De Roxana Dascălu

În loc să scriu despre excelenta carte a Roxanei, o las pe ea să ne demonstreze asta. Eu doar vă voi împărtăși câteva dintre gândurile scrise atunci, în coșmarul creat de Iliescu cel niciodată nepedepsit.

”Mă aflu la hotelul Union și dinspre Arhitectură vin sute de demonstranți scandând ”Jos comunismul!”, ”Jos Iliescu!”.
De la etajul întâi al hotelului, 2-3 femei de serviciu mai bronzate proferează înjurături la adresa lor, dar se retrag imediat înăuntru, în huiduielile mulțimii.
Pe străzi, mii de oameni aşteaptă.
Atmosfera e cam aceeaşi ca cea din 21 decembrie 1989.”

…”cu cinci minute înainte de miezul nopții, un elicopter survolează Arcul de Triumf către Piața „Presei Libere.
O jumătate de oră mai târziu, Ion Iliescu apare la TVR sinistru de asemănător cu Ceaușescu în disperarea sa din final, și, după îi face fasciști, la fel ca predecesorul său, cere ajutorul comuniștilor.
Emisiunea se încheie la 0,48 pentru că la orele 01 se deschide focul”…

„Iliescu, te iubim,
Comunişti noi ne numim.”

”Ion Iliescu, în dimineața zilei de 14.06.1990, le expune planul de bătaie la propriu și la figurat celor veniți spontan și neorganizat, că doar nu e prima oară când îl salvează de popor.
Soarele răsare doar pentru ei, minerii comuniști, cu a lor deloc ascunsă ură față de intelectuali, care ar trebui, probabil, exterminați.

”Noi muncim, nu gândim!”

Eu, unul, n-am ce face, gândesc… Eugen Matzota

Părinților mei și strănepoatei mele, care a devenit primul cetățean britanic din familia noastră, în anul 2020

PROLOG

Am scris această carte despre evenimente pe care le-am trăit ca jurnalistă est europeană, româncă, în ultimul deceniu al secolului trecut, lucrând pentru cea mai mare și mai veche agenție de presă din lume. Au fost cei mai frumoși și mai cumpliți zece ani din viața mea.
La Reuters, am întâlnit și am lucrat cu oameni din ceea ce era pentru noi „Minunata Lume Nouă”, a Occidentului care ne fusese interzis timp de aproape jumătate de secol cât am trăit, noi și părinții noștri, în spatele Cortinei de Fier.
Acel ultim deceniu al secolului trecut a fost marcat, ca un efect de domino, de căderea regimurilor comuniste în Estul Europei, de baia de sânge din România după prăbușirea lui Ceaușescu și violențele care au urmat pe parcursul abrupt al țării spre democrație, dezintegrarea Uniunii Sovietice ca proiect falimentar, și dezmembrarea violentă a Iugoslaviei vecine.
Estul a fost scuturat rău îl acel deceniu, după căderea Zidului Berlinului. Războiul Rece a fost urmat de războaie dure, cu sute și mii de morți și vieți spulberate prin toată această regiune.
Este o poveste despre oameni din Est și schimbările dramatice din viața lor și despre felul în care sunt priviți în Vest, cu multe prejudecăți încă, cei veniți, ca și mine, de la Est de Edenul Europei. După atâta timp, rămâne încă un zid al lipsei de cunoaștere și fricii de „străin,” care nu a fost încă doborât.
Nu în ultimul rând, cartea aceasta este o declarație de dragoste pentru profesia de jurnalist, pentru acei „câini de pază” ai democrației, sau istorici ai clipei, așa cum au fost ei numiți.
Am scris despre toate aceste evenimente, la care am fost martoră, la mare distanță în timp și de la mii de kilometri depărtare de țara mea natală. De la o moară din Pirinei, unde locuiesc împreună cu soțul meu.
Pe vreme de pandemie cu noul coronavirus. Cu întreruperi și apoi în cascadă. Cu dragoste și abjecție, cum scria Esme, minunatul personaj al lui Salinger. Și cu recunoștință pentru toți cei care m-au răbdat și m-au încurajat în această întreprindere solitară.

Roxana Dascălu
Octombrie 2020
Le Moulin de L’Évêque,
Rivel, Aude, Franța.

Suntem în mai 1990. Nimeni nu are timp să admire însă primăvara la București. Evenimentele se petrec în continuare cu o viteză năucitoare, e o lume în continuă fierbere.
Valuri peste valuri de jurnaliști occidentali au continuat să se perinde în lunile care au trecut de la căderea lui Ceaușescu, să relateze „pe viu”, de la fața umflată a locului, ce se întâmplă în România.
Țara fusese multă vreme o gaură neagră pentru presa internațională. Acum alimenta zilnic titlurile de prima pagină din ziare și era subiect frecvent de „breaking news” pe televiziunile lumii.
Din biroul Reuters de la etajul al doilea, de la Inter, aveam o perspectivă bună peste Piața Universității, unde mii de bucureșteni, mai ales tineri, se strângeau zilnic, să vorbească, să protesteze și să scandeze împotriva comunismului, adică a noii puteri „emanate” de în revoluția din decembrie.
Oamenii vorbeau între ei, unii foloseau portavoce. Cei mai curajoși și cunoscuți, cum s-ar zice, acum, „influensări”, urcau la balconul Universității, țineau discursuri înfocate, zi și noapte, despre democrație și libertate, își (re)găseau vocea, după atâția ani de tăcere de plumb sub comunism.
Aceștia erau „golanii”, așa cum îi numise cu dispreț noul lider „emanat” de revoluția din decembrie, Ion Iliescu și al său Front al Salvării Naționale creat în siajul răsturnării și execuției lui Ceaușescu.
După decembrie, apele s-au despicat repede și s-au ales două tabere inegale: pe de o parte „emanații” din jurul lui Ion Iliescu, un fost activist de partid marginalizat de Ceaușescu, căruia nu-i plăcea să fie numit de presa occidentală „fost comunist.” Visul său declarat era să instaureze în România „socialismul cu față umană.”
Iliescu era deci noul lider al țării, iar Frontul său, condus predominant de membri de rang doi din fostul partid comunist, avea și pâinea și cuțitul, fiind în poziția de a organiza primele alegeri libere din România după o jumătate de secol.
Lor li se opuneau oameni din jurul a doi lideri anti-comuniști reveniți din exil după mai bine de patru decenii: „tărănistul” Ion Rațiu, un mare democrat revenit din Anglia, și liberalul Radu Câmpeanu, fost deținut politic după instalarea comunismului, întors din Franța.
Tabăra pro-democrație era însă condusă spiritual de un om care petrecuse ani lungi în carcerele comuniste din România fără să renunțe la idealurile sale: Corneliu Coposu, „Seniorul” așa cum avea să fie numit chiar și de dușmani. Dar despre asta vor povesti mai târziu.
În urma revoluțiilor de „catifea”, în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria veniseră la putere, în urma votului popular, forțele anti-comuniste, pro-democrație și pro-occidentale.
Privind din exterior, mulți se așteptau ca România să le urmeze exemplul, mai ales după baia de sânge și violențele care au însoțit căderea celei mai cumplite dictaturi din Europa de Est.
Nu a fost să fie așa, istoria s-a scris cu totul altfel.
Suntem așadar în mai 90, în biroul Reuters de la Intercontinental. Vin alegerile, iar de la Londra ne-au venit și nouă întăriri. S-a întors Hugh Pain, ca să conducă operațiunile pe finalul campaniei electorale și în ziua alegerilor, care a intrat ulterior în folclorul local ca „Duminica Orbului”. În tradiția bisericii ortodoxe, este a șasea duminică după Paște. Atunci a căzut pe 20 mai.
Un scor astronomic, „aproape ghicit” de Reuters exit poll
Printre lucrurile multe pe care le-am învățat înotând cu capul mai mult sub apă, printre depeșe, a fost un termen cu totul nou la acea vreme, pentru noi, românii: exit poll.
Habar nu aveam ce este, dar aveam încredere în profesionalismul și experiența lui Hugh, șefului de campanie al echipei noastre.

Cu calmul și detașarea sa englezească, Hugh ne-a explicat ce și cum vom face. A pus harta României pe perete și a încercuit principalele orașe. În fiecare, ne-a explicat, trebuia să găsim un jurnalist sau un student, care să meargă la centrele de votare si să îi întrebe pe oameni, la ieșirea de la urne, cu cine au votat.
Operațiunea „exit poll” avea trei etape – o primă rundă, dimineața, a doua, la prânz, și ultima, aproape de închiderea urnelor.
Rezultatele urmau să ne fie transmise prin telefon – fix, desigur, căci mai era mult până la apariția telefoanelor mobile. Hugh contabiliza totul, așezat la telexul de la care transmitea spre Londra din cartierul nostru general de la Inter. În București aveam cea mai largă desfășurare pe teren, dar am reușit să primim date din toate cele șapte sau opt orașe-țintă.
Hugh făcea ceva elementar într-o democrație – un exit poll, sau sondaj la ieșirea de la urne, dar oamenii se temeau încă, trecuse prea puțin timp și nu știau cu ce se mănâncă așa ceva, erau suspicioși.
În afară de Adrian și de mine, aveam o mică echipă de români în biroul din București, și ne creasem o rețea de contacte, „corespondenți” ad-hoc prin țară. Nu este puțin lucru, ținând cont de precaritatea mijloacelor de comunicare de atunci.
După toate aceste pregătiri, a venit și ziua de 20 mai, când România își alegea președintele și parlamentul, care să umple „vidul” creat după răsturnarea lui Ceaușescu.
Prezența la urme a fost colosală, ca pe vremea comunismului, când oamenii votau „în unanimitate” conducătorul unic. Iliescu și Frontul său au obținut scoruri astronomice, iar opoziția democratică și pro-Occidentală a fost spulberată prin vot.
Nimeni nu anticipase asta. Presa occidentală anticipa o victorie a opoziției. Nici lui Hugh, cu toată experiența sa, nu-i venea să creadă. Rezultatele exit poll-ului Reuters confirmau victoria lui Iliescu și a oamenilor săi, cu o majoritate clară – nu chiar cea zdrobitoare, înregistrară mai târziu, la numărătoarea oficială.
Dacă nu mă înșală memoria, noi „dădusem” un scor de peste 60% pentru Iliescu. Scorul oficial a fost de 85%.
Răsplata nu avea să întârzie. Reuters și o televiziune franceză, TF1, care dăduse și ea o știre „în răspăr”, anunțând victoria lui Iliescu și a Frontului său, au fost singurele care au fost acceptate să primească un interviu cu noul „om al zilei” din România.
Colegul nostru de atunci, fotoreporterul Adrian Popescu a imortalizat momentul pentru Reuters. La final, a avut ideea să facă și o poză pentru noi, „pentru posteritate.” Poza aceea mi-a salvat viața peste câteva săptămâni. Nu știu dacă am apucat să îi mulțumesc pentru asta. Îi mulțumesc acum, după 30 de ani.
În imagine apărem toți trei zâmbitori ca la fotograf, cu Iliescu în mijloc, ținându-mă de talie și nereușind să facă același lucru și cu Hugh, care era mult mai înalt. De unde și porecla sa printre confrații de breaslă britanici, de Huge (uriaș) Pain.
După alegeri, Hugh s-a întors la Londra, iar noi am rămas „în tranșee”. Așa cum povesteam mai devreme, au fost luni când abia apucam să trec pe acasă, să mă schimb, și dam fuga înapoi la Inter, la birou.
Au fost nopți când am dormit iepurește, pe furate, câteva ore, spre ziuă, pe fotoliul din birou și dimineți când am profitat de bunăvoința colegilor mei veniți de la Reuters, din Vest, să îmi dea cheia de la camera lor, să urc, să fac un duș, ca să pot începe o nouă zi de lucru.
Nu regret nimic din zilele acelea, și dacă ar fi, aș lua-o iar de la capăt.
Depeșele Reuters de la București erau preluate de presa internațională și erau pe masa marilor cancelarii ale lumii. Adrenalina era la maxim. Nu aveam timp să simt oboseala. Nu aveam timp și nici nu îmi dădeam voie să clachez.
Iliescu, minerii și poza salvatoare
Pe 13 și 14 iunie, Bucureștiul a fost iar zguduit de violență, dar de o violență cum nu mai văzusem până atunci.
Privind înapoi, după 30 de ani, îmi vin imagini disparate, care mă lovesc in plex cu forța unui pumn.

Văd și acum o femeie tânără, blondă, cu cască de miner, dar cu unghii lungi, îngrijite, lăcuite cu roșu, care vine spre mine dintr-o ceată de mineri furioși, ponosiți, parcă abia ieșiți din șut. Se uită lung la legitimația de presă, care-mi atârnă de gât, și îmi vorbește într-o engleză fracturată, dar sigură. Insistă că vrea să dea interviu, să o duc la Inter, acolo unde sunt jurnaliștii străini, să vorbească cu ei, să le explice ce se întâmplă.
Mă eschivez și reușesc să scap din înghesuială si intru în clădirea Universității, vechea mea Alma Mater. Aveam în gând să ajung la Facultatea de Litere, să văd dacă e și acolo prăpăd.
Studenții erau printre primii protestatari care au fost vânați și bătuți de poliție. De la Arhitectură, de vis a vis, colega mea Karin, o nemțoaică deloc slabă de înger, se întorsese lividă la birou. Ne-a povestit că Arhitectura e plină de femei, muncitoare venite de la fabrica Apaca, de la periferia Bucureștiului, care îi bat pe studenți și îi lovesc cu ce le vine la mână, le dau cu pâini în cap, că e măcel.
Intru în decanatul de la română, și înlemnesc. Doi mineri zdraveni stau răsturnați pe spate, pe scaune, sub portretul lui Eminescu, cu schelete de pește și coji de pâine întinse pe ziare soioase, pe birourile din fața lor.
Nu știu de unde am avut tăria să mă răstesc la ei – eram ultragiată, fusese violată Sfânta Sfintelor, Universitatea mea. Au sărit din scaune ca la ordin și s-au scuzat. Le-am spus că locul lor nu este acolo, că e o facultate, și că oamenii trebuie lăsați în pace să învețe.
M-au urmat, ca un fel de câini pază, în stradă, unde erau cetele ortacilor lor. Oscilam între o mică bucurie personală – alungasem dușmanul din Universitate – și frica de a nu mă trezi cu o bâtă în cap, la ordinul vreunui lider al lor. Ca femeia aceea, cu unghiile roșii, de mai devreme.
Decid să mă întorc la birou, lipsisem destul timp. Intercontinentalul era înconjurat de forțe de ordine, noua poliție, fosta miliție, și de ofițeri în civil cât cuprinde. Plus minerii, care băteau, la comandă, tot ce prindeau – tineri cu blugi, sau bărboși, femei cu fuste sau rochii scurte, bărbați cu ochelari (deh, intelectuali, deci periculoși).
Toți ziariștii străini care ocupau hotelul erau baricadați înăuntru. Pe trotuarul din față, văd un chip cunoscut, un prieten, și îngheț când îi văd camera de fotografiat. Era Tudor Lucaciu, un tânăr fotoreporter de 20 și ceva de ani. Mi s-a făcut rău. Știam că țintele principale ale oamenilor cu bâte care stăpâneau acum locul sunt camerele de filmat și fotografiat.
Cei de la Inter ne avertizaseră să nu ieșim afară și ne spuseseră că nu avem voie să ieșim nici pe terasa hotelului.
Nu trebuiau să existe filmări sau fotografii care să poată fi văzute ori folosite ca dovezi ale măcelului în curs de desfășurare.
Aveam o vestă neagră, lungă și largă, pe mine și îi șoptesc lui Tudor să își ascundă camera foto sub vestă, în spatele meu, și să mă urmeze. Voiam să intrăm prin spatele hotelului, dinspre Batiștei, pe unde credeam că avem șanse mai mari.
Brusc, ne trezim cu un camion plin de mineri că frânează lângă noi și ortacii coboară, amenințători. Ne înconjoară, la semnul cuiva, nu știu al cui, și ne împing pe peluza de iarbă dinspre Teatrul Național.
Mă întreabă unde stau Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Ridic din umeri și mă uit direct în ochii lor, le vorbesc cât pot eu de calm. În tot acest timp, bag mâna în geanta mea de vânător și scot de acolo poza cu Ion Iliescu, cea de la interviul de după alegeri.
Pun poza pe piept, ca pe un scut. Văd și acum cum chipurile lor mânioase se destind într-un zâmbet larg și mâinile lor se întind spre pieptul meu să atingă poza, ca pe o icoană: „Om bun! Om bun” murmură ortacii, în transă.
O voce din spatele lor strigă însă ceva, așa că filmul se rupe. O iau la fugă înapoi spre camion, și duși au fost, într-o direcție necunoscută.
Nu știu cum am ajuns cu Tudor în hotel, și apoi la birou. Când m-am mai dezmeticit un pic, după câteva minute, mă trezesc cu un grup de ziariști de la o televiziune americană, ABC, că dau buzna peste noi.
Mi-au spus că filmaseră scena de la etajul 10 al hotelului, și că crezuseră că soarta noastră este pecetluită, când văzuseră cum am fost prinși la mijloc și împinși de mineri. Se mirau că am scăpat teferi. Mă întrebau ce s-a întâmplat. Cum am scăpat din înghesuială. Le-am arătat poza cu Iliescu și nu le-a venit să creadă, nici măcar nu au avut puterea să râdă. Nici eu. Nici acum nu pot să râd când mă gândesc la zilele acelea.
Căutând să îmi împrospătez memoria despre cele întâmplate la „mineriada” din iunie 90, am răscolit pe internet și am găsit un studiu, citat pe Wikipedia, efectuat de cercetătorii militari britanici de la Academia Sandhurst și publicat în 1995. Iată ce scrie: „În ciuda negării repetate din partea liderilor, există indicii clare ale implicării SRI (Serviciul Român de Informații, nota mea). (…) Alte surse susțin că sosirea minerilor la București a fost orchestrată de maiorul Dumitru Iliescu (…), șeful Unității Speciale de Gardă și Protocol a Președintelui Iliescu (redenumită SPP în iulie 1991).”
Procesul mineriadei din 1990 a început abia peste 28 de ani, în 2018. Prea puțin, prea târziu. Morile justiției din România macină extrem de lent. Iliescu beneficiază de vârsta înaintată la care a ajuns, se apropie de 90 de ani acum, în 2020.
Îi scriam, în iunie 2013, la 23 de ani distanță, o scrisoare deschisă prietenei mele britanice, Sarah. „Despre mineri, manipulare și o minune blestemată”, pe care am publicat-o în revista 22. Transcriu aici ultima parte:
„Am debarcat, pentru prima data în viaţă, cinci zile mai târziu, la Londra. Colegii de la sediul Reuters, de acolo, erau curioşi să ne cunoască, pe noi, cei doi romani, Adrian şi eu, care relatasem „totul”, de la faţa locului, zilele, nopţile, săptămânile şi apoi lunile de după 25 decembrie 1989, când ne-am întâlnit şi am început să lucrăm cu ei.
Nu m-am putut bucura, aşa cum ar fi trebuit, de spectacolul fascinant al Londrei. Aveam încă un gust de zgură de cărbune în suflet. Îmi era literalmente, greu să respir.
Mi-a fost greu să îi fac pe britanici să înțeleagă că totul este pierdut pentru România. Și că asta NU este România mea.

De ce nu am cerut azil politic atunci, sau la următoarea mineriadă, este o întrebare pe care, dragă Sarah, te rog să nu mi-o pui. Cel puţin nu încă. Mi-o pun eu în fiecare clipă acum, a posteriori.”
Eram așadar pe terasa de la Inter, era vară, bătea un vânticel care aducea parfumul de tei în care este îmbăiat Bucureștiul în iunie, atunci când nu vin minerii, conduși de securiști, să semene prăpăd și haos.
Încă aveam acel tremur interior, îmi aminteam cum plângeam neputincioasă, privind de sus, cu câteva zile înainte, o scenă pe care sperasem să nu o mai văd niciodată în țara mea.
Mineri, conduși de civili, băteau un tânăr, îl târau spre Inter, îl loveau cu bâtele. Sărmana ființă s-a ridicat greu în genunchi, tras de păr de un civil, care i-a aplicat apoi un pumn în bărbie, făcându-i să se plece pe spate, apoi l-a lovit cu sete, cu piciorul în stomac. Am simțit că vomit.
Lângă mine, pe terasă, Cristian „Sleazeball” Unteanu, cordonul ombilical al guvernului post-decembrist plasat lângă presa străină. încerca să mă liniștească, spunându-mi că știe că s-a dat ordin ca totul să înceteze „curând, ai să vezi, curând.”
Simțeam ca și cum aș fi fost violată, iar violatorul mi-ar fi spus să stau liniștită, că va înceta curând.
Eram deci cu toate astea iar pe terasa de la Inter, adia vântul, iar din birou a ieșit Paul Smurthwaite, cu zâmbetul lui de Motan de Cheshire, care știe multe dar spune puțin.
Paul s-a uitat la mine, s-a aplecat zâmbind și mi-a palmat un telex. Am citit, era o invitație oficială pentru mine și Adrian, să mergem la sediul Reuters din Londra.
Nu văzusem niciodată Londra, visul vieții mele încă dinaintea studenției. În studenție fusesem „tăiată” de la bursă, de un zelos activist de partid, care bănuia că dacă plec acolo, nu mă voi mai întoarce. Bănuia bine. Dar despre asta voi povesti în altă carte.
Paul nu înțelegea de ce nu sar în sus, de ce nu țopăi de bucurie. Aveam tot dreptul să mă bucur. După ororile la care fusesem martoră însă înainte, mă simțeam vlăguită, incapabilă să mă bucur.
Tot în scrisoarea către Sarah menționam și un alt episod post-mineriadă, un fel de „reconstituire”: „Un alt flash-back, sau flash-forward. O zi mai târziu, cred, am fost trimisă la sediul Partidului Naţional Ţărănesc, din Piaţa Rosetti, deoarece mi s-a spus că pot intra acolo, împreună cu procurorii, să vedem ce s-a întâmplat peste noapte. Televiziunea română de stat relatase că minerii descoperiseră bancnote false de dolari şi droguri. Dumnezeule Mare!
Ajunsă acolo, am văzut iadul pe Pământ. Pentru prima şi ultima dată, sper, în viață, m-am blocat. În biroul Seniorului Coposu, portretele lui Mihalache şi Maniu zăceau pe jos, printre schelete şi oase de peşte, resturi soioase de mâncare, urme de cizme şi hârtii şi cărţi răsturnate şi călcate în picioare. Devastarea fusese totală, simţeam încă urma urii cum musteşte din pereţii descojiti.
M-am intors, mută, la birou, şi am rugat-o pe o colega britanică, mult mai detaşată şi proaspăt sosită la Bucureşti, să meargă ea să relateze scena dezastrului de acolo.”
Este vorba de Meriel Forbes Beattie, care venise de la biroul de la Viena, și cu care am păstrat o frumoasă prietenie peste ani. Meriel fusese „intern” la Reuters, ucenică, iar acum era la debutul unei frumoase cariere jurnalistice, care avea să o ducă apoi la BBC.
Ne-am întâlnit acum zece ani la Londra, când eu puteam să călătoresc fără viză în noua mea calitate de cetățean european. Am fost la un bar brazilian din Camden Town, cartierul meu preferat, căci extrem de colorat, din capitala Marii Britanii. Am vorbit câte în lună și stele, amintiri de pe vremea când lucram amândouă la Reuters, despre ce ne-a adus și unde ne-a dus viața.
Iliescu nu mai era președinte. Minerii erau o amintire, dureroasă, dar o amintire. Nu mai aveam nevoie de azil politic. Se spune că timpul le vindecă pe toate. Rămâne însă memoria. Sunt lucruri care nu trebuie uitate și care nu pot fi iertate.
Altfel, istoria riscă să se repete, așa cum s-a întâmplat în România, când minerii conduși de liderul lor Miron Cozma au pus iar țara pe jar, în septembrie 1991 și ca ultim detonator, luând țara ostatec în ianuarie 1999. Voi vorbi despre asta în cele ce urmează.

---

Roxana Dascălu a fost jurnalist Reuters timp de un deceniu, în România și Europa de Est, când a scris despre dificila tranziție de la comunism spre democrație și economie de piață a țărilor din regiune. A lucrat apoi în PR, – comunicare și relații cu presa. În prezent, este colaborator la revista Reporter Global și la ziarul Libertatea. Traducător, este și printre fondatorii mișcării civice Inițiativa România, unde se ocupă de comunicare. Locuiește în satul Rivel, din sud-vestul Franței, împreună cu soțul ei, ceramist de origine română, care renovează de 25 de ani o moară de apă, veche din secolul XVIII.

---