(Fragmente – III)
De Claudiu Iordache
De ce n-am încerca să trăim, încă de pe acum, şi altfel decât prin brutala şi sfâşietoarea desprindere de fraternitate?
Societatea modernă a diversificat
până la insuportabil
rezervarea inegală a puterii.
A umaniza distribuţia acesteia, în pofida opoziţiei tuturor inegalităţilor inutile, ar constitui o lucrare demnă de spiritul omului.
Numai astfel el îl mai poate salva pe Dumnezeu.
Numai astfel omul mai poate recupera temeiul ideii de omenire!
Ultima evadare umană va epuiza istoria naţiunilor („There is no future for those peoples” Javier Solana) şi statelor ce vor fi înlocuite brutal cu poporul unic şi statul planetă!
Vremea marilor aventuri, marilor credinţe, marilor loialităţi, marilor cauze a trecut.
Extraordinarul prodigiu al existenţei rămâne şi pe mai departe opac.
Concomitent cu deificarea accelerată a puterii, desacralizarea fiinţei umane, decăderea sa într un singur agent existenţial implicat în cursa unei competiţii care nu mai are un capăt, a sfârşit ori va sfârşi – în acest caz aproape că nu mai contează timpul – prin întoarcerea din drum a fiinţei dumnezeieşti.
Omul lui Dumnezeu este omul devenit.
Tot mai străină ne este cauza lui.
În schimb ne abandonăm, fără împotrivire, în braţele unui tip de fericire orgasmică, ne lepădăm ca şi cum am îmbrăţişa moartea. Plăcerea fără bucurie, euforia fără eufonie. Semănăm tot mai puţin sufletului întrupat al unei cauze care încă nu şi a primit partea sa de istorie.
Nu ne mai asemănăm în ideal,
ci în realul vulgar.
Nu mai suntem ai unei misiuni, ci ai unei capitulări înaintea inutilităţii monotone de a trăi. Noul om (tot mai îndepărtată de el rămâne ideea omului descătuşat ce nu se opreşte şi nu abdică de la calea adevărului său) este cel care, recăpătându-şi libertatea şi drepturile, a sfârşit prin a se întreba dacă a meritat să şi le dorească. Un adevăr ce va trebui aflat înainte de a ajunge la capătul acestei stranii experienţe.
Până atunci… Poate că următoarea sută de ani va fi instruită să uite trecutul tuturor apartenenţelor, pentru a face loc unei unice descendenţe globale.
Ne vom naşte numai pe pământ, unica patrie, şi vom vorbi doar limba planetei – fraţi de circumstanţă înşiruiţi în ierarhia ecuaţiilor de putere.
Va fi, probabil, şi ultima ascensiune. Abandonarea delimitărilor va abate viitorul într un enorm pustiu. Imperiul global este ultimul refugiu al omului izolat de izvoarele sale. Rezerva diversităţii pare deja epuizată.
De data aceasta, nu America târăşte umanitatea în vertijul unanimităţii, ci destinul contopirii într un singur furnal, într un singur creuzet al tuturor puterilor ei.
Ce ar putea lăsa în urmă, fără să regrete, sinucigaşul mileniului trei, convins „să nu se mai lase furat de viaţă“? (Mohammed Atta). Esenţa lumii acesteia, de sinucigaşi pasivi, „îndoctrinaţi pentru a i face să accepte cu seninătate că planurile lor de viaţă urmează, de fapt, o traiectorie sigură către moarte“ (Adina Şuteu) tentaţi, de la un moment dat, să ucidă puterea din ei, ce plonjează amorţită pe trambulina psihedelică, este ceea ce ne scapă dintotdeauna.
Când alege să-şi pună capăt vieţii, individul simte că ultimul argument, ce l-ar mai putea eventual împiedica să întrerupă şirul zilelor pe care le mai are de trăit,
este cel al curiozităţii!
Ce va urma să se întâmple în familia şi în casa lui – muzeul său de amprente risipite şi de obiecte îndrăgite – ca şi în existenţa celorlalţi cu care s a obişnuit în cele din urmă, fără puterea sa de a fi, pur şi simplu?
Nesăbuită
înfricoşătoare bucurie
de a trăi
întuneric stins în lumină.
Să ştii că soarele
va uita numele tău
că nu vor mai străluci
de dragul tău
stelele
Să ştii că lumea va continua
fără tine
ca şi cum fiul ei n ar fi fost!
Ca şi cum n ar fi fost
pentru tine.
Doar brutalitatea răspunsului i ar putea paraliza voinţa de a-şi scurta suferinţa. Moartea unui om, descărcându l de lume, îl striveşte sub toată nimicnicia sa. Iată de ceea ce se teme!
De urmarea vidă a vieţii lui.
De înhumarea în uitarea celor ce i-au supravieţuit.
De detronarea puterii sale…
De ultima egalitate, cea mai înfricoşătoare…
Puterea ce i-a fost alocată va fi reînvestită într o altă fiinţă, într-un alt sinucigaş care şi va curma, într o bună zi, suferinţa.
„Nu este dovedit că o civilizaţie visează doar la ceea ce nu poate făptui, iar observaţia, ca şi reflecţia, ne îngăduie să afirmăm că nu din cauză că o idee este un vis nu se împlineşte, ci pentru că nu se împlineşte se spune despre ea că este un vis.“ (Robert Misrahi), dar nici nu este dovedit că această civilizaţie visează cu adevărat, căci în coşmarurile sale puterea, Îngerul Slut, e singura ce-i tulbură seninătatea, restrângându-i dreptul la contemplaţie!
Viaţa este un vis care nu se desăvârşeşte niciodată pentru că în limitele ei încape totdeauna mai mult decât acel ceva care se împlineşte datorită ei.
Putem deci suspecta puterea, „căţeaua blestemată“, şi de acest eşec. Înlănţuit pe stânca Sfintei Elena, Napoleon („Puterea este amanta mea!“), care a beneficiat de mai multă putere decât a armatelor pe care le a condus, va continua să suspine după ea.
Zeitatea înzestrată cu cornul de inorog al puterii pe frunte este cea la care omenirea instinctivă încă se închină, şi singura pe care o mai slujeşte…
În termeni de putere, omenirea continuă să rămână divizată. Un scop comun nu se întrevede în următorul secol. Indivizii compuşi nu vor ostoi să râvnească la puterea altora. Într-o proiecţie apropiată a lumii noastre, în care puterea s-a universalizat ireversibil, speranţa ca un singur pol al acesteia să poată controla robinetul conflictelor (ca un exerciţiu paradoxal al puterii care se înfrânează pe sine) rămâne fragilă.
Resursele diminuează, inegalităţi climatice vor activa inegalităţile de putere, va fi redisputat cerul curat, apa norilor şi transparenţa oceanelor, va fi parcelat cu forţa aerul nepoluat, vor fi revendicate fluviile ce au supravieţuit unei exploatări la fel de atroce ca aceea la care sunt supuse majorităţile omenirii.
Iar reacţia la aroganţa măsurată a puterii va fi declanşată prin contraatacurile piezişe ale noilor anarhişti, fundamentalişti ori extremişti şi nimeni nu se va mai simţi apărat pe planeta mamă, fie el miliardar ori pălmaş. Se va dovedi cât de pernicios poate fi monopolul egoismului superior, ce tratează existenţa tuturor de pe poziţia fracţiunii fortificate înăuntrul deşertului celorlalţi.
Aici nu mai e vorba de dreapta ori de stânga, ci de o anumită iraţionalitate a celor ce controlează inteligenţa globală.
Simţul infailibilităţii este la fel de discriminant ca şi cel al superiorităţii rasiale.
Cei bogaţi nu sunt mai inteligenţi, mai harnici, mai conştiincioşi, mai creativi, mai pragmatici, mai inventivi, sunt doar câştigătorii unei loterii umane. Unilateralismul ascunde şi el o formă de extremism. Ca şi o lume unipolară.
Civilizaţia nu se dezvoltă în urma unui dictat, fie el aurit. Monarhul luminat a capotat ca istorie.
Cât de stranie a putut fi intervenţia preşedintelui SUA George W. Bush, care, după atentatul din 11 septembrie, a declarat că America „va conduce“ lumea la lupta împotriva terorismului! America nu vrea să contribuie, să colaboreze, să adâncească un proiect comun, ea vrea numai să conducă, fie şi pe marginea prăpastiei, fie şi în plină nenorocire.
Pentru ca o lună mai târziu SUA să se hotărască să bombardeze noaptea înfricoşată a Afganistanului.
(Nu înainte ca preşedintele ei să se şi gândească la „duşmanul secolului 21!“ Fabrica de duşmani funcţionează fără oprire în SUA!)
Se bate lumea între cele două mari extreme ale sale. SUA şi Afghanistan, frezaţii şi nespălaţii, îmbuibaţii şi înfometaţii. Şarpele îşi sfâşie coada cu o frenezie triumfătoare. Saul Bellow remarca, după atacul terorist din 11 septembrie:
Refuzul obstinat al datoriilor pe care nu lea achitat face din capitalismul contemporan un vinovat fără clarviziune. Teoria pe care se sprijină, conform căreia bogăţia celor puţini aduce după sine bogăţia celor mulţi, pune sub semnul egalităţii ospăţul şi rămăşiţele ospăţului.
Noul terorism, terorismul represalier, îşi prezervă forţa din această realitate. Cei lăsaţi fără nimic vor atenta mereu la averea celor care o deţin şi în numele lor. Istoria oamenilor e aglomerată de vinovaţi, şi orice încercare de a-i clasa pe aceştia în buni şi răi conduce la extremismul atât al învinşilor cât şi al învingătorilor.
De altfel, recentul război din ţara ogarului afgan pune faţă în faţă cele două tabere ireconciliabile spre paguba viitorului mondial. Un extremism alimentat de radicalismul imperial de superputere, ce induce în cei ce îi resimt acut excesele sentimentul că ea, nedreptatea absolută, poate sfida ideea de viaţă. La ce bun, atunci, o viaţă sfidată? Întrebare la care extremiştii individuali răspund lepădându se şi de viaţa lor şi, din nefericire, şi de a celor nevinovaţi!
„Teroriştii încep acolo unde ceilalţi politicieni încheie, adică în moarte, deoarece ei simt nevoia sacralizării propriilor idei“
(Alberto Moravia).
Nevinovatul este moneda curentă a sacrificiilor colaterale la care recurge puterea.
Iar atunci când hazardul construieşte ierarhii, să fim oricând pregătiţi să asistăm la năruirea catastrofică a edificiilor de putere pe care se reazemă.
Nu ne poate fi indiferent ce lăsăm în urmă copiilor noştri.