care mașina politică se gripează rămâne încă neclară. Nu avem parte, în această țară, decât de Statul absolutist în esență. Societatea își amână nașterea de pe un deceniu pe altul. Cetățeanul ar putea urca prin Societate tot ceea ce coboară prin Stat. Statul îl apără de propria lui libertate, Societatea i-ar expune sinele arbitrajului libertății sale. Stranie pare oscilația de la maxima libertate a individului la maxima libertate a statului care-i formează ghetoul ereditar. Numim, probabil, civilizație contractul prin care individul suferă Statul ca pe o restrângere voluntară a înclinației de a trăi neîngrădit, trăind Societatea ca pe o extindere maximă a îngrădirilor pe care s-a constrâns să le accepte de bună voie.
Ultima sută de ani a fost a unui secol politic! Nicicând, în celelalte, miza puterii (ca distribuitor al inegalităților suportabile) nu a împletit mai complicat politica forței cu forța politicii! Dacă până la 1900 popoarele chemau libertatea, egalitatea și fraternitatea în ajutorul căminului statal, după 1914 puterea națiunilor și-a consacrat valența punitivă pentru a impune o ordine minimală unui haos global. După această dată au urmat două perfecte războaie mondiale în care peste o sută de milioane de beligeranți, ignoranți-inocenți, au luat calea norilor. Suferința nu vindecă prin ea însăși, ea schimbă doar viața în moarte, transformând biografiile fugoase în promisiuni fără alte urmări.
Păcii ipocrite ce le-a succedat i s-a adăugat războiul rece, până într-un Decembrie ’89, când căderea violentă a comunismului a întrerupt discursul sincer al răului absolut. Numai viciile absolute construiesc lumea noastră! Repartiția drepturilor a rămas mult în urma distribuției servituților. Când Ceaușescu pângărea România, fericirea prin asumarea servituții a dominat suferința apărării virtuților. Fericiți par și astăzi cei care, sfidând România cu viața lor ipocrită, îl insultă pe Dumnezeu!
∞
Puterea vine mereu de undeva, ca un crivăț care bate dinspre timpul boreal al unui ținut misterios, îngheață, izbește, acoperă, distruge rezistențele spiritului și prosperă prin asta, după care pleacă mai departe, acolo unde verosimilul, normalul, sufletul firescului a apucat să reînflorească. Trebuie să ne-o închipuim, puterea, ca pe o coasă ucigașă ce decapitează florile de mac ale unor speranțe nechibzuite. Puterea este un curent marin care tulbură climele, provocând secete, inundații, furtuni în comportamentul indivizilor și mulțimilor ce nu știu a construi pentru ele însele.
Puterea e un blestem ce transformă binele în rău, mărinimia în zgârcenie, blândețea în furie, dragostea în ură și înțelepciunea în nebunie. Ea, puterea, hrănește confuziile cu excesul atâtor fapte de neînțeles, făcând din oameni propriile lor marionete. „Nimic din ce atinge puterea nu mai rămâne la fel!” pare a spune Andreotti! Ori este o replică a cronicarului genial pe care l-a avut puterea absolută: William Shakespeare? Puterea aceasta reconstruiește lumea după planul fantasmelor sale.
Degeaba i ne împotrivim – înaintea puterii mulțimile dovedesc rezistența cea mai scăzută. Ea știe să seducă, nu-i așa, constrângându-le, corupându-le, instigându-le la pasivitate, supunându-le și jucându-se cu nevrozele lor. Puterea care se oferă, se ia! Vai și amar de amantul care o refuză. Dar puterea se predă arareori; curtezană rafinată, ea flirtează cu victimele sale, le atrage ca să le respingă, le îmbrățișează ca să le sufoce, le adoarme sufletul ca să li-l piardă! Puterea este o neistovită reînsuflețire a imundului; nici în cele mai luxoase palate, unde se lăfăie în mijlocul lingușitorilor ei, nu dispare mirosul de mlaștină, căci puterea rămâne moașa putreziciunii!
∞
În 1995, lumea noastră pare a fi o erupție împietrită. Ne apropiem vertiginos de izvorul unui nou mileniu. Puterea tace. Echilibrul terorii a îngrășat-o prea mult. Puterea domnește ca Ecaterina cea Mare peste lumea bărbaților conformați. Blake scria că, fără îndoială, cea mai puternică otravă este aceea din coroana cu lauri a lui Cezar! Ce s-a ales până la urmă de Alexandru cel Mare, de Octavian Augustus, de Caligula ori Attila, de Carol cel Mare, Ludovic al XIV-lea, Napoleon Bonaparte, de Mao, Mussolini ori Pol Pot, Idi Amin, Bokassa? Posedarea puterii alterează uzul liber al rațiunii. Kant oferă și un diagnostic: “Tocmai uzul liber al rațiunii poate îngrădi puterea.”
Până una-alta, uzul liber al rațiunii rămâne o contaminare blocată. Patriarhul lui Garcia Marquez este nu stăpânul absolut al puterii, ci al degradării maxime a însușirilor ei. Duhoarea puterii absolute mută nasul popoarelor. Dar vai de cei ce îndrăznesc să ducă batista la gură, căci pestilența puterii trebuie suportată. Puterea nu se teme de democrație: atunci când libertatea indivizilor i se opune, ea cheamă în ajutor spaima de libertate a mulțimilor. Al doilea război mondial a adus în față, pentru început, trei democrații și patru tiranii. Confruntarea ce a urmat s-a soldat cu un deznodământ savant regizat. Căci puterea și-a sacrificat tiranii obosiți pentru a se gratifica prin mai tinerii amanți ai democrației!
Că diferențele între Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt au fost mai degrabă de expresie, o dovedește Livadia unde cei patru au rostit un același jurământ abject în favoarea Puterii. Când Puterea se satură de ibovnici, ea le pune Lumea pe umeri ca să-i strivească sub ea! De abia atunci, ca prin miracol, totul în jurul și înăuntrul lor, ca în Macbeth, se prăbușește…
∞
Libertatea, în sine, nu schimbă niciodată nimic! Marxismul a imaginat o lume a inegalilor egali ca efect al adminstrării puterilor generale. Liberalismul își croiește drum spre o inegalizare a egalităților care să permită tuturor să nu coboare sub un prag de pericol. Libertatea este o primăvară a societăților, dictatura o iarnă a lor. Dar fără truda semănătorului, o primăvară poate fi la fel de aridă ca și iarna ce-i închide ciclul. Iată ce datorăm: cultivarea acelei libertăți în absența căreia nu putem deveni mai mult decât în prezența ei. Libertatea este un produs costisitor al conviețuirii, ea pretinde mai mult decât oferă, deși fără ea oboseala conștiințelor vine mai repede.
Libertatea scrie un statut al cooperării instinctelor în vederea traversării riscului tuturor. România încă nu și-a asumat această performanță. Ea întârzie să devină liberă, întârzie să devină România. Declinul îi este nu de formă, de mijloace, de reprezentare, ci de substanță. Lipsa de reacție a românilor la aflarea veștii condamnării la moarte a lui Ilie Ilașcu spune totul despre o dezangajare interioară care dezonorează. O astfel de știre ar fi trebuit să arunce România în aer. Dar ea a trecut neobservată! Încotro, România? Falsa dilemă ce o derutează este o alegere imposibilă între puterea fără libertate și libertatea fără putere. În ultimele cinci decenii am fost ostatecii puterii fără libertate, de cinci ani suntem captivii libertății fără putere. Tot una! Libertate – societate, puterea – stat; cu prea mult Stat și prea puțină Societate, România a rămas, până la urmă, orfană și de libertate și de putere.
Cum mai pot fi îndreptate lucrurile, nu doar în România dar și aiurea? Căutarea instinctivă a lumii ideale tulbură în continuare lumea reală. Trăim, la mijlocul unei curse strânse, sentimentul că nu mai ajungem! Utopia e mult în față. Clipa ar trebui grăbită. Dumnezeu nu așteaptă.
VA URMA
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?
DONATE
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
