De Marius Oanță

Puține personalități ale Evului Mediu se pot mândri cu atâtea epitete, cum sunt cele atribuite lui Giovanni da Capistrano. Renumit cruciat, călugăr franciscan observant, diplomat, inchizitor, scriitor, teolog franciscan și predicator, Ioan de Capestrano este puțin cunoscut datorită minunilor atribuite lui.

Născut la 24 iunie 1386, în regiunea Abruzzo, regatul Neapole, tânărul nobil urmează studii de drept la prestigioasa Università degli Studi di Perugia, încununate cu un doctorat în drept civil și eclesiastic, devenind avocat în slujba lui Pietro de Ubaldis (Iulian Mihai Damian, Ioan de Capestrano și Cruciada Târzie, Cluj-Napoca, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 19, 21).

În anul 1416, pe când activa în diplomație, Capestrano a fost trimis ambasador cu însărcinarea să negocieze condițiile de pace între Perugia și Malatesta, fiind încarcerat fără să reușească să își exercite mandatul cu care fusese investit. „În rafinata politică pontificală a epocii, Ioan de Capestrano nu îndeplinea rolurile instituționale ale unui reprezentant pontifical tradițional, ci unul oarecum paralel cu această structură și excepțional, cum ar fi cel de comisar pontifical (invocat în raport cu arhiepiscopul husit Rokyczana, de exemplu)” (Ibidem, p. 39).

În detenție, după îndelungi meditații, a susținut că relația cu tânăra lui soție nu s-a consumat, motiv pentru care renunță la acest mariaj și, sub îndrumarea viitorului sfânt Bernardino din Siena, îmbracă rasa monahală a seraficului Sfânt Francisc, devenind călugăr franciscan „de strictă observanță”. Pe când era predicator, se va dedica vieții ascetice, pocăinței și vestirii cuvântului lui Dumnezeu în piețele publice.

Ioan de Capestrano (1386-1456) a fost contemporan cu o serie de evenimente notabile, cum ar fi: Conciliul de la Basel (1433), cruciada împotriva husiților (1419-1436), Pogromul de la Wroclaw (1453), asediul asupra Belgradului (4-22 iulie 1456) etc. Odată cu expansiunea Imperiului otoman, Ioan de Capistrano, aflat la o vârstă venerabilă, fiind septuagenar, a primit însărcinarea, alături de alți predicatori cruciați,  de a proclama adevărurile de credință creștine și o cruciadă împotriva turcilor.

Ioan de Capistrano a predicat cu atâta fervoare celor din păturile de jos ale societății, amintind despre necesitatea unei cruciade anti-otomane, încât foarte mulți țărani și fermieri slab înarmați, în special cu coase și furci, dar plini de entuziasm, s-au adunat sub steagul lui Iancu de Hunedoara. La asediul asupra Belgradului al trupelor lui Mehmed al II-lea, nucleul armatei lui Iancu era format dintr-un grup de mercenari cu experiență, iar alături de cruciați și țărani, au intrat în luptă și câțiva călăreți din rândul nobilimii, totalizând 30.000 de oameni.

Potrivit istoriografilor, bătălia decisivă de la Belgrad, desfășurată în perioada de apogeu a Semilunii, a decis soarta lumii creștine, împiedicând avântul dezvoltării cultului lui Mahomed și expansiunea islamismului în Europa creștină (Terézia Kerny, The Renaissance – Four Times Over. Exhibitions Commemorating Matthias’s Accession to the Throne, în: „The Hungarian Quarterly. Budapest, Hungary: Society of the Hungarian Quarterly”, 2008, pp. 79–90.) Victoria i-a fost atribuită, în mare măsură, lui Capistrano, deoarece acesta s-a implicat activ în desfășurarea evenimentelor premergătoare confruntării armate și a participat la recrutarea armatei.

 „Capistrano, împreună cu cruciații săi, a sprijinit în 22 iulie 1456, pe Ioan de Hunedoara și trupele acestuia, în apărarea victorioasă, împotriva armatelor otomane ale Belgradului. La numai câteva luni după victoria repurtată în orașul amintit, Capistrano a murit de febră – contractată în tabăra militară –, în mănăstirea franciscană, unde fusese îngrijit de confrații săi” (Reinholdt Lovasz, Conventul franciscan din Caransebeș în lumina unor documente inedite de sec. XVIII (I), în: „Studii de Istorie Eclesiastică”, Marius Oanță (coord:), Craiova, Ed. Sitech, 2018, p. 47).

Deși a supraviețuit bătăliei, călugărul franciscan a fost răpus de ciuma bubonică, murind la 23 octombrie 1456. Trupul i-a fost depus, spre odihna veșnică, în mănăstirea franciscană din orașul Ilok, în regiunea Syrmia din Croaţia de astăzi. Cele mai relevante materiale biografice, pe baza cărora a fost reconstituită viața sa, au fost tipărite în Acta Sanctorum, volumul X. În urma analizării acestor mărturii, s-a stabilit faptul că numele său a fost venerat din timpul vieţii sale pământești, fiind asociat biruinţei creştinilor asupra armatelor turceşti.

În anul 1526, după cucerirea teritoriului aparținând Regatului Ungariei, rămășițele pământești ale sfântului dispar din mănăstirea menționată, căzând în mâinile osmanlâilor. Trupul neputrezit al lui Capistrano, emanând un parfum suav, a fost răscumpărat, la decenii distanță, de către Barbu Craiovescu, mare ban al Olteniei (1534-1535), cu o sumă constând în greutatea acestuia în argint. Tradiția orală afirmă că trupul ar fi fost foarte ușor pe cântar, făcându-l pe turc să exclame:  „Creștin la creștin trage!”.

Moaștele au fost transportate la mănăstirea ortodoxă Bistrița, ctitorie a Craioveștilor, după un periplu prin Oltenia, fiind cinstite ca rămășițele miraculoase ale sfântului Grigore Decapolitul. Epopeea aducerii acestei relicve în locașul monahal din județul Vâlcea este amintită de către Iulian Mihai Damian, cercetător ce abordează viața lui Capistrano.

În lucrarea sa, Ioan de Capestrano și Cruciada Târzie, Iulian Mihai Damian, îl caracterizează pe cel care avea să răscumpere această relicvă,  folosind următoarea descriere: „un boier bogat din acele locuri, un Ban pe nume Barbul, capturat fiind de turci, a fost dus departe, în lanțuri. Cuprins de deznădejde, s-a rugat la Maica Domnului, a cărei icoană, aflată într-o capelă de pe pământurile sale, obișnuia să o cinstească cu mare devoțiune. Și pe dată, lucru de mare mirare, după ce adormise plin de întristare, s-a trezit a doua zi, viu și nevătămat, cu lanțurile la picioare, pe pământurile sale, în mijlocul bisericii amintite” (Iulian Mihai Damian, op. cit., p. 300). 

Nu putem să nu remarcăm – menționează același autor – similitudinile, faptul că boierul „cunoștea perfect faima nu doar de taumaturg a sfântului de la Ilok, ci și pe cea de protector și eliberator din robie, situație din care se eliberase și pentru care, probabil, îi era recunoscător sfântului” (Ibidem).

Blasius Kleiner, un martor al evenimentelor timpului, care deținea la momentul respectiv funcția de definitor general al ordinului din rândurile căruia provenea și Capistrano, fiind la București, relatează cele văzute în proximitatea claustrului franciscan din mahalaua „Sfânta Vineri”. Un detaliu inedit ne este revelat în cronica aceluiași autor, manuscris disponibil în arhiva ordinului franciscan de la Budapesta, unde se menționează: „Când moaștele acestea sunt duse din porunca severă a domnitorului Ștefan Racoviță (1764-1765), în luna aprilie a anului 1765, de la Mănăstirea Bistrița, la București, unde ajung în data de 17 mai (după calendarul vechi în 5 mai), fiind întâmpinate de mitropolit și de un număr foarte de mare de monahi și credincioși, sunt depuse în Biserica Sfântul Gheorghe a Curții domnești. În altă zi, când la porunca domnitorului a fost desigilată și dezvelită pânza care acoperea inclusiv capul, cei prezenți au văzut că acest sfânt poartă tonsură (fiind ras în cap – n.n.), n-are barbă și că rasa sa călugărească este făcută ca habitul călugărilor franciscani. Văzând acestea „Graeci & Valachi” – grecii și românii – au zis: „Iste esse Sanctus Catholicorum ex istis Barath”/ „Acesta este un sfânt al catolicilor, din frații lor”. După șase săptămâni, trupul sfântului a fost dus înapoi la Mănăstirea Bistrița” (Blasius Kleiner, Archivum Tripartitum Inclytae Provinciae Bulgariae sub titulo Immaculatae Conceptionis BVM, Budapesta, 1764, ms., f. 101; Reinholdt Lovasz, op. cit., pp. 47-49).

Evenimentele narate de către misionarul franciscan se petrec în anul în care la București au loc procesiuni pentru stârpirea ciumei, fapte la care participau mulțimi impresionante de oameni. Curiozitatea l-a condus pe Blasius Kleiner vis-a-vis de conventul franciscan, la locul unde se aflau relicvele sfinte ale confratelui său, nu departe de biserica în care a fost depusă racla. Întâmplările acelor timpuri ne sunt redate, in extenso, în importanta sa operă rămasă în manuscris.

Despre Ioan de Capistrano se cuvine să mai menționăm faptul că a propus papei Calist al III-lea devoțiunea numită „Angelus Domini” / „Îngerul Domnului”, rugăciune rostită de trei ori pe zi, prin care se invocă milostivirea Sfintei Fecioare Maria asupra întregii creștinătăți.

Pentru a marca momentul, în memoria victoriei repurtate asupra Imperiului Otoman, s-a stabilit ca, în bisericile din occident, să se tragă clopotele dimineața, la amiază și seara.

 Această practică devoțională, dedicată Sfintei Fecioare Maria, mijlocitoare în situațiile dificile pe care le traversează Biserica lui Cristos, se păstrează până astăzi. În amintirea acelor vremuri, Ioan de Capistrano a fost desemnat patronul juriștilor și capelanilor militari, fiind sărbătorit în calendarul roman la 23 octombrie, comemorarea zilei decesului său.