(Fragmente – I)
De Claudiu Iordache
“…Puterea perpetuează sclavia. Sclavia o divulgă. În serviciul sistemului, mulţimi gigantice îşi abandonează drepturile în schimbul prosperităţii. (De departe, America este cea mai importantă piaţă de „arestaţi“.) Pentru a şi supraveghea prizonierii, puterea se încumetă să penetreze intimitatea nu numai a zidurilor securizatelor cabinete ministeriale, ci şi a pereţilor tot mai subţiri ai vilelor americane, în care cetăţenii supraponderali dorm în stare de veghe. Cum nici un om nu e prea puternic pentru a i se opune, himerele rezistenţei se sting, pe rând, în secolul obez.
Mai demnă de viitor părea Franţa la 1789, când descăpăţâna capete utile pentru a utiliza puterea istoriei, decât la 1999, impli¬cată în prosperitatea puterii promiscue. Degradarea accelerată a politicilor, resemnarea înaintea a ceea ce nu poate fi schimbat, somnambulismul masificat, autoamăgirea agenţilor de putere devin semnele irefutabile ale evidenţei că puterea însăşi se simte asaltată de ciclicitatea erorilor sale. Totul decade în jurul ei, chiar dacă uneori gândirea bună marchează puncte în poarta gândirii rele.
„Aristocraţia mondială“ îşi caută refugii în deşertul îngrădit de puterea învestită în rolul ei. Inteligenţa tâmpă acaparează de a valma vocaţii şi cariere.
Omul unilateral a ajuns, fără să vrea,
The Terminator, soldatul universal.
El e instruit să ucidă la perfecţie însăşi perfecţiunea.
Demolatorul e vedeta societăţii opulente. Bogăţia se cere cheltuită, risipită, spulberată, distrusă. Pregătindu se să încheie un alt capitol al exceselor, puterea pare mai singură ca niciodată, într o lume locuită exclusiv de victimele sale. Ce ori cine i se va mai opune?
Revoluţiile secolului XX au devenit deja fenomene repudiabile. Regimul puterii, ca soluţie fără alternativă a ieşirii din impasul de el creat, a produs constant consimţiri majoritare şi împotriviri izolate. O evoc pe cea a lui Denis Duclos, înaintea căreia, dacă ar mai avea un dram de onoare, puterea ar păli de ruşine:
Impunerea unui regim autoritar nu duce la ordine: invită cetăţenii la agresivitate, la peremptoriu. Schimbă decenţa în proba de forţă. Înlocuieşte toleranţa cu severitate isterică, caută provocarea şi jubilează la condamnările la moarte mediatice. Multiplică motivele de trădare. Incită la retragerea competenţelor, la estomparea amintirilor, la distrugerea perseverenţei construcţiilor colective, la înlăturarea responsabililor, preferând solidaritatea „degresării“.
El organizează promovarea de acuzatori publici, determină decăderea tehnocraţilor pentru a pune în act ascensiunea gestionarilor legii, a fabricanţilor de produse falsificate, a celor care desemnează cine trebuie îndepărtat. El permite să apară partide care îşi propun să câştige mai mult din desconsiderarea unui străin şi miniştri care îi ameninţă pe cei ce critică poliţia.
Să fi uitat, oare, cel care face paradă de forţa sa la Davos că, dezlănţuind de sus în jos setea de putere, din luxoasele săli de conferinţe, se acumulează energia unei avalanşe, capabilă într o zi să l strivească ca pe un pai?!“
Dixit!
Viața este o colecţie de sfârşituri: sfârşitul războaielor, sfârşitul mileniului, sfârşitul amânat al vieţii înseşi, mereu sfârşitul lui homo sarkikos, al omului vechi, sfârşituri mereu împrospătate de naşteri luminoase, amăgitoare, neputin¬cioase.
Aventura de a extinde drepturile gândirii asupra timpului viitor a tentat spiritul în căutarea soluţiilor rectificatoare la actul consumat al istoriei. Utopia nu întrevede în orizontul înceţoşat decât propria sa proiecţie despre lumea ce va să vină, ornamentată cu luxuriante imagerii, dar în final totul seamănă izbitor cu prezentul pe care vrea să l abandoneze.
Nu există vis mai puţin grav
decât cel prospector!
Fuga din realitate s a transformat într o migraţie uriaşă.
Ce rol deţine puterea în clipa de astăzi simţim fără îndurare. Poate că, odată, în viaţa oamenilor totul va fi altfel. Mereu nestinsa lor spaimă de libertate s ar putea preschimba cândva în împăcarea cu libertatea.
Libertatea îşi află rolul doar acolo unde privarea de libertate este inutilă, şi prin asta absurdă.
Dar puterea? Puterea ca proprietate, ca omniprezenţă, ca text de lege, ca armată, ca ambiţie, ca separaţie, ca impuls, ca articol posesiv, ca stăpân, ca destin? Cred că umanitatea presimte în putere rădăcina propriei adeveriri. Cursul prezentului denunţă agravări uriaşe: poluarea, risipa de biografii, deriva morală, simptome ale unui destin avariat.
Când cursa puterii sale se va închide, omenirea va dispărea de la sine. Unificarea prezumată a Europei, ostilitatea şi însingurarea Americii („SUA au nişte conturi de reglat cu Europa!…“ – Alain de Benoist), militarizarea instinctului uriaş al Asiei vor rupe lumea poate înăuntrul unui alt fenomen de tip Godswana. Noi continente de putere vor reinventa confruntarea, ca izvor de noi începuturi. Pe nesimţite, Asiile, Africile, Europele se îndreaptă spre ţărmurile Morganei căreia în urmă cu două sute de ani i s a zis Lumea Nouă! Banchizele politice se apropie.
Dacă nu va fi schimbat cursul lucrurilor, în curând pe scoarţa pămân¬tului nu vom mai avea decât un singur continent de trăit.
Acesta în care viaţa tuturor actorilor ei «face» politica exclusivă a puterilor care o domină. Declinul lumii noastre înfloreşte în anotimpuri definitive.
Nu mai există viitor.
Doar un prezent aparent fără termen.
Şi acesta este America.
Cum puterea este sinucigaşă, cel ce ridică arma de ea va pieri. Un singur pământ, o unică umanitate, un singur om eliberat în propria i diversitate rămân şi pe mai departe expe¬diente de gândire. Cum, fără puterea sa, omul nu poate fi imaginat alături de puterea sa ori în prelungirea puterii sale, el e deja condamnat. Puterea (parafrazând Evanghelia şi inversând ordinea termenelor: omul a fost făcut pentru putere, iar nu puterea pentru om), umbra insidioasă ce l urmează oriunde, mai degrabă pentru a l veghea decât pentru a l împlini, este călăul său.
Nu cunoaştem dacă sursa puterii este în sex. Sexualitatea incită la revendicarea puterii, dar nu o justifică.
Pentru oamenii fără Dumnezeu ori cu Dumnezeu prea departe, puterea ce şi căleşte pumnalele în rugul tragediei este singurul drum. (Istoria fabrică, în flux neîntrerupt, tragediile fără de care n ar mai exista decât noima.) Geniul lui Shakespeare a intuit asta. Eschil, Sofocle, Euripide – s-au relevat a fi cu toţii sublimi comentatori ai exerciţiilor de putere! Nu Alexandru cel Mare a inventat puterea, puterea l a inventat pe Alexandru.
Războiul („Mi a fost furat războiul!“ izbucnea Hitler după München) învinge de fiecare dată pacea, prea puţin ambiţioasă pentru a şi pune puterea sub control.
Dictatura este un regat al puterii, democraţia e puterea ascunsă sub o perdea. (Cât de întâmplător poate fi apreciat faptul că, după Herodot, numele tiranului din Sicion a fost acelaşi cu al reformatorului democratic al Atenei, Clistene.) Puterea l a răstignit pe Iisus, nu Iisus a alungat din templu puterea! În ultimă instanţă, viciul mecanismului rămâne ferecat în Geneză. Eroarea acestei lumi este că ea există.
În viitorul niciodată destul de îndepărtat, conexitatea, mondializarea (răstălmăcirea cea mai grosolană a ceea ce este proclamat în Faptele Apostolilor 17 26: Dumnezeu a creat „dintr un sânge tot neamul omenesc“), punerea problemelor de securitate la scara planetară nu ne vor scuti de suferinţa de a fi rămas copiii bastarzi ai puterii! Dimpotrivă, riscurile vor fi amplificate, sfârşitul din urmă putând lua o turnură apocaliptică.
După Jaques Attali,
umanitatea va dispărea,
din motive de demografie, în 2400.
Cât de democratizată poate fi puterea rămâne întrebarea de final
a oricărei retorici prospective.
Va fi lumea care vine
la comanda puterii sale,
ori îi va îmbrăca definitiv uniforma?
Pregătirea viitorului nu constituie o prioritate pentru guvernele prezentului! Calculele previzionale nu pun sub semnul dubiului drepturile puterii, ea nefiind interesată decât de afacerile prezentului continuu. Cuprins în enciclopedia trăită a capitalismului fără frontiere, devenit unic administrator al destinului de piaţă al indivizilor evadaţi din colectivism, omul generic recunoaşte în bani (banii au dintotdeauna un singur sens, din micile buzunare ale celor mulţi în buzunarele uriaşe ale celor puţini.
Nu există buzunare egale între ele într-o lume de peste 6 000 000 000 de buzunare goale, în care s a adunat mărunţişul şansei discriminatorii din toate spaţiile şi timpurile.) „marele nivelator, mai puternic decât naşterea şi casta.
Omul este ameninţat de puternice forţe suprapersonale: capitalul şi piaţa, în care nu funcţionează decât „solidaritatea“ schimburilor! Relaţia sa cu potenţialul competitiv a devenit ostilă şi străină; este liber, adică este singur, izolat, ameninţat, lăsându se copleşit de sentimentul nimicniciei şi izolării ca individ“ (Erich Fromm), care sesizează totodată că: „Individul e totdeauna singur faţă în faţă cu lumea lui. Libertatea vulnerabilă şi imprecisă acordată insului contemporan aşteaptă o reparaţie în perspectiva propriei evoluţii“.
(Dispariţia, cândva, a acestei specii nemulţumitoare va putea rectifica desfăşurarea acestei lumi ca operă infinită? Orgoliul pe care nu ratează să l etaleze cu orice prilej ţine de insignifianţa sa înnăscută. Puterea nu este umbra omului, ci umbra din care omul s a desprins pentru a se dezice de întâia experienţă. Ne am putea imagina pământul fără el, fericit de a şi fi regăsit Duminica ideală? Dar până atunci cât grâu încă mai risipim…)
Omenirea nu e o turmă care se vrea doar bine hrănită.
Abolirea politicilor de arestare a indivizilor în propriul lor mental („dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva doar dacă suntem capabili să avem gânduri care să fie ale noastre“), a instituţiilor care le îngrădesc construcţia înăuntrul iluziilor despre ei înşişi, emanciparea senti-mentului că viaţa merită trăită cu bucuria ce se va sfârşi într o zi într un regret generos, acceptarea, în sfârşit, a ideii de moarte în continuarea nedramatizată a ideii de viaţă ar putea întredeschide poarta înspre împăcarea nobilă cu motivul propriei existenţe.
Libertatea în sine este fără relevanţă dacă nu conduce la împlinire.
Dar oare divinitatea tutelară a precizat în proiectul său uman ideea de împlinire? Trebuie să ajungem, într o zi, să nu mai plângem privind copilul care se naşte!
“Lumea a început prin a exista fără om şi va sfârşi fără el!“ Claude Levi Strauss ne a oferit poate cea mai senină definiţie a resemnării omeneşti. El, care a explorat (răvăşind geografia şi istoria) contrariul ei, a sfârşit prin a preda armele în ultimul capitol al tristelor sale Tropice. Mai devreme sau mai târziu, „cel care a dat un răspuns unei probleme se închide într o mănăstire.“
În ceea ce mă priveşte, mă simt încă liber la capătul acestei cărţi în care am invocat nevoia de putere a omului definitiv primitiv – ea însăşi o cicatrice a felului în care am resimţit suferinţa (cu care te obişnuieşti ori nu) de a fi parte consimţitoare a unei lumi care, pentru a fi schimbată, trebuie contestată, înfruntată şi combătută.
Omul, subiect al antropologiei, continuă să fie eroul imperiului său supus dezintegrării, al unei descompuneri cu parfum de civilizaţie, un erou al uriaşei şi neînsemnatei sale inerţii.
În existenţa sa, puterea i-a învins,
pe rând, toate celelalte porniri.
Mai degrabă turanic decât iranic, mai degrabă migrator decât sedentar, mai degrabă oştean („Unica sa patrie este tabăra, unica sa ştiinţă este războiul, unica sa speranţă – generalul!“ – Mommsen) decât agricultor, mai degrabă nesăbuit decât înţelept (Oh! înţelepţii dintotdeauna, amanţii perfecţi ai condiţiei umane!), omul a experimentat puterea, şi roadele acestei unice şi tulburătoare experienţe îi îndestulează istoria şi ceea ce va veni cândva după ea: o epopee cu mult mai palpitantă decât s a scris vreodată, Odiseea solemnă a puterii sale care, într o bună zi, va fi chemată „la poalele refuzului absolut al sensului tuturor lucrurilor“ pentru a se putea odihni.
Pătrunde, de fapt, în regnul nou al omului dezvoltat. În jurul său, puterea de a schimba a depăşit o pe aceea de a se schimba pe sine. Distanţa între ceea ce este şi ceea ce poate a crescut. Eroziunea dispoziţiilor testamentare ale originii proprii a indus sentimentul că rătăceşte deja în ţara străină care îi este viitorul. Poate că la capătul pesimismului ori a scepticismului prospector, va traversa, în sfârşit, frontiera, pentru a pătrunde într alt labirint.
Dar până atunci, omul este încă pe drum. Călăuzit de credinţa sa şi mânat de puterea sa, sub teroarea exigenţelor credinţei şi a amăgirilor puterii, frustrat şi agresiv, disputat continuu între emoţie şi raţiune, respins de Dumnezeu şi alintat de Diavol, prima şi ultima sa pasiune…