de Eugen D. Popin

peisaj cu ciori în alpi

ciori flămânde
aleargă bezmetic
pe pajiştea proaspăt cosită
tot ce le cade sub gheare

neruşinate
precum o ceată de călăreţi
intră în ţeasta poetului
strivesc liniştea
calcă în picioare cuvinte
se amuză de imaginea ciudată a munţilor
ies apoi triumfătoare prin cerul gurii
după care bat furioase din aripi
şi smulg fără milă
hălci întregi din trupul firav
pe care apoi le lasă
sângerând
între silabe şi pietre.

băutorul de bere

el nu-şi doreşte altceva
decât savoarea
lichidului brun-auriu
curgându-i prin esofag

dinaintea halbei
se simte
aproape de absolut
refuzând orice altceva

în halbă
totul arată altfel
până şi lumina are altă culoare
iar aerul
e respirat între două guri de bere

în oraşul domnului K.

se făcea că am ajuns
în oraşul unde totul se întâmplă
aşa cum trebuie să se întâmple

după ce cobor din tren
socotesc nimerit să scot din valiză umbrela pliantă
(n-am de unde şti cum va fi vremea)

îmi schimb apoi ochelarii
îi pun pe cei noi
cu fanta de privit pe mijlocul lentilei

împachetez cu grijă pălăria într-o pungă ecologică
şi o îndes în buzunarul interior al pardesiului
portul ei în afara clădirii – doar cu aprobare specială

dichisit
în spiritul locului
ies din cubul de sticlă al gării

abia apuc să fac doi paşi
şi-un tramvai cu botul ca de submarin
intră în staţie

câţiva călători coboară
paşii lor seamănă cu pachetele de carne congelată
transportate pe bandă rulantă
din camioanele frigorifice

disciplinat
urmez simbolul pietonului luminat în verde
intru în interiorul vagonului
toţi stau în picioare
deplasându-se în ritm de melc înainte

în clipa în care ajung în faţa ieşirii
trebuie să coboare
indiferent în ce staţie au ajuns

între staţii
tramvaiul circulă cu viteze impresionante
încât nu ai când să reperezi ceva anume

nu ştii unde eşti
unde ai să cobori
iar staţiile sunt marcate cu litere
care se schimbă din oră în oră

cu toate acestea
după o vreme te simţi acasă
în oraşul domnului K.

fiara care moţăie
la porţile cerului

cel mai ciudat sentiment
l-am încercat în ziua în care
mi s-a sugerat că aerul pe care îl respirăm
îl datorăm cuiva
care nu e nici dumnezeu
nici pământul nici soarele
aşa cum îmi închipuiam eu
în naivitatea mea de copil

ei bine
iar asta am aflat-o câţiva ani mai târziu –
aerul îl datorăm unei bestii
care la rândul ei s-a născut dintr-o altă bestie
care moţăie viclean la porţile cerului

(dar chiar şi acum
când nu mai cred în bufonerii
zăresc uneori
undeva departe
dincolo de zenit
ochiul fiarei
deschis)

pervazul bătrânei doamne

nu ştiu dacă mai ştiu
cum arăta pisica vecinilor
şi nici dacă avea obiceiul
să-şi devoreze prada
pe pervazul de la bucătărie
acolo unde bătrâna doamnă
îşi făcea zi de zi rondul
trecând la catastif
tot ce zbura ori ciripea
în faţa vizavi ori în spatele blocului

ceea ce însă nu am uitat
e seara de ajun
când colindătorii
i-au pus bătrânei doamne
pe prag
un porumbel mort
cu un cartonaş atârnat de gât
pe care sta scris
“vorbitul poate fi uneori
la fel de periculos ca şi mersul pe-acoperiş”

îmi vopsesc rănile cu vopsea de asfalt

uneori
înainte să adorm
îmi amintesc
de mobila veche din dormitorul mamei
de patul ei dublu cu saltele demodate
de noptiera cu furnirul mat şi albit
pe care stau rânduite ca la paradă
medicamentele de toate zilele
şi un  portret îndoliat al tatei 

pe neaşteptate
ies din cuşca mea cu uşă glisantă
mă aşez dinainte-mi
mă privesc îndelung
apoi mi se face o poftă nebună
să scotocesc în punga cu jucării
să alerg după funigei –

apoi ostenit mă opresc în faţa casei
îmi vopsesc rănile cu vopsea de asfalt
îmi pun jar în palme
după care bat la uşa mamei

…o Doamne măicuţă
n-am fost niciodată
fructul din care să poţi muşca
ori de câte ori ţi se face foame !…