De Marius Oanță
Născut la Bela Palanca, astăzi în Serbia, Niceta de Remesiana (aprox. 353-414) a fost un episcop de expresie latină, a cărui viață a fost amintită de doi contemporani, Paulin de Nola și Gennadius de Marseille, dar care a suscitat dezbateri intense în istoriografia universală. Niceta este creditat cu evanghelizarea Besilor, un trib al tracilor sud-dunăreni care locuiau în proximitatea munților Rodopi. Istoricul Vasile Pârvan, în lucrarea sa Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-dunărean, îi plasează activitatea episcopului în Provincia „Dacia a lui Traian”
(Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-dunărean, București, 1911, p. 73).
Afirmațiile pe care își fundamentează Pârvan aserțiunile sunt colaționate din Martiriologiul Roman (Martyrologium Romanum, Venetie: Typis Francisci ex N. Pezzana, 1784, p. 6), care cuprinde o colecție de vieți ale unor sfinți, în care se amintește, la 7 ianuarie, faptul că: „In Dacia sancti Nicetae episcopi, qui feras et barbaras gentes Evangelii praedicatione mites reddidit et mansuetas” (Vasile Pârvan, op.cit., p. 167).
Deși Vasile Pârvan susține că este probabil ca activitatea lui Nicetas să se fi defășurat pe ambele maluri ale Dunării, admite, totuși, că interpretarea lui Paulin din Nola, biograful episcopului Niceta, „e însă arbitrară și neexactă”.
Cu toate acestea, Pârvan spune despre episcopul Niceta de Remesiana că: „acesta e dară apostolul Daco-Romanilor: din dreapta și din stânga Dunării. Un strălucit reprezentant nu numai al bisericei latine din Illyricum, ci al întregei biserici romane. Un bărbat venerabil și învățat, pe care S. Paulinus îl numește învățătorul și părintele său: magister et pater,— un neînfricoșat misionar al credinței creștine printre «barbari»,— un scriitor bisericesc deosebit de prețuit, pentru claritatea gândirei, ca și pentru frumuseța neîmpodobită a limbei sale latine, — un sfânt, primit îndată după moarte în calendarul bisericei apusene,—dar, pentru noi, mai mult și mai presus ca toate, un romanizator al nostru, și prin Creștinism, un reînoitor în forme eterne a tradiției curate, romane-italice, la Dunărea de jos” (Ibidem, p. 171).
Iosif Gunciu, preot și doctor în istorie ecleziastică al Universității din Münster, în Westfalia, notează, pe baza contribuției lui Vasile Pârvan, faptul că: „în acest rol de romanizator și mai ales de creștinător al nostru apare Sfântul Nichita [așa cum ne mai este amintit Nicetas-n.n.] ca <> ce leagă și întreține primele noastre legături cu Metropola creștinismului latin” (Iosif Gunciu, Primele noastre relații cu Roma – Sf. Nichita, în: „Farul nou”, anul I, nr. 8, duminică, 1 aprilie 1934, p. 5).
Spre deosebire de Vasile Pârvan, care îi dedică multe pagini episcopului din Dacia Mediteraneeană, Nicolae Iorga amintește doar în treacăt despre Niceta, pe care îl așază în rândul primilor vestitori ai cuvântului divin pe aceste meleaguri, alături de Sava Gotul, un alt misionar care evanghelizează regiunea, în primele veacuri creștine (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol. 1, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1908, p. 9).
Istoriografia românească îi atribuie lui Niceta prezența în multe ținuturi locuite de goți, daci și neamuri barbare, omițând faptul că lucrarea lui Paulin din Nola este una de factură poetică, nicidecum una istorică. Poemele lui Paulin de Nola – Carmen XVII și Carmen XXVII – dedicate lui Niceta de Remesiana cu prilejul vizitelor sale la mormântul Sfântului Felix, în regiunea Campania, Provincia Napoli, întreprinse în 398 și 402, au un caracter teologic, moral și estetic (Traian Diaconescu, Paulinus din Nola, Carmen XVII Ad Nicetam, în vol. „Text și discurs religios”, Iași, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, 2008, p. 173). Filologul Traian Diaconescu, un exeget al scrierilor editate în limbi clasice, în analiza factuală pe care o realizează când apelează la interpretarea sferei semantice a etnonimelor – Bessi, Scytha, Getae și uterque Dacus -, plasează activitatea lui Niceta la sud de Dunăre, în Dacia Ripensis. Deși, la o prima lectură a textului lui Paulin de Nola, am fi îndreptățiți să credem că autorul ne-ar putea indica ca teritoriu de misiune Dacia, la nord de Dunăre, arealul activității de propovăduire a învățăturilor de credință creștine pare să menționeze mai degrabă Diocesis Daciae, structură eclezială reintegrată, după anul 395, Praefecturii Praetorio per Illyricum, cu jurisdicție asupra vestului Bulgariei, centrului Serbiei, Muntenegrului, Albaniei și nordului Macedoniei.
Traian Diaconescu vine să întregească analizele anterioare, desăvârșind corolarul interpretării, prin următoarea constatare: „la mijlocul secolului trecut, Dionisie M. Pippidi, într-un studiu doct și riguros, a restrâns activitatea apostolică a lui Niceta, stricto sensu, numai în sudul Dunării. Această lectură istoricizantă a câștigat numeroși adepți și a fost promovată, în ultima jumătate de secol, de tratatele noastre academice” (Ibidem, p. 174).
Chiar dacă influența lui Niceta, în primele veacuri creștine, nu pare a fi una covârșitoare la nord de Dunăre, cu siguranță, în secolele ce vor urma, prin introducerea în uz a unui catehism al catecumenilor (tineri destinați să primească botezul la vârstă adultă -n.n.), dar și a lucrărilor sale dogmatice, în contextul ereziilor vremii, aceasta va deveni determinantă pentru arealul Dunării.
Cu timpul, prin aportul mesagerilor creștini veniți din sud, și în orizontul acestui impuls iradiant, va determina introducerea imnului Te Deum laudamus/Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, începând cu secolul VI, și în ritualul Bisericii răsăritene.
Niceta este descris de Martyrologium Romanum, ediția din 1586, republicat în 2004, drept „episcopul de Remesiana din Dacia, în Serbia actuală, pe care Sfântul Paulin din Nola îl sărbătorește, într-una dintre poeziile sale, pentru că i-a învățat pe barbari Evanghelia, făcându-i ca niște oi să fie conduși într-o stână de pace, la fel ca aceia care au fost cândva o populație necultivată și devotată, au învățat acum să-l facă pe Christos să rezoneze într-o inimă romană” (Martyrologium Romanum, Libreria Editrice Vaticana, 2004, p. 487)..