(Fragmente – V)
De Claudiu Iordache
În cazul puterii nu există decât politica închisă.
SUBTITLU
Tentaţia de concentrare în poli a puterii este automată.
Am lăsat deliberat la urmă două teme: a creaţiei ori a beneficiului exerciţiului de putere!
Lumea naturală este fără creaţie.
Schimbarea nu-i insuflă acel ceva care să o poată întrista ori bucura de ceea ce este. Natura nu are lacrimi. Marmura ei nu plânge. Zgomotele sale nu sunt ţipăt.
Puterea naturală este, fără a afla vreodată de ce.
O planetă anonimă izbită, la ordinul întâmplării, de un meteorit Shoemaker face explozie. Ei, şi? Tot restul universului rămâne şi pe mai departe un kief, o stare de repaus absolut, o devălmăşie de neant fosilizat. Nici un palpit. Nici o tresărire. Nici urmă de etelehie aristoteliană.
Pe pământ toate sunt altfel. Smulse din măruntaiele sale, fragmente infinitezimale ale vieţii native se combină frenetic, parcă sub imperiul unei alte comenzi. Azotul, oxigenul, carbonul, hidrogenul au urzit la naşterea unei lumi de antracit viu. Inertul s-a însufleţit şi pe urmele acestei stranii transfigurări şi-a făcut ivirea puterea!
Puterea de a fi, expresie a contrariilor profundului, puterea de a continua, în inconştienţă, traiectoria ireductibilă a unui destin. Biologia apucase să scrie o bună parte din numărul (fără sfârşit) de capitole al unicei sale cărţi cu final deschis, dedicată preumanului, în ziua în care nişte arheologi norocoşi au reuşit să dezgroape sub o colină din Australia scheletul unui bărbat culcat pe o parte, cu braţele împreunate în dreptul pubisului, ale cărui oase erau vopsite în carmin!
(Nu ne putem imagina astăzi fiinţa aceasta temătoare însufleţită doar de puterea sa.)
Au urmat întâlnirile cu Lucy, fetiţa de 3 milioane de ani, cu Abel, deshumat din nisipul Marelui Rift, cu omul de Lindow din viitoarea ţară a druizilor, cu omul zăpezilor, Oetzi (ajuns din urmă, cu 5300 de ani în spatele timpului nostru, de o săgeată cu vârf de silex care i-a străpuns plămânul), aţipit pe veşnicie într un sarcofag de gheaţă din Dolomites, Alpi – o miraculoasă aventură a antropogenezei!
Saltul chinuit de la homo erectus la homo sapiens a pretins mai mult de şaptesprezece milenii. Aveau să-i fie investigate, pe rând, mereu în alte locuri ale împărăţiei lui şi mereu în alte clipe ale biografiei sale globale, grafiile, mitogramele (în cavernele geologice ale Franţei), strigătele de luptă sculptate pe gresii, statuetele criptice, de vârsta calcedoniei, reprezentând femei însărcinate, urmele de pirogă ale tălpilor de copil, răcite în argile, sau chipurile sigilate de spaimă ori voluptate sub lava care a acoperit Pompeiul, până şi gândirea sa abstractă turnată în contemplarea concentrată a omului de la Hamangia.
Cum aveau a-i fi răvăşite, jefuite ori profanate comorile depuse spre păstrare în leagănul tăcut al pământului, conţinând teracote, papirusuri, arme, monede, medalii, podoabe, plăcuţe de aur scrijelite de profeţii începutului ori pepite de răşină, risipite pe drumul chihlimbarului, împreună urme recompuse ale „artei regeşti“ a exercitării puterii dintotdeauna!
De-abia în acel moment omul modern a descoperit omul! Omul acela tulburător, agricultor, vânător, zămislitor, artist, în al cărui genom sălăşluieşte cromozomul ambiţiei sale de mai târziu şi din care a izvorât nestinsa sa voinţă de putere – kratos, este la originea propriilor sale simboluri, un incunabulum al tuturor motivelor umane de mai târziu. De la a ridica o piatră deasupra capului până la a înălţa un destin deasupra lumii (puterea asupra vânatului, puterea asupra unui vânător mai puternic decât vânatul) este toată aventura puterii de care a avut nevoie pentru a supravieţui.
Despre această însuşire discutăm astăzi în termeni îngrijoraţi. Am ajuns să ne temem de puterea (potestas) pe care am moştenit o şi pe care continuăm s-o avem. Cutremurător, ea nu mai pare a fi a noastră! Puterea, deşi un fenomen exterior sacrului (ceea ce nu o împiedică să şi-l anexeze), nu are greutate, umbră şi chip.
Puterea se naşte cu fiecare om şi urmează alături de fiecare om o istovire după alta.
Asemenea nou născutului care în doar câţiva ani ajunge să-şi însuşească dobânzile câtorva milenii, puterea în dezordine se lasă pusă fără împotrivire în ordinea ei. Puterea, lamura misterului ei sau propria sa creaţie degradată, poate fi astăzi văzută în hieroglifa din Textele Piramidelor, admirată în plantaţiile împietrite de la Gizeh, contemplată pe faţada catedralei Sfântului Ştefan din Viena ori invidiată în oglinzile abrupte ale zgârie norilor din Manhattan.
Liantul ce leagă fiinţele în faptele lor, fermentul şi chiar fiorul atâtor vibraţii uitate, supremul puls al infinitezimalelor zvâcniri ale materiei trimise să şi ia partea de viaţă, puterea monstruoasă, scăpată din nevoia absolută de sine, puterea pusă în serviciul zeiţei Cybele, avântată în orgii saturnalice, puterea oamenilor învestită în propria lor suferinţă, puterea discreţionară căreia îi trăim consecinţele în timp ce în jurul nostru vremelnicia bântuie ca un viscol…
Suntem, nu vom mai fi; dar ea, puterea: „minotaurul ale cărei dimensiuni cresc miraculos şi aproape inexplicabil“ (Bertrand de Jouvenel), continuă infatigabilă să schimbe pentru a se putea exprima. O putere mai degrabă tenace decât riguroasă; recurentă, suspectă, condamnabilă, dar indiferenţa ei nu ezită să desconsidere neliniştea noastră. Ea ne-a construit cândva leagănul existenţial.
Iat-o – propriul său triumf – prefigurată în întâia piramidă, dintr o serie de peste o sută, a faraonului Zoser, destinată a deveni mormântul său, egerie a stuporilor lui, ea, puterea – departe de a se odihni în moksha, scopul ei final – continuă să se consume, să se uzeze, dar nu se dovedeşte epuizabilă şi nu putem şti când va înceta să ne dedice energiile, comenzile ori chemările sale.
„Ai cerut puterea şi cererea aceasta este ireversibilă! N-aş putea spune că eşti gata să-ţi împlineşti destinul, deoarece destinul nu există. Singurul lucru de care sunt sigur este că eşti gata să-ţi desăvârşeşti puterea!“ observa criptic Carlos Castaneda. Dar până atunci dovezile, mărturiile o arată capabilă să reziste netulburată tot mai gravelor întrebări care-i sunt adresate. Puterea aceasta, pliată pe fluidele antropogenezei, ce ne ajută să câştigăm tot ceea ce ne pierde, şi care învesteşte de a valma în fiinţele inegale, are propriile ei sărbători fericite.
Faptele sale bune, aşchii smulse din faptele sale rele, ne rămân la îndemână.
Nu contează că Mozart a compus la comandă ori că Beethoven a dedicat capodopere unor prinţi Galiţin, ori unor prelaţi cu nume ignorabil, contează că le au făcut cu putinţă. David a pictat pentru Napoleon, Michelangelo a sculptat pentru un papă. Pentru Ludovic al XIV lea, Le Vau, Le Brun şi Le Nôtre au ridicat Versailles. Bijutieri, orfevrieri, ebenişti, homerizi, lutieri şi au pus talentul în slujba unor stăpâni anonimi. Dar în creativitatea lor rafinată subzistă mereu un motiv de putere. La ordinul puterii s-au ridicat piramide. Cele şapte minuni ale lumii au fost proprietatea ei. Balsamul, pomada, mumificarea au ţinut să i prezerve un chip frumos, în viaţă ca şi în moarte.
Puterea a avut obrazul Cleopatrei la venirea lui Augustus sau a lui Nefertiti sub privirea lui Ra.
Putem vorbi despre puterea-femelă, îmbrăcată în vestminte scurte, arătându-şi aţâţătoare coapsele (phainomerides), despre puterea Evei mitocondriale din al cărei pântec s-au prelins seminţiile lumii de astăzi, despre puterea cu o mie de braţe a zeiţei Kali şi despre puterea cu o mie de ochi a lui Argus, despre puterea taumaturgică, despre puterea războinicei Ennyo şi despre puterea ţesătoarei Arahne, despre puterea Ariadnei, Electrei, Clitemnestrei şi Antigonei, despre fragila putere a cântăreţei Meruah, de la Teba, mai tânără cu o mie de ani decât Iisus, care şi doarme visul în sicriul de sicomor de la poalele faimei zeului Amon, despre puterea curtezanei Aspasia în patul lui Pericle ori a curtezanei Frinée, model pentru statuile Afroditei, sub privirea sculptorului Praxiteles; despre puterea Teodorelor şi Messalinelor, despre puterea împărătesei Atalia, despre puterea răzbunătoarei Dalila, despre puterea brunhildică, despre puterea Fedrei şi a Medeei, despre puterea Floriei Tosca înfruntându-l pe Scarpia: E´avanti a lui tremava tutta Roma!, despre puterea femeii Acca Laurentia cu pântec maternal, despre fertilitatea ca trofeu al alcovurilor puterii şi despre puterea atotcuprinzătoare a Moirei…
Puterea aceasta, care nu vine de la a putea, ci de la a putea mai mult decât trebuie, care ne ameninţă: „În clipa în care încetezi să mă vrei, nu mai trăieşti!“ căreia nu-i pasă de împotrivirea ori consimţirea noastră, (învinsă cândva de preotul creştin Telemahus care a cutezat primul să coboare în arena Colosseumului pentru a opri doi gladiatori să se lupte!) beneficiară exclusiv a capriciilor şi freneziilor sale transformate uneori în fapte utile ori în sfânta putere solemnă, tutelară şi modelatoare a răului înspre bine!..
Puterea aceasta, singurul personaj care contează al imensei sale hagiografii, respiraţie precipitată a omenirii şi imn unificator al umanităţii, de care doar prin moarte nu ne mai temem, puterea ce supravieţuieşte oamenilor şi care va pleca din lume (pe porta sana vivaria – poarta vieţii, însoţită de charon – spiritul morţii) o dată cu omenirea, puterea tuturor acordurilor, contradicţiilor, flagelărilor şi stuporilor, puterea căreia îi vorbim şi ne vorbeşte în o mie de idiomuri, căreia ne închinăm, căreia îi jertfim, căreia îi aduc ofrande laşii, curajoşii, resemnaţii, de a valma, cei ce o doresc pătimaş ori nu o doresc destul, puterea care ne reclamă eternităţii pentru cursa prea scurtă a voinţei noastre, puterea ce ne cheamă imperios în pelerinaj la Mecca ei, ca pe nişte anghile care urcă spre izvorul existenţei lor, pentru a pieri acolo unde s-au născut…
În sfârşit, şi nu în cele din urmă, puterea omului dirijată împotriva omului decăzut din puterea împăcată a lui Dumnezeu! Invaziva şi pârjolitoarea putere hunică ori puterea neiertătoare care l-a exilat pe Ovidius Naso la un capăt iazig al lumii…
Acidă, impură, telurică, sulfuroasă, puterea care colcăie înăuntrul vulcanului uman, mausoleul ermetic în care omul a fost izolat, puterea polilor săi împrăştiaţi şi gâlcevitori, puterea lăcomiei şi a posesiei zadarnice („Dintre oamenii ce vieţuiesc, nici unul nu este ferice!“ – Cresus), puterea nelegiuirilor asupritorului, obrăznicia trufaşului, lâncezeala legilor, duritatea şi dispreţul pe care-l îndură de la ticăloşi „meritul răbdător“ la care face referire Shakespeare, puterea gândului şi a visului, a frustrărilor, ambiţiilor şi premoniţiilor, puterea nevoii de prestigiu, puterea inflamată, insolată, erectilă ori virulentă, ai cărei bastarzi suntem, puterea abstinenţei şi desfrânărilor, puterea care ne aseamănă ei, puterea propriei sale robusteţi şi fragilităţi, puterea puritană şi puterea coruptă, puterea autarhică, discreţionară, imperativă, abuzivă, însemnată de o biografie macrobică, puterea nedreptăţii şi puterea cea dreaptă, dar mai ales puterea zeului Amon, a celui ascuns…
Puterea supliciului şi a voluptăţii, puterea chemărilor şi respingerilor, a abuzurilor şi cumpătării, a dragostei şi urii, a avariţiei şi mărinimiei, a derutei şi clarviziunii, a caselor de naştere şi a câmpurilor de oseminte, puterea tot mai obosită a încarnărilor care, urcând cele trei înalte scopuri ale vieţii: karma, artha, dharma (plăcerea, utilitatea, datoria) tinde să ajungă la moksha – mântuirea.
Puterea hybrisului, a instinctelor cu cuţite lungi şi a raţiunii cu Tabla Legii în braţe, puterea marţială ce nu dă seamă nimănui şi cere socoteală tuturor, puterea milei şi a cruzimii, puterea arenei şi a templului, puterea care l-a urcat pe Iisus pe cruce şi l-a coborât de pe ea, puterea tuturor penitenţelor pretinse pentru a-i împăca pe zei cu păcatele muritorilor, puterea sub specie aeternitas cu care venim în lume şi pe care o restituim la porţile sale când ne întoarcem în haos, puterea care încheie lucrarea vieţii, punând sigiliul: ctéma es aéi – bun pentru veşnicie; puterea omului ajunsă la marginea Timpului Inferior, sau poate la capătul timpului, ca o încercare mereu disperată de a ieşi din încercuirea eternităţii… Omul!
În afara mărturiei puterii sale, nimeni şi nimic nu poate vorbi mai exact despre aventura sa şi despre drumul lui chinuit. A nu fi deplâns, a nu fi compătimit. („Binele cel mai de preţ este să n-ajungă omul pe lume!“ avertiza Theognis.) Lumea sa de putere este chiar credinţa critică din care se desface.
Omul n-a venit din neant, şi nu va locui neantul la infinit. În puterea sa şi-a găsit însoţitorul pe drumul Damascului.
Tot ceea ce i se întâmplă trebuia să i se întâmple. Tot ce a aflat trebuia să afle.
(Combustibilul de iluzii ale acestui veac sinucigaş este pe sfârşite.)
Puterea se găseşte în bolovanul pe care va trebui să-l ridice iarăşi pe vârful muntelui şi care i se rostogoleşte continuu din mână, şi pe care va fi blestemat să-l urce din nou pe costişa puterii sale.
Într-o zi va fi lăsat să se oprească din lucrarea zădărniciei lui. I se va pune mâna pe frunte şi i se va spune: „Viaţa ta este un fapt împlinit!“ Totum exigit te, qui fecit te! Cel care te-a creat te cere în întregime! Şi de abia în acel moment, cocoţat pe Araratul său de putere, vom putea să ni-l imaginăm pe Sisif fericit!