Fragmente din ”INTERVIU CU ADRIAN GRAUENFELS – POET, SCRIITOR, ARTIST, EDITOR ȘI TRADUCĂTOR”
George ROCA:
Vă știu mereu ocupat cu promovarea literaturii române (și nu numai!) în spațiul virtual. Scrieți proză, poezie, construiți reviste, aveți o editură unde produceți cărți, vă ocupați de grafică de carte, ilustrații pentru materialele publicate, promotor cultural… Cum puteți realiza atâtea proiecte?
Adrian GRAUENFELS:
Cu mare ușurință și plăcere. Timpul este un element flexibil, iar ingineria m-a învățat să fiu organizat și eficient. Lucrez uneori 12-13 ore pe zi fără întrerupere. O fac cu respect și cu seriozitate pentru că reușita în orice activitate este o chestiune de calitate și transpirație. La mine vei găsi în plus și o mare cantitate de improvizație care vine de la jazz, o muzică care mă fascinează. Un „mentor” al meu este francezul Boris Vian care era inginer, scriitor și muzician (cânta jazz la trompetă), fără să se poată decide ce meserie i se potrivește mai bine. Cât despre multitudinea de activități am o explicație generată de epoca post-postmodernista pe care o traversăm, care a distrus barierele intre medii și a unificat artele. Consider că omul aflat în epoca informațională nu poate rămâne fidel unei singure forme de comunicare sau de expresie ci este obligat să adreseze câteva medii care se împletesc și se completează. Mulți artiști tineri de azi manipulează cu ușurință fotografia, grafica, prelucrarea digitală de imagine, animația, producția video.
Poezia a devenit concretă, îmbinata cu desene, cu o grafică bogată sau cu grafisme preluate din realul semiotic care ne excită permanent vizualul. La muzeele de artă modernă ale secolului XXI găsim un mix de sculptură cu sunet și mișcare, obiecte care vorbesc și emit lumină, iar în balet mixul de jazz, clasic și modern este frecvent probat în public. Cineticul, audio-vizualul, proiecția video trebuie luate în considerație, dezvoltate și folosite extensiv.
G.R.: Ne cunoaștem încă de la mult apreciata „Rețea Literară” inițiată de dl. Gelu Vlașin. Care au fost începuturile dumneavoastră literare? De ce literatură și nu tehnică, mai ales ca de profesie sunteți inginer. De unde și când a început dragostea pentru poezie și jurnalistică!?
A.G.: E o poveste mai lungă, legată de mama mea care lucra pentru o revistă israeliană de limba română. Cunoscând bine limba franceză, mama traducea masiv dulcegării din reviste pariziene care erau publicate săptămânal cu finalul „va urma”. Când tatăl meu a fost internat pentru o operație majoră am înlocuit-o pe mama preluând sarcina traducerilor unor texte care mi se păreau efectiv stupide. Timp de o lună am improvizat aventuri, afaceri cu gangsteri, traficanți și spioni în Orientul Mijlociu. Era fascinant pentru mine să manipulez cuvinte, să narez o istorie și să inventez dialoguri imaginare. Dar a mers, redacția revistei a fost foarte mulțumită!
Cam prin în anul 2000, a izbucnit ca un vulcan Internetul și, cu el, a venit adrenalina comunicării fără limite. La început eram curioși, timizi, simțeam forțele telurice care deschideau lumi și puneau în legătură suflete. Barierele geografice au căzut, planeta a devenit acel sat global unde te informai și schimbai idei și trăiri cu oricine, oriunde în lume, nelimitat. Poșta a sucombat mailului electronic. Citeam cu nesaț poezie și proză, vizitam muzee de pe trei continente, sau priveam fotografii plasate on-line de călători înarmați cu o cameră digitală, între Anzi și Kamceatka. Dar marele imbold pentru scris a venit de la o întâmplătoare întâlnire virtuală cu o studentă din Cluj.
Un personaj misterios, care scria sub numele „Tibick”, o poezie proaspătă, neconvențională și mai ales provocativă. Căzut în capcana dialogului virtual m-am înhămat la un duel mental care a durat cam doi ani de scris poezie interactivă. Un colaj aleatoric care capta îndoieli, experimente, tatonări ale invizibilului dintre sexe despărțite de 2000 km și 40 de ani, diferența de vârsta între cei doi autori. A rezultat o carte de colaje poetice pe care am publicat-o sub numele „În vizită la Ussais”. Era debutul meu, obraznic, arogant și probabil rău văzut de bătrânii condeieri.
O altă persoană căreia datorez enorm este doamna Carmen Visalon, poet bucureștean (din păcate, decedată acum câțiva ani) care devenise administratorul unui site dedicat poeziei, numit „Agonia”. Acolo veneau cei mai buni poeți ai României dar și din Diaspora să-și expună fructul peniței, într-o perpetuă, ambițioasa competiție. Erau recompensați de comentariile cititorilor și numărul de vizionări, scrupulos numărate de serverul siteului. Carmen m-a încurajat și recompensat cu steluțe, ca apreciere pentru ineditul scrisului meu. Am căzut repede în această plasă și am realizat cu dânsa o carte de colaje poetice, care după decesul dânsei în anul 2013 s-a materializat la „Saga”, în cartea de poezii postume „Doi ani cu Carmen Visalon” care conține 45 de poezii ale acestei mari doamne. De aici drumul a fost simplu și pavat cu minuni care numai în literatură se pot întâmpla.
La „Rețeaua Literară” am aderat ceva mai târziu, la înscrierea mea pe site erau aproximativ 400 de membri. Vlașin a instalat „rețeaua” pe o platformă americană care avea un program de editare prietenos și simplu, spațiu de comentat on-line pentru cititori și mai ales posibilitatea de a plasa în text fotografii care completau povestea cu un vizual atractiv. Succesul a fost meteoric și în câțiva ani rețeaua depășise 15.000 de abonați. Am fost naiv să cred că o astfel de platformă va dăinui cât există internetul, așa că timp de câțiva ani buni am încărcat acolo multe texte și poezii fără să păstrez originalul, cea ce azi numim back-up. Nu știu exact ce probleme au apărut între firma americană și Mr. Vlașin, cred că era legat de mărirea substanțială a taxelor anuale cerute de gazde.
După căutarea fără succes a unor sponsori, Rețeaua s-a închis pentru doi sau trei ani, ca să reapară din nou, spre surpriza mea și a altor utilizatori. Între timp, abonații Rețelei, navigaserăm spre altă rețea de succes planetar: Facebook. Din păcate, tot ce postasem înainte de pauza forțată s-a pierdut în beciurile netului. Morală pentru autori: Nu vă bazați pe generozitatea netului. Ce are valoare să fie dublu și triplu salvat!
La jurnalism am ajuns împins de întâmplare. Nu e un secret că limba noastră maternă cunoaște în Israel un monoton și permanent declin, datorat împuținării vorbitorilor de limbă română (generația tânără preferă, cum este firesc, ebraica) dar și faptului că multe ziare și tipărituri au dispărut după apariția netului și a telefonului mobil care oferă știri – instantaneu și gratuit. În casa părinților mei se găseau săptămânal 2-3 ziare de limbă română cât și excelenta revista „Minimum”, editată de regretatul Al Mirodan. Ele nu mai există de ani…
În schimb, s-a evidențiat „Jurnalul Săptămânii,” condus de doamna Doina Meiseles. Ieșind eu la pensie, am căutat o ocupație care să mă atragă. În jurul Doinei, s-a format cu timpul o grupă de scriitori, reporteri și jurnaliști de prima mână care dau ziarului (ajuns acum la numărul 600) culoare și un conținut elevat. M-am alăturat, deci ,eforturilor de a realiza cel mai bun ziar românesc din Diaspora. Acolo, am putut publica eseuri despre artă, istorie, despre avangarde și poezie. Încerc să aduc și noutăți tehnice, și de doi ani încoace, să promovez cărți și autori care au ales să-și publice cărțile la editura mea – SAGA.
G. R.: Sunteți scriitor și traducător de limbă română, ebraică și engleză. Cum se materializează aceste aptitudini în munca pe care o produceți?
A.G.: Cred că trăim un cross-talk cultural fără precedent. Schimbările geo-politice și apariția netului au facilitat accesul la comori culturale, care intrigă și stârnesc interesul consumatorului de artă. Dar există un mare număr mare de cititori care nu posedă suficient limbile franceză, italiană, germană, spaniolă sau engleză. În aceste limbi s-a produs mai toată cultura europeană pe care o iubim și care ne alimentează de două milenii. E o datorie și o nobilă sarcină să traducem din bogata literatură care s-a creat în secolul XX și care nu a fost accesibilă multor categorii de amatori de artă și cultură. Așa se face că m-am angajat să traduc în câteva ocazii din opera lui Paul Celan, Benjamin Fondane, și Gherasim Luca de care sunt legat în mod special și afectiv.
Dar, marea mea aventură cu ebraica și cultura israeliană am realizat-o acum 2 ani când am tradus și publicat în limba română pe marele poet Yehuda Amichai (Poezii Alese, volumul I și II, editura Saga). Au precedat circa 50 de poeți israelieni moderni pe care i-am tradus ocazional. Erau prezentați în ziarul „Yediot Aharonot”, care publică joia în secțiunea sa literară poezii alese, unele absolut superbe și surprinzătoare prin problematica ridicată și construcție.
Aici ar trebui amintite diferențele intre limbile semitice și cele latine, structura frazei, muzicalitatea și ritmul ebraicii. O parte din aceste traduceri s-au materializat în volumul „Raza de Acțiune” (Editura SAGA), coautor fiind poetul Leo Butnaru din Chișinau, Republica Moldova. El a tradus poeți ruși, eu israelieni moderni și astfel am produs o antologie serioasă a scrisului poetic între Nistru și Iordan. Într-o foarte erudită și extensivă prefață la acest volum, Leo Butnaru justifică problemele multiple care se pun traducătorului de poezie.
În prefața mea la carte am ales să menționez dilema în care se scaldă traducătorul unei piese non-lineare așa cum este poezia rimată: „Traducerea materialului rimat este practic imposibilă din acele sute de motive care au demonstrat că traducerea versului omoară originalul. În plus, întâlnim dificultăți de stil, de frazare, de ritm. Limba română are o altă structură și o altă muzicalitate. Ca să elucidăm chestiunea reușitei, trebuie să consultăm analizele unor experți. Kimon Friar ne spune că traducerea este «o relație între două organisme când unul dintre cele două poate prospera numai după celălalt, care îl precedă și-i pregătește mediul înconjurător. Toate formele tehnice sunt valide, de la ritmul interlinear la parafraza extremă. Un talent poetic deosebit poate îmbogăți și să altereze modul în care poemul original este citit. Lucrarea tradusă, se citește drept un poem original, însă atât de fidelă originalului, încât un cititor, citând din ea, ar putea fi convins că îl citează pe poet și pe traducător deopotrivă. Traducătorul, încercând să lucreze pe o diversitate mare de poeți, ar trebui să fie ca un actor în multe roluri, prin care vocea sa personală este auzită. El trebuie, cu mare atenție, să verifice ambiguitățile, nuanțe, punctuație, sintaxa, cuvinte compuse – întinzând limbajul ales, până la punctul de rupere. Un traducător trebuie să fie deseori un mai bun artizan decât poetul însuși, căci el încearcă prin literă să atingă spiritul»”.
Eu, unul, am depășit multe necazuri care omoară poezia tradusă, depărtându-mă oarecum de textul original, în speranța de a reda suflul și spiritul autorului în detrimentul preciziei textuale. Cât despre poezia ebraică rimată propun să nu fie tradusă, rezultatul va fi catastrofal oricâtă muncă, transpirație și talent va depune temerarul traducător.
Am mai făcut o altă carte de traduceri, de unul singur, grupând poeți tineri israelieni, practic necunoscuți vorbitorilor și cititorilor de limbă română. („Poezia ebraică modernă”, Editura Saga, 2018 – ebook). Cum nu sunt priceput la făcut reclamă, cartea a rămas undeva pe net, neluată în seama deși conține poezii foarte interesante care tratează spiritul israelian, problemele existențialiste de aici, războiul și dragostea, conflictul interior, izolarea etc.
G. R.: Ați produs revistele de artă și cultură tipărite precum „Izvoare” și „Babilonul descifrat”. Pentru ce grup de cititori erau dedicate.
A.G.: Revistele de care întrebi au fost produse exclusiv de mine sau parțial, cum este cazul „Izvoarelor”. „Izvoare” este o revistă scoasă de ASILR, o tradiție începută de când la conducerea asociației se afla poetul Shaul Carmel. Ideea era să se strângă de la fiecare membru un text, proză, poezie, epigrame sau recenzii, incluse într-o lucrare antologică care să reflecte stare lucrurilor în comunitatea scriitoricească, an de an.
Așa se face că 3-4 ani consecutivi am avut sarcina să editez, să adaug grafică și coperți la materialele colectate. Era un prilej fortuit să cunosc mai bine valențele colegilor de condei. Erau acolo câțiva corifei ai scrisului, monștrii sacrii ca de ex. Iosef Campus, Andrei Strihan, Zoltan Terner, Andrei Fischof, care meritau atenție… dar restul… cam departe de numele de scriitor. Era (și a rămas) o asociație bătrână, obosită, care privea obsesiv în trecut, cu greu funcționând în lumea nouă a computerului digital.
„Babilonul descifrat” a fost o încercare făcută ca să demonstrez că se pot depăși granițele Israelului care funcționa ca un gheto pentru intelectualul de limba română. Foarte puțini scriitori imigranți din România au răzbit în lumea mare, spre deosebire de mulți prozatori israelieni care au fost traduși și promovați intensiv în Europa și SUA. În broșura „Babilonul Descifrat” am cerut participanților (din Israel și diaspora) să prezinte texte în două limbi, română-engleza, română-franceză sau română-italiană. Şi ei au venit cu entuziasm, din Irlanda, Canada, Franța, Italia, România, SUA…
Am ilustrat broșura, am corectat-o la sânge, coperta a venit din Canada de la doamna Sash Segal, iar tipăritura pe hârtie velină am făcut-o sub un control pedant la o firmă serioasă din Tel Aviv.
G. R.: Ați cucerit spațiul virtual cu publicații precum: „Secolul XXI”, „Alchemia” și „Nautilus”. Care este tematica abordată de fiecare în parte?
A. G.: Toate aceste reviste s-au născut interactiv, din dorința de a ridica nivelul nostru cultural dar și din nevoia de a produce un spațiu mediatic, inexistent în real. Cititorul modern stă la el acasă, așezat comod în fotoliu și se vrea răsfățat. Are în mână o cană cu cafea, în față are un ecran. De ce nu i-am servi pe tavă din minunile care se petrec în arte, în vizual, pe scena culturală atât de bogată și diversă.
Mi-am propus să selecționez noutăți din galeriile de artă, din muzee, scrieri ieșite din comun, teatru, fotografie, recenzii despre cărți noi… poezie tradusă sau autohtonă. The Sky is the limit… alegerea mult mai grea. Inundația informațională este o plagă, e nevoie de discernământ și de cunoaștere a consumatorului, altfel el va trece repede la altă „atracție” a netului. Răbdarea noastră scade. Timpul este prețios și segmentat de alte activități, de interferențe multiple.
Am început să editez de unul singur revista „Nautilus”, unde am captat voci libere dispuse la schimbări de formă, de conținut. Așa am putut publica poezie concretă, eufonii, ekphrasis, (text inspirat de o operă de artă) experimente, teatru modern, materiale pregătite în luna care precede lansării revistei. Am colaboratori permanenți, ca de exemplu: Maria Sava, dr. Sofia Gelman, Liviu Antonesei, dr. Varga Istvan Attila… dar și mulți invitați de prestigiu cum ar fi Şerban Foarță, Paul Vinicius, Roni Căciularu, pictorul Baruch Elron, dr. Dorel Schor, sau colaboratori din Europa precum cei de la revista „Itaca”, Filomela Bucur (desene), Emanuel Pope și Anca Tănase (traduceri), Marius Chelaru din Iași sau Beatrice Bernath cu poezie și desene…
G. R.: Editura „SAGA” face valuri și creează bucurii în inimile scriitorilor de limba română din Israel. Când ați fondat-o și cu ce scop?
A. G.: Răspund cu un citat: „Evreul e o creatură atât de neliniștită, încât trebuie să facă tot timpul ceva, să plănuiască ceva. E genul de om care, indiferent de cât de multe ori va fi dezamăgit, își va face imediat alte iluzii. E o trăsătură definitorie a intelectualilor. Dar, de vreme ce evreii sunt aproape toți intelectuali, neliniștea și dorința de a face lucruri, corecte sau greșite, a devenit o caracteristică națională.” (Isaac Bashevitz-Singer)
Am căutat să umplu nișa creată de efectul concurent produs de două fenomene declanșate de declinul cărților tipărite.
Marea problemă a literaturii actuale este dezinteresul pentru cartea tipărită în favoarea conținutului „on line” care este dinamic, mai concis și este servit consumatorului în mod selectiv. Tineretul citește mult mai puțin, viața se petrece azi în telefonul mobil. Ne rămâne nouă, celor născuți în secolul XX, sarcina salvării slovei scrise. Emerson asemuia cândva biblioteca cu o peștera vrăjită din care ies personaje magice. În cazul revistelor virtuale de azi magia se obține greu, senzația de „deja vu” este pretutindeni și doar un conținut excepțional mai poate stârni un interes, și el de scurtă durată. Vin mereu alte tentații.
Câți dintre noi cunosc barzi în viață? Mă gândesc involuntar la Francois Villon, murdar și flămând improvizând prin mahalalele Parisului. Oare vindea el poezie?
Al doilea motiv care deranjează autorul de limbă română din Israel este unul economic. Cu timpul, rolul editorului s-a transformat, s-a metamorfozat…
El nu mai sponsorizează un autor, tipărindu-l, vânzându-i cărțile și plătindu-i un dividend… pentru că din cărți nu se mai câștigă bani. Editorii la noi, speculează orgoliul și sincera dorința a autorului de a se vedea tipărit. Rolurile s-au inversat, editorul este plătit ca să producă o carte în 50-100-200 de exemplare pe socoteala autorului, care se trezește cu două sau trei lăzi grele, pline cu cărți, pe care trebuie să la vândă el însuși sau să le dea cadou. De trăit din scris… nici vorbă!
„Saga” s-a născut din necesitatea de a rezolva dilema autorilor care nu au resurse pentru mega proiecte, vânzări și campanii susținute de promovare. Am ales o cale comodă oferită de marile librarii virtuale, ele primesc cărți în format digital și le vând la cererea oricui în lume. Poți achiziționa 1-2-3 sau chiar și 10 volume care sosesc acasă impecabil și într-un timp record de 7-10 zile de la comandă.
Ceea ce trebuie adăugat la cele spuse în interviul de mai sus este faptul că lupta lui Adrian Grauensfels pentru cultură, în general, și, mai ales, pentru cea românească, continuă!
Iată, în curând, noua sa publicație, JURNAL ISRAELIAN, ajunge la numărul 60.
Vorbim aici despre un săptămânal de artă, cultură, iudaism și traduceri care apare în Israel, adresându-se românilor din Diaspora, cât și celor din România.
Este greu de crezut că s-au adunat deja 2500 de pagini pline de adevărată cultură, dar asta este realitatea care ne place!
La mai mare, Adrian Grauenfels!
Eugen Matzota
Îți place ce-am făcut până acum?
Ajută-ne să mergem mai departe,
cu atât cât poți.
Leu cu leu s-a construit Ateneul.
Asociația ECOULTOUR – OAMENI, FAPTE, IDEI
RO46INGB0000999911598179, ING Bank,
RO21BTRLRONCRT0287053901, Banca Transilvania
Did you like it?
DONATE
THANK YOU!
De citit în limba română:
Readings in English
