De Ion Bogdan Martin
TEXT PREMIAT LA CONCURSUL DE CREAŢIE DRAMATICĂ DESTINAT PIESEI SCURTE
TEATRUL „REGINA MARIA” – EDIŢIA 2020
Motto:
„Nimic nu este mai firesc decât absurdul.”
Nichita Stănescu
Scena 2
Intră, precipitat, cel de-al doilea bărbat, mai în vârstă decât primul.
AL DOILEA BĂRBAT: Bună ziua! A-nceput?
PRIMUL (ridicându-se): Bună ziua! Nu, n-a-nceput!
AL DOILEA: Ce bine, îmi făcusem griji că am întârziat. Dumneavoastră…
PRIMUL: Singur, 40 de ani, simpatic, 78 de kilograme, la 1 metru 78 (sic!)! Cam grăsuţ, spun unii!!!
AL DOILEA: Să vă fie de bine!
PRIMUL: Iar dacă doreaţi să mă întrebaţi de cât timp aştept…
AL DOILEA: Nu, mulţumesc!
PRIMUL: Ah! Nici nu cred că s-au făcut cinci minute!!!
AL DOILEA: Aha! Asta-i okay, pentru că nici s-aştepţi mult nu este bine. Totul este să nu piezi începutul!
PRIMUL: Începutul este primordial.
AL DOILEA: În toate sferele de activitate! Nimic nu poate începe fără… de început!
PRIMUL: Bine zis! Adânc! Permiteţi să iau loc?
AL DOILEA: Da, simţiţi-vă ca la-nceput!!!
PRIMUL: Mulţumesc!
AL DOILEA: Că începusem să spun…
PRIMUL: Ce?!
AL DOILEA: Despre chestiunea cu începutul.
PRIMUL: Aha, începeţi!
AL DOILEA: Ş-apoi, nimic nu mai este ca l-a-nceput!
PRIMUL: Mie-mi spuneţi?!
AL DOILEA: Păi, cui?!
PRIMUL: Păi, da!
AL DOILEA: Aha! Deci, să reiau de la început…
PRIMUL: Deja îmi place cum se conturează!
AL DOILEA: Ce?
PRIMUL: Începutul dialogului!!!
AL DOILEA: În acest context, spuneam că începutul, încă de la cele mai vechi începuturi (Primul fluieră admirativ), a fost gândit să fie enigmatic şi…
PRIMUL: Bine zis!
AL DOILEA: …şi tainic, totodată!
PRIMUL: Ce frumos! Ce frumos! Dar nu-i pleonasm?!
AL DOILEA: Nu, pentru că enigma ascunde misterul, pe când tainicul, ca adjectiv…
PRIMUL: Ca adjectiv…
AL DOILEA: …are şi ceva confidenţial în el. Este ca o prefigurare amicală a enigmei.
PRIMUL: Îmi place ce spuneţi. Aţi început de sus. Adică, aţi ridicat nivelul.
AL DOILEA: Ş-atunci, de la acest nivel (!), cele două se întrepătrund şi… Pot să iau loc?
PRIMUL: Da! Şi?
AL DOILEA: Şi nimic!
PRIMUL: Cum… nimic?!
AL DOILEA: Exact. Pentru că dacă am trece de faza de început, există riscul să continuăm, ş-atunci starea de început s-ar dilua şi ar dispărea. Există pericolul ca nimicul să îmbrace hlamida pal-înnegurată a clarobscurului rembrandtian (!) şi-ntr-un ritm abracadabrant (!) să se transforme în ceva vizibil şi comensurabil!!!
PRIMUL: Brrr! E înfiorător! Cred că vorbiţi despre acea febrilitate a aşteptării care s-ar macula şi toată poezia, şi inefabilul începutului, s-ar perima şi, inexorabil, ar deveni caduce.
AL DOILEA: Indubitabil! Uite, bunăoară, viaţa…
PRIMUL: Viaţa!
AL DOILEA: Ce tristă ni se va părea dacă ne gândim la apogeul ei, nu?
PRIMUL: Oh, da! Copilăria, adoles…
AL DOILEA: Până-aici!
PRIMUL: Ce-i mai frumos pe lumea asta decât copilăria!?
AL DOILEA: Nimic n-o egalează. Mie, prietenii îmi spun că eu tot mai copilăresc… Şi nu fac un secret din faptul că îmi place să adorm cu ursuleţul la piept şi cu suzeta în mâna stângă!!!
PRIMUL: „… în mâna stângă”! (Sic!) Oau, ce romantic!? În fond, de ce să ne aruncăm în braţele deznădejdii pentru că atunci, cândva, noi nu vom…
AL DOILEA (ridicându-se brusc, vehement): Nu, nu, nici să n-aud continuarea! (Îşi reia locul.)
PRIMUL: Şi eu încă fac lucruri pe care le făceam când eram mic… Mă joc cu soldăţeii (!), asamblez Lego… Vorba vine! Îmi place să încep şi să nu termin niciodată! Acest fapt îmi conferă o stare de bine temporară ineluctabilă!!!
AL DOILEA: Putem spune chiar irefutabilă! Pentru că iniţial, începutul, a fost gândit, eu aşa cred, a avea un caracter originar…
PRIMUL: Premergător.
AL DOILEA: Exact cum au copiii mici, aparatele acelea, atunci când învaţă să meargă!!!
PRIMUL: Se poate face analogia, desigur, numai dacă te gândeşti la mamele lor, tinere, frumoase şi cu sânii în plină lactaţie!!!
AL DOILEA: Parcă descrieţi un tablou de Grigorescu!!!
PRIMUL: „Nimfă în iarbă”, de exemplu.
AL DOILEA: Sau „Car cu boi (sic!)!
PRIMUL: Depinde de gusturi! În fine, continuând ideea începută de dumneavoastră, stimate domn, putem purcede până acolo încât să-i dăm acestei stări de început aceea graţie inefabilă a primitivismului. Acea nobleţe sălbatică, după cum spunea Jean-Jacques Rousseau!!!
AL DOILEA (îndelung gânditor): „…Rousseau”! De ce nu? De ce nu? Aducerea stării de lucruri în albia sa primară.
PRIMUL: Cât de frumos aţi spus-o! Cât de frumos! Nici Pleşu, care vorba aia…
AL DOILEA: Ei, vă daţi seama că nu le spun pe toate de la mine, am început o nouă carte şi… de acolo!
PRIMUL: Cartea, acest univers fantastic al cunoaşterii! Eu, anul acesta, am început-o deja pe-a cincizecişidoua.
AL DOILEA: Oho, m-aţi luat! Eu nici nu ajung bine la primele cinci-şase pagini că nu mai pot continua, tremur tot şi mă apucă o stare de nervozitate înfricoşătoare…
PRIMUL: Chiar abominabilă, i-am putea spune!
AL DOILEA: Am putea. Dar mai bine îi spunem sinistră, că-i tot aia (sic!). Şi de unde la început eram dornic să aprofundez naraţiunea, odată arunc cartea din mână şi încerc să-mi revin.
PRIMUL: Să reveniţi la starea incipientă.
AL DOILEA: Foarte corect aţi intuit (sic!).
PRIMUL (frecându-şi palmele între genunchi): Văd că se întârzie!
AL DOILEA: Cine ştie!? Poate că n-a sosit timpul!
PRIMUL: Timpul!
AL DOILEA: Mda!
PRIMUL: Timpul este cel mai mare duşman al liminarului.
AL DOILEA: Poftim?!
PRIMUL: Liminar… Adică iniţial. Liminar, preliminar…
AL DOILEA: Ah! Chestia cu preliminarul… Deci, preliminarul este faza incipentă a liminarului?
PRIMUL: Cu oarecare aproximaţie, corect (sic!)!
AL DOILEA: Sper să apuc să-i povestesc soţiei chestia asta!
PRIMUL: Ah, aţi apucat de v-aţi însurat!
AL DOILEA: Oh, da! Din greşeală. Prietenii… Începusem demersurile în vederea căsătoriei, depusesem actele, certificatele medicale… Dar, chiar la Oficiul Stării Civile, m-am răzgândit.
PRIMUL: Pentru că nu doreaţi să duceţi la bun sfârşit ceea ce începuseţi.
AL DOILEA: Exact! Era ca o traumă pentru mine. Dar m-au păcălit prietenii.
PRIMUL: Şi aţi spus da?
AL DOILEA: Da! Adică nu. Dar în momentul când doamna care oficia m-a întrebat dacă: „De voie şi nesilit de nimeni luaţi în căsătorie pe…”
PRIMUL: Da?
AL DOILEA: Da, dar nu pentru asta. Pentru că un prieten m-a întrebat, exact în acelaşi moment, dacă vreau să anulez ceremonia, eu i-am spus răspicat: da. Şi da-ul s-a consemnat în Certificatul de căsătorie. Apoi, mi-am zis că dacă tot am început o căsnicie…
PRIMUL: Cred că a fost groaznic?!
AL DOILEA: Oh, da! Începusem să am, la serviciu, insomnii diurne (sic!)! Dar mi-am mai spus că toate lucrurile, în fond, au un început.
PRIMUL: Heee!… Văd că nu mai începe.
AL DOILEA: Nu vă supăraţi, ştiţi cumva, ce ar trebui să înceapă?
PRIMUL: Ah, nu! Nu, că de aceea sunt şi eu curios. Să văd, când începe… ce începe!?
AL DOILEA: Doamne, ce sentiment! Ce trăire! Nimic nu se aseamănă cu faza preliminară a aşteptării declanşării începutului. Câte speranţe ne punem în el. Ce ar putea să se întâmple dacă începe? Ce declic minunat va face ca fiinţa noastră să tresară la primele clipe ale relevării acestui dar minunat!
PRIMUL: Miracolul care va face ca el să devină perceptibil doar pentru o clipită. Cât o bătaie de aripă a unui colibri!
AL DOILEA: Să simţi cum se zămisleşte, efemerid (!), chiar sub ochii tăi.
PRIMUL: Magnific! Daţi-mi voie să vă strâng mâna! (Cei doi se apropie, dar imediat se retrag.) Ah, aveţi dreptate, Coronavirusul!
AL DOILEA: Distanţa socială trebuie respectată în continuare.
PRIMUL: Adică, bogaţii într-o parte, iar săracii…
AL DOILEA: Exact, pentru că, noi, suntem abia la începutul acestei stări de normalitate (sic!).
PRIMUL: De facto, ne situăm în etapa premergătoare şi nu ştim ce surprize ne aşteaptă!
AL DOILEA: Altfel, ce mai ziceţi, ce mai faceţi?
PRIMUL: Uite, pe-aici, prin România…
AL DOILEA: Frumoasă ţară!
PRIMUL Şi Elveţia, la fel!!! Sunt aşa de emoţionat şi abia aştept să înceapă!
AL DOILEA: Ce?
PRIMUL: Ceea ce aştept de ceva vreme!!!
AL DOILEA: Nu vă supăraţi că vă ţin companie, nu?
PRIMUL: Ah, nu deloc! A început să-mi facă plăcere! Un început de plăcere nevinovată, mai precis!!!
AL DOILEA: Că mi-aduc aminte, când am venit…
PRIMUL: Daaa!…
AL DOILEA: …Începuseţi să vă uitaţi cam ciudat la mine.
PRIMUL: Ah, nu, vi s-a părut! Dar pur şi simplu mă gândeam: oare cum va începe dialogul nostru?! Care vor fi bazele sale de început?
AL DOILEA: Doamne, când mi-aduc aminte, ce frumos început!
PRIMUL: Da, m-a uns pe suflet. Am simţit nişte furnicături… Uite, parcă încep din nou… Ş-apoi, în doi, te plictiseşti mult mai greu aşteptând să înceapă.
AL DOILEA: Vă mulţumesc! Parcă încep să nu regret că am ales acest itinerar insolit!!!
PRIMUL: Ah, nu aveţi de ce, stimate domn. Ş-apoi, când totul este aproape să înceapă, va fi ca o descătuşare edenică!
AL DOILEA: Exact, Raiul pe pământ. Doamne, ce stare de bine m-a cuprins aşteptând să înceapă!
PRIMUL: Pe dumneavoastră începe să vă ia tot de la tendonul lui Ahile spre extremitatea superioară?
AL DOILEA: Întocmai şi la fel!!! Iar pauza scurtă, pe care o face în dreptul stomacului, devine de-a dreptul incandescentă… Ca un început de erupţie vulcanică.
PRIMUL: Krakatau!
AL DOILEA: Ce Kraka…
PRIMUL: Vulcan din Indonezia! Cel mai zgomotos din istoria omenirii.
AL DOILEA: Ei, nu, că nu m-am balonat chiar aşa de tare (sic!)!
PRIMUL: Dacă aţi şti cât de mult mă bucur că aşteptăm începutul în tandem!
AL DOILEA: Stimate domn, reciproca este valabilă. Iar vremea de afară… Superbă! A început furtuna (!).
PRIMUL: Furtuna, da… De exemplu, „Furtuna”, lui Shakespeare, este considerată, de către unii critici, ca fiind ultima piesă pe care a scris-o singur.
AL DOILEA: Pentru că se mai spune, începusem să citesc undeva, că el doar începea piesele, prefigura ideile, şi alţii le finalizau!!!
PRIMUL: Într-un fel, avem ceva din…
AL DOILEA: Că tot am ajuns la acest „high level” cultural (!), aş dori să vă învederez, cu regret (!), faptul că singura carte pe care am terminat-o a fost „Peripeţiile bravului soldat Švejk”. Am terminat-o pentru că soţia mi-a spus că este o carte neterminată, căci altfel…
PRIMUL: Bună şi soţia la ceva!
AL DOILEA: A-nceput să se dea pe brazdă!!!
PRIMUL: Văd că se mai întârzie!
AL DOILEA: Şi eu am început să manifest o stare de intensă nerăbdare!