(Capitolul al doilea din romanul “7 ani”)

De Doria Șișu Ploeșteanu

Suportam cu greu tot ce trebuia să fac. Mi se impunea zilnic un program milităresc. Am făcut pe plac mamei, dorinței ei de a face o școală profesională, ca apoi să câștig bani, angajându-mă într-o fabrică de confecții.
Uram meseria asta și, din prea multa indiferență pe care o aveam față de acest domeniu, nu se prindea mai nimic de mine. În fabrică la Focșani făceam practică. Muncitorii ne puneau să facem lucrurile cărora ei nu le dădeau importanță ori le considerau o pierdere de timp (să măture, să adune scamele de pe costume ori să taie ațele în atelierul de finisat).
În fabrică era foarte cald. Femeile erau așezate în rând la mașini de cusut, surfilat ori mese de călcat, concentrate asupra muncii lor, vrând parcă să depășească normele care li se impuneau dimineața.
Nimeni nu s-a ridicat de la masă pentru noi. De fapt, făceam practică în domeniul curățeniei. De la ora 08:00 la ora 12:30 munceam fără pauză într-o fabrică pe care o uram, apoi ne întorceam la internat să mâncăm. În timpul mesei, pedagoga alegea dintre noi muncitoare pentru cantină. Cine nu era ales mergea în parcurile din Focșani la săpat sau la măturat. Îmi aduc aminte că într-o duminică ne-a scos pedagoga Bălășoiu în parcul central, care era destul de mare, nu să ne plimbăm, pentru că era sărbătoare, ci să facem curățenie. Era toamnă, era foarte frig și trebuia să adunăm cu mâna bețele, crengile rupte, bidoanele și alte resturi. La mătură aveau acces doar preferatele tovarășei pedagog Bălășoiu. Îmi simțeam degetele fierbinți și mă dureau.
─ Unde caști ochii, fă, curvă? Urla din toată ființa ei. Urla atât de tare încât îi ieșeau ochii din orbite.
─ Mi-a înghețat mâna, tovarășa peda…, și nu te lăsa să-ți termini fraza, continua să țipe și lumea care trecea pe stradă ne privea lung. Nu știu de ce, dar parcă eram ca într-o pușcărie. Nu putea fi mai greu sau mai ușor într-un penitenciar.
─ Cât e ceasul? și tot ea își răspundea… Aha, e 12:00. Gata! Toate curvele să vie la mine, câte două și până la internat să măturați strada pe care mergeți. Cine nu are mătură, să cânte!
Ne privea cu scârbă, după care întreba urlând:
─ Unde-i proasta de șefă din Ialomița?
Mă căuta cu privirea.
─ Aici sunt! Fac câțiva pași să mă vadă. Eu nu aveam mătură. Măturasem parcul cu mâinile.
─ Ascultă, fă, vacă! Tu să stai în față și să le dai tonul la toantele astea jegoase și proaste și curve… Da’, auzi, fă, să cântați tare, că dă dracii în voi dacă nu-mi place.
Nu-i răspund și o enervez.
─ Nu ți-a dat mă-ta gură? Ha! Zi, fă, ceva, că nu vorbesc de una singură, că acuși îți trag una peste ochi! Ce te uiți așa la mine, ăă?
─ Nu mă uit, tovarășa. Vă ascultam.
─ Asculți pe pizda mă-tii! Lasă că am io ac de cojocul tău, curvă ce-mi ești!

Am enervat-o rău. S-a înroșit la față și a plecat în spatele nostru. Nu mă putea lovi pe stradă.
La sfârșitul lunii noiembrie ne-au dus la cules de struguri, în Panciu. Dormitoarele erau cu paturi suprapuse, cu saltele numai bune de aruncat, erau rupte și aveau gâlme. Nu se făcea căldură. Adormeam târziu, uneori plângând de oboseală și de foame. Pedagoga ne trezea de dimineață, mâncam o felie de pâine cu gem și ceai la cantină, și gata, pregătite de treabă până pe la orele 13-14. Mâncam struguri de foame. La prânz ne dădea ciorbă de fasole și mâncare de cartofi sau varză. Zilnic aceeași mâncare. Seara, când mergeam la culcare, murdară și obosită, îmi scuturam bine perna și pătura să văd dacă sunt șoareci. Când intram în dormitor îi vedeam cum fugeau pe piciorul patului. Plângeam de foame, de frig, de murdăria care se lipea pe mine și nu o mai suportam. Mă gândeam la mama, la lumea de afară, la mine și mă găseam prinsă într-o lume care nu mi-am închipuit că există.
Întoarse la internat, am făcut duș cu apă rece. Rar se întâmpla luxul de a avea apă caldă. Simțeam cum îmi amorțește pielea capului și abia reușeam să mă spăl. Simțeam frigul în cerul gurii. Dârdâiam de frig și-mi întindeam șamponul cu un interes ieșit din comun. Voiam să văd cât rezist. Îmi puneam prosopul pe mine și fugeam în cameră.
─ Fată, ești nebună? Iar te-ai spălat cu apă rece?
─ Da, Gabi, iar m-am spălat cu apă rece, dar acum e bine, chiar îmi este cald.
Și Gabi tot comenta. De fapt, asta făcea în majoritatea timpului ei.
─ Nu ești sănătoasă! Nu ești normală!
Continua și mă enerva cumplit, până țipam la ea.
─ Mai taci! Ho, ajunge! Ce dracu ai? Vrei să stau așa cum stați voi?
─ Adică? Ce vrei să spui? Cum stăm noi?
─ Hai, lasă! Nu am chef de ceartă acum. Vreau să dorm. Gura mică!
─ Tu te crezi șefă și în cameră? Ești mare și tare? Cine ești să ne comanzi? Cine te crezi?
Comenta astfel până se sătura. Văzând că o ignor, se plictisea și își găsea altceva de făcut.
Îmi vărsam nervii pe toată lumea și toata lumea își vărsa nervii pe mine. Eram ca într-o mascaradă a neputinței de a face liber ceea ce vrei. Nimănui nu-i păsa de tine sau de principiile tale. Era o artă a supraviețuirii. Să poți să taci, să faci doar ceea ce ți se impune și niciodată ceea ce vrei.
La mijlocul lunii decembrie am luat vacanță. Ne-am urcat toate într-un tren personal și până acasă am cântat de bucurie. Eram în jur de nouă fete care rămăseserăm unite și tot timpul împreună, chiar dacă uneori nu eram de acord una cu cealaltă.
În tren era frig. Stăteam toate îngrămădite și cântam fără să ne pese că lumea ne privea indiferentă, dar fericirea noastră ascundea foamea, înjosirea, munca, supunerea, la care eram zilnic prezente fără voia noastră și faptul că familiile noastre au decis pentru noi.
Mi-am așezat capul pe geamul înghețat și priveam în urma trenului, fără să mă gândesc la ceva anume. Mă trezeam după minute întregi că priveam la ceva de-afară, fără să-mi dau seama ce fac. În jurul meu, colegele continuau să cânte ori să se certe între ele. Gândul la mama mă bântuia. Oare e acasă? Lucrează? S-a pregătit cu ceva pentru mine? Se bucură că ajung? Doar noi eram în bloc. Încă se construia și totul în jur era șantier, pietre, mașini, gropi. Credeam că nu mai ajung să bat la ușă. Mama mi-a deschis, m-a luat în brațe și m-a pupat apăsat. Mirosea a cozonaci de afară. În apartament era plăcut, chiar dacă nu aveam mobilier. Pe jos erau câteva preșuri, un pat în care dormeam amândouă, un șifonier foarte vechi și cam atât.
─ Cum a fost drumul, mamă? A fost frig? Ţi-e foame?
Mama nu se oprea din întrebări, iar eu nu-i puteam răspunde, pentru că răspunsul meu se suprapunea cu întrebările ei, pentru că eram înghețată și simțeam ace în tot corpul. Pentru că eram supărată pe ea. Pentru că trebuia să-i fac pe plac cu școala de confecții.
─ Normal că mi-e foame. Nu am mâncat de ieri, am spus răstit, și în plus am înghețat în tren. Știi câte ore am făcut de la Focșani? De la ora 6 dimineața am plecat și acum cât e ceasul? Cât e? Na, e cinci seara. Mă întrebi dacă îmi e foame?
─ Dar ce-ai mamă de țipi așa la mine? Nici nu ai ajuns bine acasă și țipi? Doar asta știi tu? De-aia te-am făcut ?
S-a oprit din întrebări, pentru că cineva bătea la ușă. Era tatăl meu vitreg. Mirată și enervată încep să zbier la mama:
─ Ăsta ce caută aici? Ce cauți, mă, aici? Să pleci acum! Acum să pleci!
─ A venit tata la tine, Elena. Mi-a fost dor de tine, tăticule. De ce ești așa? Tata te iubește. Avea lacrimi în ochi, era slăbit, galben la față. Parcă era un mort care umbla. Îmi era milă de el.
─ Ne-ai dat afară din casă și acum vii după noi. De ce? Tu cum dracu ai putut?
─ Te iubește tata, Elena! Uite, am adus carne de porc. A tăiat tata porcul pentru tine. Hai să te pupe tata!
─ Pleacă, mă, că nu te pup, l-am împins, și nu mănânc carnea ta!
Îi curgeau lacrimile pe față, dar parcă și mai tare mă irita plânsul lui. Nu l-am putut ierta niciodată și nu am înțeles rostul lacrimilor, valoarea, nonvaloarea, importanța și profunzimea sentimentelor cu care acest om se prezenta în fața mea cu numele de „tată”. Am refuzat să mănânc carnea lui și am rugat-o pe mama să îmi prăjească niște cartofi. La masa din bucătărie stăteam amândoi, precum regele și regina, unul plângea, altul râdea ironic de situație. Mă privea cu ochii lui calzi și umezi. Era atât de slab, că multe din frazele lui nu le auzeam din cauza propriilor mele mirări și de ce-uri.
─ Te iubește tata! și întinde o mână lungă și slabă către mine, însă mă feresc. Continuam să mănânc. Îl priveam cu ură.
─ Te rog să mă scutești! Te rog să pleci și să nu mai vii niciodată. Eu nu sunt fata ta. Ne-ai dat afară și acum plângi în fața mea? De ce? Nu te iert.
─ Iartă-mă, tată!
Eu continuam să mănânc dezordonat, haotic. Băgam în gură cartof după cartof, plescăiam, voiam să-i arăt că sunt indiferentă și rea, golancă și stabilă, că nu am nevoie de el.
─ Băi, mă lași cu tată în sus, tată în jos? Înțelege că nu mai am nimic pentru tine. Hai, valea!
Mama intervine între noi precum un avocat al păcii.
─ Nu vorbi așa cu el! Ești rea. Uite, plânge săracul în fața ta de când a venit!
─ Ei, și ce? Să plângă. L-am chemat eu? Nu. Să plece la el acasă!
─ Iartă-mă, tată! Te iubesc, tată! Dă și lui tata un cartof din mâna ta!

Zâmbește și plânge. Mă privește cu speranța că rugămintea lui va fi îndeplinită. Îi răspund arogantă.
─ Nu vreau.
─ Te roagă tata! Vreau un cartof din mâna ta!
Atunci i-am aruncat un cartof mic și prea prăjit, în lungul mesei. L-a luat și l-a mâncat fericit. M-am ridicat de la masă și am rămas în dormitor, cu fața-n pernă, câteva ore bune. Nu înțelegeam atitudinea unui astfel de om. Nici acum nu cred în nimeni. Nu cred în faptul că o persoană poate fi rege sau zâna cea bună, după ce o viață a fost un prefăcut. După ce lovești, nu poți iubi mai bine sau mai mult.
Vacanța de iarnă a trecut repede. O perioadă petrecută în casă cu mama, certându-ne tot timpul. Nu eram de acord cu venirea repetată a tatălui meu. Mi-am făcut bagajele și am plecat la gară, unde mi-am întâlnit colegele de cameră. Primele noastre impresii au fost cele legate de mâncarea pe care o căram cu noi, parcă să ne ajungă până la vacanța de vară, pentru că nu știam dacă de Paști pedagoga ne va da drumul acasă. Nimeni nu pleca doar pentru două zile la un drum de-o zi cu trenul. În tren era groaznic de frig și întunericul ne lăsa un gust de tristețe ce accentua tăcerea dintre noi. Îngrămădite una în cealaltă ne încălzeam și doar tăceam în amintirile mute de acasă. Când a ajuns trenul în Focșani, ne-am ridicat fericite că vom merge pe jos, iar acele din picioare vor dispărea. Aerul în oraș avea un miros aparte, specific, a ceva ce nu recunoșteam. Până la internat mergeam pe jos 45 de minute, timp în care povesteam între noi întâmplări și impresii de acasă. Ne apropiase viața la internat, încât ne simțeam bine împreună. Eram unite, fericite și triste în același timp. Ajunse în camera de cămin, despachetam bagajele și așteptam cu frică activitățile informative ale conducerii școlii. Iarna curățam zăpada din curtea internatului.
Majoritatea timpului o petreceam, însă, la bucătărie. Ne puneau la sortat ceapă și cartofi într-o cameră cu rafturi mari, lungi, interminabile. Acolo, șoarecii se aflau la ei acasă. Ne trecea câte unul peste mână, iar noi țipam ca apucatele. Mă obișnuisem cu ei după o vreme. Am acceptat prezența lor, așa că nu mai țipam când îi vedeam pe jos, pe picioare sau pe spate.
Bucătăresele erau toate grase și rele. Vorbeau tare și parcă într-o limbă necunoscută mie. Într-o zi m-au chemat în bucătărie. Șefa cantinei mergea continuu printre bucătărese, le spunea ce să facă, folosind un timbru vocal normal, apoi când se apropia de mine și-l ridica atât de sus, încât obrajii se colorau în roșu și parcă devenea și mai grasă.
─ Tu, fată, spală vasili, ci ti uiți? Mergeam în dreptul chiuvetei și mă opream instantaneu cu o mirare ce durea.
─ Cară-ți apă cu găleata! Bagă aici! Na și dero, și treci la spălat!
─ De unde iau apă?
─ Cum, fă, di unde? Uite, acolo, pi plită, îmi arăta cu mâna spre o plită lungă de cinci metri, plină cu oale mari.
Mă uitam la ele și încercam să ghicesc care oală are apă pentru spălat. Mă gândeam că una-i de ceai, una de ciorbă, una cu tocană, una cu…
─ Ce stai, fă, și te uiți ca toanta? Hai, mai repede! Te-a făcut mă-ta în puf?
O întrerup obraznic cu întrebarea mea capcană, vrând să aflu care oală are apă. Sigur că nici ea nu știe.
─ Care oală are apă de spălat?
Așteptam cu găleata în mână… Se duce la cea mai mare oală. Mi-o arată cu degetul.
─ Asta. Asta are. Hai, hai mișcă! Ia o cană și bagă-ți apă fiartă în găleată!
─ Ce cană?
─ Cum, fă, ce cană?
─ Păi da, ce cană? Mică, de ceai? Nu vedeam căni mai mari acolo..
─ Așa?
Am enervat-o tare.
─ Ce cană, ha? Uite, fă, cu asta!
Îmi întinde o cană de ceai..
─ Bine.
Am umplut astfel 4 găleți. Două erau pentru spălat și două pentru clătit. După această acțiune aveam mâinile crețe, iar pielea de pe degete mi se desfăcea.
─ Dacă ai terminat aci, hai încoace! Mă trage de mânecă o bucătăreasă mai bătrână și parcă mai slabă decât restul colegelor ei.
─ Taie varza! și plecă. Am rămas înțepenită în fața unui aparat mare înconjurat de varză. Îl priveam de sus în jos și invers încercând să ghicesc dacă în el trebuie să bag varza și se va toca, va ieși pe undeva. Dar dacă iese, pe unde? Și varza pe unde se bagă? Și oare încape pe gaura aia o varză întreagă?
─ Făăăă, ci dracu ti uiți așa? Taie dracu varza! A dracu, dacă era un băiat, știai, fă, ci să-i faci!
─ Nu știam ci să-i fac, îi răspund cu același accent, fapt pentru care am enervat-o și mai tare.
─ Nu știai pi dracu! Sunteți tari în gură și niști proasti, și-n acest timp îmi arăta procesul inteligent de introducere a verzei în aparat. Trebuia să o tai în două. Bănuiam ceva. Era un cuțit cu lama lată și anormal de mare.
După masa de prânz am spălat iar farfurii, sute, mii, milioane… Două internate a patru etaje fiecare, două feluri de mâncare, tacâmuri, tăvi. Calvarul părea fără capăt. Când le-am terminat, speram să-mi dea drumul. Era ora 16:00. Voiam să stau întinsă.
─ Treci în sala de mese, fă! Mătură, șterge mesele, dup-aia spală pi jos!
─ Nu spăl mesele prima dată? Că dacă mătur, se face iar pe jos….
─ Treci, fă, fată, și nu mai comenta! Ia uiti la ea ce obraznică! Ei lasă, fă, că vezi tu ci ti frec!
Am căutat mătura și am plecat în sală. Era așa de mare și, Doamne, ce de mese! Asta e! Priveam doar în jos, să nu mai văd cât mai am.
Încerc să dorm, ignorând durerea de spate. Mâinile se usucă și pielea se duce ca un jeg. Mi-e frig. Altă pătură nu am. Închid ochii și aștept.
─ Etajul 1, camera 106, stinge lumina! Etajul 4, camera 420, închide lumina! Pedagoga strigă de jos stingerea. Nu aveai acces la lumină după ora 21.00.
Nu știu când am adormit, pentru că imediat m-am trezit în vocea disperată a lui Bălășoiu. Era cinci dimineața.
─ Scularea, scularea! Sus, toantelor! Hai, hai, hai!
Aprindea becul în prima cameră, acolo eram eu, și, buimace de somn, ieșeam pe hol pentru cinci minute de sport.
─ Toată lumea pe hol urgent!
Când holul s-a umplut cu noi în pijamale și papuci, a urlat:
─ Pe terenul de spoooort imediaaaaat! Hai, mișcă, mișcă!
Prind curaj și o întreb:
─ În papuci? E zăpadă afară!
─ Nuuuu, proasta dracului, în picioarele goale. Cum vrei, fă, să fugi în papuci?
Bălășoiu s-a repezit cu bățul la picioarele mele. M-a lovit cu putere acolo unde pijamaua nu-mi ajungea.
─ Surda dracului! Fără papuci, fără papuci, șefa curvelor, toantă, proastă, fără, fără, fără! A trebuit să-i arunc, pentru că altfel nu se oprea.
─ O să alergi până te văd cu sânge la gură.

Fetele au aruncat rapid papucii din picioare și în viteză am coborât scările. Nu simțeam durere. Inima îmi bătea puternic. O auzeam în urechi.
Zăpada am simțit-o rece la început, apoi mă frigea. Milioane de ace simțeam în tălpi. Îmi înghețaseră dinții, iar cerul gurii prindea parcă flori de gheață. Am alergat în jurul terenului de sport, în cerc, una după cealaltă. Pedagoga Bălășoiu privea la noi din mijlocul cercului, țipând atunci când una din fete aluneca și cădea.
─ Repede, mai repede! Ce cazi, vaca dracului? Fugi, fă!
La internatul băieților erau luminile aprinse. Ne priveau. Poate că se distrau pe seama noastră. Nu respiram pe nas. Efortul era prea mare. În jurul meu auzeam doar răsuflarea fetelor și lipăitul tălpilor goale pe zăpada înghețată și bătătorită. Nasul începea să curgă și unele dintre fete să plângă. Parcă simțeam sângele cum curge prin tălpi.
─ Gata, gata! Marș în cameră! Vacilor! Tu, șefa de la patru, ia vin la mine! Fă, ascultă aici! Spune la toante să nu-și mai usuce chiloții pă calorifer, că îi bag la tine-n gură. Ai auzit, fă?
─ Am auzit.
─ Ai înțeles?
Mă atinge cu bățul ușor peste gură, cercetează de-aproape și spune încet, printre dinți:
─ Nu ai sânge la gură. Marș în cameră!
Drumul până sus a fost un chin. M-am aruncat în pat și-am rămas nemișcată ceva vreme. Voiam să mor. Să mor. Să mor. Doar asta aveam în cap.
─ Ce ți-a zis Bălășoiu? Elena! Elena!
Gabi mă striga. O auzeam, voiam să-i răspund, dar gura, mintea, voința… inerte. Ucise. Nimicuri, haos, moarte…
─ A zis să nu vă mai uscați chiloții pe calorifer.
─ Ceeee?
─ Face control în camere, Gabi. Dacă vă găsește chiloții la uscat, mi-i bagă-n gură.
─ Și unde-i uscăm?
Gabi se mira și aștepta de la mine o soluție. Îmi amorțise creierul de frig, de silă, a batjocură… și Gabi aștepta o soluție. Doamne!
─ Băi, Gabi, mă lași? Nu știu. Îi bagi sub pernă.
─ Ce? Sub pernă? Ești nebună, fată! Du-te-n…!
Vulgaritatea ei mă lăsa rece. Rece? Gabi era scârboasă când vorbea. Crescuse cu tată, cu frați, cu băieții de la bloc. Trebuie să învăț limbajul lui Gabi. Îmi era dor de pictură, de poezie. Aveam poftă să scriu.
─ Elena! Elena, dormi? Hai la masă!
Încerc să mă ridic. Porunceam minții, porunceam mâinii, picioarelor să se miște. Nu puteam să mișc nimic. Nu voiam decât să stau așa, fără să mișc ceva din mine, nici măcar mintea. Inertă. Să mor. Să mor. Să mor. Ce căldură plăcută mă cuprindea și ce tare îmi doream ca toată lumea să tacă, să tacă, să tacă, iar eu să stau așa în neștire o sută de ani ori poate și mai mult.
─ Elena, hei, fată! Elena!
─ Ce-i?
Am reușit să spun ceva. Trăiesc, din păcate.
─ Hai la masă!
─ Hai!
Mă ridic. Nu simt nimic. Durerea a devenit o normalitate. Bine, îmi spun, acum merg la masă. Același ceai, o felie de pâine și gem. Nu mă satur. M-am obișnuit. Mergem la școală. Nu înțeleg nimic. Tehnica confecționării unei rochii nu declanșează în mine nici o curiozitate. Desenam rochițe pentru păpuși. Ei, și ce? Ce mare scofală? Cică asta ar fi o meserie curată și bănoasă. Preferam să sudez în loc să văd ac și mașină de cusut.
Într-o duminică aveam poftă de un film, așa că m-am dus la pedagoga Croitoru și am cerut bilet de voie. Era singura ce ne acorda bilete de liberă trecere.
─ Ce film este, draga mea?
─ Nu știu. Am poftă să văd un film. Vreau să merg cu fetele din cameră. Nu-mi place singură. Mă plictisesc și apoi, mi-e frică.
─ Așa vrei tu, Elena?
─ Da, vă rog din suflet tovarășa, vă roooog!
─ Bine, bine! Ce-ți place să te pisicești, urâtă mică ce ești! Vă dau drumul la toate. E bine?
─ Săru’mâna! Vă iubesc!
─ Hai, pleacă, pleacă și spune la fete că mergeți la film!
─ Da, mă duc. Vă iubim! Pa! Am fugit!
─ Elena, stai! Te rog ceva. Fără băieți. Ai înțeles?
─ Daaaa, ce băieți? Noi? Neee! Stați liniștită.
Fetele au sărit în sus de bucurie. Am mers fericite, libere și gălăgioase la film. Trei ore aveam învoirea. Nu știu ce film am văzut. Admiram sala, lumea îmbrăcată elegant.

În primăvară ne urcam în autobuze și ne duceam în afara orașului, la o distanță de o oră, la sere. Acolo copileam roșii. Nu știam cum se face, dar am învățat ușor. Ne plăcea la sere, pentru că nu țipa nimeni la noi. În autobuz cântam tot drumul, orice ne aduceam aminte.
Voiam să învăț înjurături. Am înjurat pentru prima dată când pedagoga Bălășoiu mi-a ordonat să dau cu motorină o dungă de pe hol. Prima dată am frecat cu periuța de dinți apoi cu o cârpă am dat dunga cu motorină. După o vreme am început să înjur din cauza mirosului puternic. M-am gândit la înjurăturile lui Gabi. Spuneam încet, apoi tare. Gabi a auzit din cameră, a venit pe hol lângă mine și a început să râdă.
─ Ce zici că zici, Elena?
─ Înjur.
─ Cum? Așa înjuri tu? Trebuie să pui suflet, fată, în înjurături. Suflet și patimă, pasiune, viață. Ascultă aici la mine și învață.
Mă ridic din genunchi și stau nemișcată în fața prietenei mele. Ascult și privesc cu interes. Mă întreb dacă pot. Încerc în gând să spun ca ea. Nu puteam să rostesc, încercam primul cuvânt apoi liniște.
─ Gata, Elena. Acum e rândul tău.
─ Înjur, sigur că înjur, pot, dar trebuie să pleci. Nu pot în fața ta.
─ Nu plec. Înjură în fața mea, fată, ce dracu? Vreau să te aud. Știu că nu ești în stare.
─ Ba da, sunt în stare.
─ Du-te în p… mea, că nu știi! Nu ești în stare, te cunosc doar!
─ Du-te tu în p… mea!
Am tot zis așa fără să mă opresc. Răsuna holul de înjurăturile spuse de mine. Fetele au început să iasă din camere, curioase și mirate de atitudinea mea. Gabi le-a explicat zâmbind fericită.
─ Șefa înjură, șefa înjură!
Din acea zi am început să înjur. Mă simțeam bine după ce-o făceam.
Adormeam cu gândul la copilărie. Îmi era dor de urmele pașilor învățătoarei mele. Îmi era dor de praful de la țară.

Visul nu mi-a dat pace toată ziua.
O groapă mare. Și el cade în ea. Nu poate să fie adevărat, așa mi-am repetat o zi întreagă. Nu i-am povestit visul. A plecat la muncă de dimineață, fără să zâmbească sau să facă ceva diferit. Și-a pupat pe frunte cele trei fete și a plecat. Inima mi se închidea odată cu trecerea orelor. Câinele devenea agitat, lătra degeaba prin toată curtea. Parcă era nebun. Ochiul stâng se zbătea. Îl închinam. În timp ce dădeam fetelor să mănânce se aude cineva strigând la poartă. Câinele sărea ca turbat la mama. Oare de ce? O știa. Sigur a mâncat ceva stricat. Ori a turbat.
─ Deschide poarta, Florică!
─ O deschid. Taci mă, ce te-a apucat? Marș d-aci! Marș, măăă! Hai, mămică, intră în curte, da’ ce-i cu matale? Ce-i mămică?
─ Florică, hai în casă, hai! Nu mă ține în lătratul nebunului ăsta. Ce dracu’ are?
─ Nu știu, da’ parcă nu vrea, bre, să intri nici în curte și uite, cum vorbești matale cum latră ca apucat.
─ Unde sunt fetele?
─ În bucătărie. Le dădeam să mănânce.
─ Da’ soacra unde-i?
─ La ea. Da’ ce întrebări sunt astea?
─ Stai aci, uite pe pat, așa Florică. Uite de ce am venit, căăă, Florică mamă, să fii tare că asta e voința Domnului. Uite, căăă…
─ Mămică, ce-i? Spune repede ce-i, că io mor aici!
─ Ionel a murit.
Visul mi-a apărut în fața ochilor. Groapa era adâncă. Ionel a căzut în ea și nu-l mai vedeam. Apoi pământul după margini aluneca peste el. Erau și câțiva copaci tăiați. În urechi auzeam inima și restul corpului mă frigea. A murit Ionel. Poate că visez acum. Încerc să deschid ochii, dar erau deschiși. Să spun ceva, dar ce? Mama mă privea și spunea ceva, că-i vedeam buzele cum se mișcă. Nu o aud. Deodată mi-e somn. Un leagăn plin cu flori se mișca într-o grădină plină cu verdeață. Întind mâna spre flori. Nu pot. Mi-e așa de somn. Soarele mă încălzea și-l puteam privi.
─ Mamiiii, mamiiii! Ce are mamiiii? Mama doarme?
─ Da, mamaie. Hai, mergeți voi in curte la cățel! Hai, fuguța, hai!
─ De ce doarme mami, mamaie?
─ E obosită și doarme și ea. Hai, gata, ce atâtea întrebări? Ia mergeți la câinele ăla și vedeți de ce latră. Hai, hai, afară la câine!
Dorm. De ce aud fetele? Visez că dorm și simt tristețe în mine. Trebuie să mă trezesc.
─ Florică, Florică, lasă prostiile și hai, mamă! Hai, mamă, că ai trei fete de crescut. Vai de mine, Doamne, vai de mine, ce-ai făcut cu fata mea? Cu ce-a greșit? Of, of, Doamne!
Cu ce-a greșit Dumnezeu? Ce vis e ăsta? Simt cum cineva mă lovește peste față. Să fie soarele? Oare florile? Vreau să dorm. Îmi place lumina. Și uite că o privesc și ea mă privește.
Mama mă spăla cu apă rece pe față. Nu mai dorm.
─ Ce faci mămică? De ce mă speli?
─ Ai leșinat. Hai, fii femeie în toată firea! Ai trei fete de crescut.
Iar aud inima în urechi. Sângele dă năvală până în ochi.
─ Să nu leșini iar.
─ Mamică, ai zis că a murit Ionel?
─ Da, am zis. A murit.
─ Nuuu, nuuuu! Mă minți. De ce mă minți? Cum să moară? Nu e adevărat.

Zăpada se așternuse pe mormânt. Seara se lăsa ca o ceremonie peste corpul întins pe zăpadă. Suspinul devenea ca scos din minți. Poza de pe cruce zâmbea. Cimitirul avea un timbru ca o pradă. O întrebare fără răspuns, de ce? De păr i se prindea gheața. Mâinile scormoneau continuu sub zăpadă.
─ Te iubesc, Ionel! Te iubesc, Ioneeeeeeeeel! De ce, Doamne, de ceeee?

În timpul privighetorii apa fierbe un destin. Veșnicia are trup de femeie. Femeia desprinde lacrimi și le trece peste cer, ca o rugăciune. Evadăm din moarte în viață, resturi de stânci le cărăm…

Timpul rămas până la terminarea școlii părea că sta în loc. Tăiam câte o zi din calendarul din perete, cu indiferență. Am scris pe el AMR. Tăiam o zi și spuneam cu voce tare “către ce ne îndreptăm?”
─ Elena, dormi în picioare?
─ Ce vrei, Gabi?
─ Hai la geam! Pleacă bucătăresele.
Toți, din internate, scoteam capul pe geam și le fluieram. Băieții le strigau că fură din mâncarea noastră.
─ Elena!
─ Da.
─ Am poftă de cireșe.
─ Da? Și ce vrei să-ți fac? Ia niște muștar pe pâine. Îți trece.
─ Hai la piață!
─ Nu avem bani, așa că mănâncă muștar.
─ Hai cu mine în piață. Îți arăt eu cum mâncăm cireșe fără bani. Te duci la Croitoru și ceri trei bilete de voie. Apoi mergem în piață.
─ De ce trei bilete? Cine mai vine?
─ Mihaela.
Mihaela era sora ei geamănă.
─ Bine, mă duc acum. Mi-ai făcut poftă.
Pedagoga era în oficiul ei. Calmă și plăcută. Când mă vede îmi zâmbește cu drag.
─ Bună ziua! Ce faceți?
─ Intră, Elena, draga mea!
─ Vă iubesc și azi!
Mă așez pe scaun în fața ei. Cu un zâmbet larg, aștept să mă întrebe ceva.
─ Vrei bilet de voie. Te cunosc. De-aia mă iubești așa, precum o pisică. Unde vrei să mergi, draga mea?
─ În piață. Vreau cireșe. Îmi dați bilete și pentru Gabi și Mihaela? Vă rog, sunt prietenele mele! Doar o oră ne trebuie. Vă rog! Vă iubesc! Îmi dați?
─ Of, of, of, of! Ce să mă fac cu tine? Mă termini, Elena! Ai un stil, Doamne, că nu-ți rezist! Normal că îți fac trei bilete, că și eu te iubesc!
Începe și scrie la bilete cu un zâmbet pe buze.
─ Ai bani?
Nu știam ce să-i răspund. Trebuia să o fac repede altfel se prindea că o mint.
─ Elena, ai bani?
─ Poftim? Nu am auzit.
─ Măi, fată, ai bani să-ți cumperi cireșe?
─ Ăăăă… daaaa, am bani.
─ Da?
Mă fixează cu privirea. Ridică dintr-o sprânceană, își lasă pixul jos și așează coatele pe masă, așteptând răspunsul meu.
─ Daaa, puțini bani. Îmi ajung.
─ Elena ! Spune adevărul.
─ Are Gabi.
─ Da? Are Gabi? Vrei să o chemi la mine?
─ Nu. Nu vreau să o chem.
─ Știam că minți, Elena. Ești roșie toată. Uite aici bani pentru cireșe. Îți fac eu cinste. Figură mai ești!
─ Da? Îmi dați bani? Săru’mâna mult! De-aia vă iubesc.
Mă ridic și o pup tare.
─ Hai, gata, gata, nebunie ce ești, ai obținut ce-ai vrut!
Continuam să o pup și pentru că mi-a iertat minciuna.
Gabi și Mihaela erau îmbrăcate deja.
─ Hai, fată, ce stai atât la Croitoru?
─ Dar voi de unde naiba știați că vin la sigur cu biletele de voie? Putea să nu-mi dea.
─ Știam, fată, știam, pentru că ție mereu îți dă Croitoru orice îi ceri. Ești tu mai cu moț.
─ Și știi ceva? Dacă mă enervezi, îți rup biletele în ochi și mai mănânci un mare căcat. După ce că mi-a dat bani, mai ai și gura mare.
─ Ţi-a dat bani? Pe bune? Câți?
─ De un kilogram de cireșe ne ajung. Ei na, acum mai ai și pretenții!
─ Auzi, Elena, de ce te iubește pedagoga pe tine?
─ Sunt zeița frumuseții, de-aia.
─ Nu ești normală!
─ Ce-am zis? De ce spui asta?
─ Hai să mergem, lasă!

Piața era plină de cireșe. Gabi se apropie de un vânzător și-l întreabă cât costă un kilogram de cireșe. Nu-i convine răspunsul. Pleacă.
─ Elena, vrei să vezi cum mâncăm cireșe fără să plătim? De banii lui Croitoru ne cumpărăm ceva dulce.
─ Nu, Gabi, nu vreau să văd. Avem bani să cumpărăm cireșe.
─ Hai, fată, ce ești așa de fraieră? Nu ești dusă-n lume. Te uiți la mine și la Mihaela și faci ca noi.
─ Gabi, stai cuminte! Nu vreau să văd asta. Eu plec din piață.
Gemenele deja se apucaseră de furat. Gabi avea o pungă în care băga rapid câte o mână de cireșe. La fel făcea și Mihaela. Am început să tremur de frică. Îmi simțeam picioarele de cârpă, așa că am ieșit repede din piață și le-am așteptat la ieșire.
─ Proastă ești fată! Ia uite ce de cireșe am! Și fără bani.
─ Eu am mai multe, spune Mihaela.
─ Hai să le mâncăm până la cămin! Na, Elena, bagă mare!
─ Nici nu-mi vine. Mi-a trecut de cireșe.
─ Vai! De ce dragă? Te crezi prințesă?
Imediat a început să mă înjure.
─ Termină cu înjuratul, te rog!
─ Ce-ai să-mi faci? Ce? Ești în stare să înjuri? Du-te în… Ești o mare fraieră.
Bag mâna în punga ei cu cireșe, în ideea că va înceta cu înjuratul.
─ Bleah, viermi! Scuip prima cireașă, în scârbă, mă scutur și-mi șterg limba.
─ Ooooo, prințesa nu papă viermi! Nu le arunca fată, bagă-le înapoi în pungă, dacă ești sclifosită! La castel nu vă dă viermi?
─ Cum puteți să le mâncați? Sunt pline de viermi.
─ Uite așa, o bagi în gură, mesteci bine, îmmm, ce bun e! La urmă scuipi sâmburele.
Îmi bagă o cireașă în gură.
─ Mestecă, prințesă, hai, așa, fără mofturi!
Așa am și făcut. Bine că nu înjură. Erau dulci, doar că… simțeam ceva ca nisipul. Înghițeam repede. Scuipam sâmburele pe stradă.
─ Cum a fost?
─ Delicios. Hai să le terminăm!
─ Vai, prințesă, când ajungi la curtea regală, vezi să nu te scapi, altfel te dezmoștenește!
─ Termină, Gabi! Mă enervezi.
Când am ajuns în cameră, celelalte fete erau la masă cu cărțile deschise. Învățau. Gabi a început să-și bată joc de ele.
─ Ia uite și la astea! Tocilare! Ce proaste sunteți. Ha, ha, ha!
─ Unde ați fost? De ce nu ne-ați luat și pe noi?
─ Pe tine? Să te miri tu, țăranco!
Surorile nu pierdeau nici o ocazie să o facă țărancă pe Tania. Ea cânta frumos muzică populară. Avea o voce foarte bună.
─ Arde internatul băieților! Arde internatul!
Lili țipa cât putea în fața geamului. Nu glumea. La etajul trei, dintr-o cameră, ieșea un fum gros. Deodată geamul se sparge și flăcările ies pe fereastră. Internatul băieților era foarte aproape de al nostru. Panica ne-a cuprins pe toate. Din internatul lor, care de fapt era mixt, fetele și băieții se aruncau pe geam. Fetele țipau si abia după aceea se aruncau. Era haos. Pedagogii strigau la ei să sară și ei săreau. Salvările așteptau acolo.
─ Ieșiți din cămin! Etajul doi, afară!
─ Nu pot sări, nu pot!
O fată atârna pe geam și țipa. Plângea și cerea ajutor.
─ Sari pe geam! Hai odată! răcnea Bălășoiu.
Apare un băiat în spatele ei, o apucă de umeri. Amândoi s-au aruncat în gol. Ajunși la pământ, fata țipa și mai rău.
─ Mi-am rupt piciorul. Piciorul meuuuu!
Salvarea a tot cărat la ei. Ce zi!
Am luat o coală de hârtie și am scris pe întuneric cuvinte ce-mi dădeau pe afară și nu mă lăsau să dorm: am greșit ritmul, dar ajung să trec peste pragul de sus al indiferenței acestei lumi reci. Vreau să ajung să-mi sărut pașii, să dansez în mijloc de stradă pustie, să-mi simt ochii în umbră și ceață. Picur durere peste prezent, sărut inexistența mea și neființă mă văd în oglindă. Ating prea des durerea… dedic o predică jalnică nopții și trec mai departe cântând în praf cu rochia de mireasă.
A doua zi am luat-o de la capăt. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să trăiesc aceasta viață plină de șefi, plină cu un vocabular de neînțeles, să le fac pe plac, plecând pur și simplu capul și să nu uit să-i aprob în final cu „da, tovarășa.”
Aici, la Focșani, am început să gust cuvântul dor.