De Claudiu Iordache
Libertatea în vremea pandemiei
Începutul anului 2020 surprinde omenirea cu atacul brutal al unei pandemii care seceră vieți fără cruțare! Un virus nou, invizibil ca toate celelalte, dar care se extinde cu o viteză apocaliptică, izbește civilizația acolo unde ea se simte mai stăpână pe viitorul ei! Rând pe rând, noua ciumă se propagă de la Est la Vest și de la Nord la Sud, traversând oceane și lanțuri de munți ca și cum relieful nu ar putea-o atenua.
Dar dincolo de puterea atacatorului, surprinde oboseala învinsului. Lumea s-a lăsat infiltrată de o spaimă irepresibilă abia atunci când moartea a bătut cu coasa sa ascuțită în timpanele tot mai groase ale unei civilizații ce părea robustă și înfloritoare; o pace mondială ce obișnuise ființa cu lenea copleșitoare de a gândi și trăi în conflictul pe care îl încheiase până în zilele noastre cu un război!
Ultimul, devastator, fusese scufundat sub o placă de uitări colective, făcându-l un ecou tot mai vindecat al trecutului. Armele amuțiseră. Națiunile se pregăteau de un lung somn fericit. Dar în acest Eden derizoriu apăruseră deja semnele unei degenerări tot mai extinse. Oamenii nu mai luptau cu condiția lor ca să trăiască, ci trăiau ca să-i deguste luxurile. Dar așa fusese să fie!
După secolul trecut, al scriitorilor ca faruri de ceață, al intelectualilor de lux, în armură morală, eșuați în căutarea unor căi noi spre umanismul teoretic, în timp ce societățile, asemenea unor bidivii înnebuniți, zvâcneau sub șeile lor, după două măceluri decontate de legea crimei și a puterii, după o fereastră de primăvară a unei Europe îmbătrânite, urmase un alt început ce părea născut, dintr-o nevastă tânără și un tată bătrân, într-un leagăn mai fericit!
Popoarele acceptaseră în reflex un armistițiu, în speranța că nu vor ajunge iarăși la poarta lagărelor și crematoriilor. Europa părea o șansă definitiv câștigată fără a se fi observat la timp că oamenii ei căzuseră încet-încet sub vraja unei indolențe istorice! Națiunile, cândva militante, deveniseră conglomerări multinaționale ori aziluri larvare de rentieri în care absența pericolelor îi făcuseră să uite că pacea este un somn scurt a războaielor. La adăpostul prosperității, gândirea se osificase în poncife de consum pe care pe care cetățenii le adoptaseră aproape fără să știe, asemenea unor bancnote ieftine cu care puteau cumpăra doar propriilor abjurări și iluzii.
Omenirea căzuse pradă somnului cel lung al unei lumi pe sfârșite.
Privisem nu o dată o reproducere a pictorului George Tooker, Dormeur, în care o omenire de capete asemenea, continuau să moțăie în timp ce pe deasupra tuturor se acumula energia neagră a unui nou dezastru. Dar cum să numești viitorul altcumva decât o cloacă de blesteme, preschimbate, când te așteptai mai puțin, în primejdii și în dezastre? Asta e, omenirea dormea, dormea adânc, tot mai greu de trezit din somnul ei de moarte!
Rând pe rând continentele deveniră lagăre de concentrare, “sanatorii” sordide în care bolnavii tot mai mulți desprinși de libertățile lor protectoare își dovedeau neputința de a supraviețui fără ele.
Primii infectați deveniră monstruos de rapid o enorma masă umană speriată de moartea lor tot mai apropiată.
Oamenii uitaseră să moară!
Nu uitaseră, în schimb, că sunt efemeri, că sunt perisabili, că sunt uitabili, că rotița vremii se rotea fără ei, preocupați cum erau să se fotografieze, să se filmeze, cu neodihnitele lor surâsuri de o stupizenie morbidă! Tânjeau după o veșnicie lâncedă în care puțini adăugau melasei colective și altceva decât povara trupurilor lor. Ori moartea pe capete, fără antidot, îi aduceau pe oamenii la cărțile Apocalipsei, în încercarea de a-și căuta vindecarea la această epuizare universală. Umanitatea panicată capitula și singura soluție era să își rupă legăturile intrinsecei dintre cei ce se molipsiseră deja și cei ce se puteau molipsi. Pentru început își predau bătrânii unor stadii de pensii tot mai scurtate.
Trăiseră prea mult, cu folos tot mai puțin, iar cetatea îi sacrifica aruncându-i peste bord în hăul neantului. Dar virusul se dovedea nesătul. El pretindea din ce în ce mai multe sacrificii pe care, de la un moment dat, disperarea nu le mai putea plăti! Și curând, cine s-a fi gândit, cetatea fericită s-a dovedit o închisoare asediată. Un lazaret păzit, înconjurat cu sârmă ghimpată, altfel zadarnic, cu gardieni speriați ce priveau dinăuntru afară, dispuși să devină frenetic temnicerii propriilor semeni ce dădeau semnele, altfel nedovedite, altfel ambigue, ale așa-zisei pandemii făcută vinovată de contaminare, căci virusul nu-și arătase fața, doar victimele preferate de contaminare, izolându-i în case, cartiere, orașe, lagăre așa-zis medicale pe fruntea cărora lipiseră simbolurile reînnoite ale morții, două oase încrucișate împrumutate din garderoba lagărelor de concentrare.
Deșertul tătarilor se extindea rapid sub crucile defuncților tineri.
Și noua ciumă a virusului necruțător izbea acolo unde orașele erau protejate mai puțin. În sufletele nevolnice ale oamenilor. Ele cedau primele, speranțe lor, acolo unde spaima făcea ravagii. Acolo unde teama de moarte putea îngropa definitiv speranța de viață din timpul de grație definitiv pierdut al anului 2020! Cel puțin în Eurasia și Americile adiacente! Europenii cădeau pe capete în tranșee improvizate pe care guvernele lor le ridicaseră în ultima clipă: izolare, carantină, armata pe străzi, stări de necesitate devenite prea ușor de asediu!
Destinul putea privi de-a dreptul tulburat în profundul unui mod de a fi care, rând pe rând, se lepădase de fundamentele lui finale. Și parcă peste toate învierea miraculoasă a unor pânze celebre ale Evului Mediu, ce anticipaseră spasmele unei umanități în derivă. Era destul să privești tablourile dedicate nimicniciei umane ale unui Hieronymus Bosch ori De Chirico, pentru a regăsi familiarul pervers în care ne-am târât și înjosit clipele de viață terestră! Era destul să scrutezi pânza orbirii colective a pictorului Bruegel cel Bătrân în care șiruri de orbi înaintau în întunericul scurs chiar din sufletul lor imund!
Împinsă de la spate de o gerontocrație depravată și vicioasă, prețioasa noastră lume agoniza la lumina zilei! Duse erau carnavalurile păgâne, parangheliile rutului, bacanalele desfrânate, bâlciurile creaturilor primitive ce se prosternau la poalele Vițelului de Aur, dusă era libertatea, dar nu și libertatea de a și-o consuma inutil ori de a și-o batjocori! Noua păgânitate stătea înfricoșată în hrubele străvechi ale orașelor Sodoma și Gomora, așteptând ca mânia lui Dumnezeu cumva să obosească!
O nouă istorie erupea nimicitor, aceea în care Moartea era suverană! Și în jurul ei, doar vieți mărunte cu dinții tociți, în încercarea maximei umilități de a mai trăi puțin, doar politicieni fățarnici, demagogi și rebarbativi, ce-și semănau unii altora. Ce diferență mai era între o Merkel și un Macron, între un Trump și un Putin? La ce bun? Eram cu toți martori ai unei Apocalipse ce se reînnoia! Un sfârșit al unui nou început ori un început al sfârșitului uman? Sau o amânare tot mai scurtă a scadenței de a trăi oricum? Și, peste toate, peste pandemia fără de chip, iarăși un Saturn de Goya devorându-și copiii, Ciuma totalitară, starea de asediu, arestarea libertăților sub pretextul unei amenințări generalizate!
Statele recurg și la această suprimare a drepturilor și libertăților, pentru a-și obliga cetățenii să se refugieze în bârlogurile unor timpuri atavice. Cândva, un Pinochet a introdus asedierea unei națiuni pe motiv că socialismul infiltrează societatea chiliană; Franco a folosit starea de asediu pentru a-și acoperi crimele; Generalii Argentinei au combătut febrilitatea unei populații doritoare de libertate aruncându-i pe rebeli în Atlantic! China, Rusia și Statele Unite tânjesc să stăpânească deplin metodele represive care să le permită să supraviețuiască unor revolte rebele. Statul este un agresor natural al libertății umane! El trebuie continuu constrâns să negocieze cu cei pe care îi amenință! Dar câte state țin cont de nevoia de moderație? Aici apare și va apărea rolul rebelului! Vor exista continuu ființe pentru care libertatea are preeminența finală. Ian Palach, Liviu Corneliu Babeș sunt martiri ai libertăților noastre! Și dacă ne prefacem că-i uităm, o facem din indecență, egoism și rușine! Și poate de aceea rebelii oferă, salvator, soluția finală a stărilor de asediu!
A nu te lăsa convins, a nu te lăsa înșelat, a nu te lăsa constrâns să depui armele, a nu te lăsa oprimat de teamă că ești prea mic pentru a face față cuiva mai puternic, a fi vigilent! Istoria românilor a dovedit că rezistența la dictatură este echivalentă cu apărarea libertății! Libertatea nu e pe gratis. Ea nu funcționează de la sine. Ea trebuie apărată! Starea de asediu a timpurilor din urmă este efectul unui complot natural al celor nedrept de puternici în fața celor nedrept de sărmani! Starea de asediu își arată astăzi din nou ghearele în România! Nu ne putem preface că drama nu ne privește. Noi suntem hrana ei, ceea ce o stare de asediu poate devora, trupul și sufletul omului care nu a știut să își apere libertatea!
Dar colonia oamenilor ascundea vibrații tot mai periculoase. Marile Puteri se pregăteau din nou pentru ce e mai rău. Iar, În rest, drama corozivă a omului mereu fericit. Trăia mai mult, cu suferințe mai puține, lâncezind tot mai lamentabil între parantezele unor existențe extinse până la rupere. Și pe deasupra tuturor pegra absurdă a unei lăcomii hămesite.
O pace mondială ce obișnuiește ființa cu lenea copleșitoare de a gândi și trăi în conflictul pe care îl încheiase până în zilele noastre cu un război!
Ultimul, devastator, fusese scufundat sub o placă de uitări colective, făcându-l un ecou tot mai vindecat al trecutului. Armele amuțiseră. Națiunile se pregăteau de un lung somn fericit. Dar în acest Eden derizoriu apăruseră deja semnele unei degenerări tot mai extinse.
Oamenii nu mai luptau cu condiția lor ca să trăiască, ci trăiau ca să-i deguste luxurile.
Moira omenirii se pregătea din nou pentru ce e mai rău. Iar, În rest, drama corozivă a omului mereu fericit. Și pe neașteptate în cetatea universală cândva fericită a lui Camus, izbucniră incendiile tăcute ale molimei! I se dăduse un nume dar nu mai conta. Virusul acesta invizibil, ca un gigant nor catastrofic, ca o nouă hoardă penalizatoare a unui statu-quo îmbâcsit de propriile lui umori sufocante, părea proiectat în forma unui blestem făcut să ofilească grădinile planetei.
Rând pe rând, continentele deveniră lagăre de concentrare, “sanatorii” sordide în care bolnavii tot mai mulți desprinși de libertățile lor protectoare își dovedeau neputința de a supraviețui fără ele. Europenii cădeau pe capete în tranșee improvizate pe care guvernele lor le ridicaseră în ultima clipă: izolare, carantină, armata pe străzi, stări de necesitate devenite prea ușor de asediu! Destinul putea privi de-a dreptul tulburat în profundul unui mod de a fi care, rând pe rând, se lepădase de fundamentele lui finale. Nu mai existau frontiere, nu mai existau națiunii decât într-un mod tot mai palid, nu mai existau credințe, nu mai exista decât un lazaret și doar o mare moartă a unui creaturi ce vindeau și cumpărau în neștire aceeași listă de co-morbidități, între care cea care le exprima totodată sluțenia morală, neurastenia colectivă, vânătoare după profit și, mai ales, LĂCOMIA!
Duse păreau a fi paradisurile artificiale, piața globală, cetățile ultra-capitalismului schizofrenic, doar spaima oarbă, hâdă, aglomerată a dezastrului de a trăi, parcă pentru a ne aminti cuvintele lui Fiodor Dostoievski, scrise în 1870 “Fără război, omul se închistează în bunăstare și prosperitate, își pierde capacitatea de a gândi și generozitatea și recade în barbarie!” Și de atunci au trecut două războaie mondiale!…
Noua păgânitate stătea înfricoșată în hrubele străvechi ale orașelor Sodoma și Gomora, așteptând ca mânia lui Dumnezeu cumva să obosească!
O nouă istorie erupea nimicitor, aceea în care Moartea era suverană! Și în jurul ei doar vieți mărunte cu dinții tociți, în încercarea maximei umilități de a mai trăi puțin, doar politicieni fățarnici, demagogi și rebarbativi, ce-și semănau unii altora, (ce diferența mai era între o Merkel și un Macron, între un Trump și un Putin?) La ce bun?
Eram cu toți martori ale unei Apocalipse ce se reînnoia!
Un sfârșit al unui nou început ori un început al sfârșitului uman? Sau o amânare tot mai scurtă a scadenței de a trăi oricum? Și peste toate, peste pandemia fără de chip, iarăși un Saturn de Goya devorându-și copiii, Ciuma totalitară! Starea de asediu! Arestarea libertăților sub pretextul unei amenințări generalizate! Statele recurg și la această suprimare a drepturilor și libertăților, pentru a-și obliga cetățenii să se refugieze în bârlogurile unor timpuri atavice. Cândva un Pinochet a introdus asedierea unui națiuni pe motiv că socialismul infiltrează societatea chiliană. Franco a folosit starea de asediu pentru a-și acoperi crimele; generalii Argentinei au combătut febrilitatea unei populații doritoare de libertate aruncându-i pe rebeli în Atlantic! China, Rusia, Statele Unite tânjesc să stăpânească deplin metodele represive care să le permită să supraviețuiască unor revolte rebele.
Statul este un agresor natural al libertății umane!
El trebuie continuu constrâns să negocieze cu cei pe care îi amenință! Dar câte state țin cont de nevoia de moderație! Aici apare, și va apărea rolul rebelului! Vor exista continuu ființe pentru care libertatea are preeminența finală. Ian Palach, Liviu Corneliu Babeș, sunt martirii ai libertăților noastre! Și dacă ne prefacem că îi uităm o facem din indecență, egoism și rușine! Și poate de aceea rebelii oferă salvator soluția finală a stărilor de asediu! A nu te lăsa convins, a nu te lăsa înșelat, a nu te lăsa constrâns să depui armele, a nu te lăsa oprimat de teamă că ești prea mic pentru a face față cuiva mai puternic, a fi vigilent! Istoria românilor a dovedit că rezistența la dictatură este echivalentă cu apărarea libertății!
Libertatea nu e pe gratis.
Ea nu funcționează de la sine. Ea trebui apărată! Starea de asediu a timpurilor din urmă este efectul unui complot natural al celor nedrept de puternici în fața celor nedrept de sărmani! Starea de asediu își arată astăzi din nou ghearele în România! Nu ne putem preface că drama nu ne privește. Noi suntem hrana ei, ceea ce o stare de asediu poate devora, trupul și sufletul omul care nu a știut să își apere libertatea!
Omul de rând își locuiește doar umbra!
Dar atât de mult de umbre pe pământ amenință strălucirea soarelui! Recitând, a câta oară, romanul Ciuma lui Albert Camus, cronica fictivă a unei pandemii de ciumă care izolase de lume Oranul, un aglomerat oraș algerian, (această răspândită și vulnerabilă lume mobilă în imobilitatea ei!) mi-am recunoscut orașul palid așteptând să i se întâmple ce e mai rău pentru el, asemenea unui răufăcător căruia încă nu i se aflase crima. Cei mai buni luptători sunt cei ce au ceva de apărat cu sufletul! Dar ei demult nu mai aveau ceva de apărat.
Aici nu mai era un popor care să reziste și să lupte, ci o mulțime dornică să se predea!
Trăind ca într-o rezervație de fazani de îngrășat credeau că lumea era asemenea lor, o grădină cu memoria oarbă, deplin anesteziată. Și, pe neașteptate, o boare ucigașă le invada confortul. Venea de nicăieri și lua cu sine mai degrabă viețile obosite, ce erau din ce în ce mai inutile și mai multe.
O viață pe gratis, obeză, fără datorii, fără credințe, fără răspunderi, ca într-un burg muzeistic unde custodele, în lipsă de vizitatori, își făcea siesta la soarele unei după amiezi nesfârșite!
Dar de data asta năpasta a lovit puternic în timpanul moleșit al spaimei! Și deși clopotele nu s-au clintit, o senzație că zeii infernali s-au întors pe meleagurile ce fuseseră cândva a lor, i-a făcut pe intruși să se teamă de o
revanșă! A cui? Oranul meu, această curte urbană de găini domesticite, dintr-o dată speriate, și umbrită de presimțiri, asemenea unei colonii de scoici palpitând sub cerul întunericului, stătea spânzurat într-o așteptare fără sfârșit. Molipsiți parcă de un delir colectiv al consumului și al defetismului, (ei nu fuseseră crescuți să învingă, ci să fie învinși!) oamenii, purtându-și leneveala dobândită în anii de automulțumire în cârcă, nu mai întrevedeau brusc o ieșire și nervozitatea li se transfigura în mii de gesturi stupide. Golirea magazinelor devenise un sport!
Unii făceau rezerve de macaroane, alții își înghesuiau în subsoluri sticlele cu răchie, femeile făceau colecții de rujuri și adolescenții de prezervative căci fetele nu doreau să moară nubile. Cum fuga din oraș nu le mai era permisă, seară de seară făceau băi lungi de filme în ligheanul televizoarelor iar comediile ieftine laolaltă cu propagandă ecranelor, le întărea iluzia că lumea nu s-a schimbat. Se schimbase într-adevăr! Apăreau probleme noi.
Izolarea făcea tot mai dificilă supraviețuirea răufăcătorilor. Deși mulți dintre deținuții de bună voie se obișnuiseră cu noua situație!
Este adevărat, siguranța pe stradă era tot mai nesigură. Prostituatele protestau prin petiții și lumpenul ghetourilor ieșise la bătaie cu bâta! Polițiștii erau tot mai nervoși. Dar la ce se mai puteau aștepta de la niște autorități depresive? Și cei mai mulți dintre ei, în această biată închisoare pe cont propriu, scafandri golași în aer liber, își ascundeau chipurile pământii sub ochelari de cai, mănuși de furnaliști și măști de carnaval ca să nu-i recunoască Moartea!
(Ce diferență între luptătorii Revoluției ce ieșeau în calea tancurilor cu bare de oțel pentru a le bloca șenilele și aceste biete ființe nevolnice, martirizate de propria lor lașitate!)
Știrile ce circulau de la Guvern erau mai negre decât obrazul ascuns al guvernanților. Până una-alta continua nestingherit genocidul bătrânilor, despovărând, salutar, și mai mult bugetul supraviețuitorilor. Funebrul oxida speranța și a-ți menține rațiunea în limite suportabilă însemna să faci abstracție că trăiești într-un oraș deja sluțit de frisonul unei frici într-o mesă a expierii! Și în vremea asta concitadinii mei piereau pe rupte, sau așa spunea statisticile. Și moartea secera harnică, deși era de nevăzut, odată ce, se pare, venise toamna ei și recoltele erau coapte! Dumnezeule! Ce rost avea să mai înțelegi cu mintea încețoșată a românilor?
Și totuși, în cușca statului (statelor) se nășteau copii, se făcea dragoste, pensionarii continuau să joace șah în parcurile închise, o existență diurnă, lichidă, ce se scurgea zglobie pe străzile orașului. Catedralele musteau de credincioși, ca niște garnizoane renovate ale trecutului epuizat, cultura sterilă înflorea, într-o faună tot mai transpirată de somnambuli. Și nici urmă de alte semne ale pandemiei!
Spitalele goale tânjeau după molipsiții care nu mai veneau, alte boli grave, cronice, hepatite, cancere, avc-uri, nu mai aveau pacienți, aspirate miraculos și făcute total nevăzute, cimitirele erau închise mai degrabă pentru a nu se vedea că nu prea mai sunt vizitate de defuncți tineri. Și totul ar fi putut fi cum a fost dacă din când în când un cioclu de televiziune nu ar fi citi monoton ferparul națiunii! Oranul meu era acum de o vreme Bucureștiul lui Camus! Semănau ca două picături de apă? Al meu având concretul de partea lui, al lui ideea năruirii. Degeaba medicii din ambele orașe se zbăteau să salveze vieții, dacă altele le luau locul.
Știrile lumii erau dezastruoase. Europa ardea tăcut ca un rug, în flăcările mai degrabă hinduse erau lăsate să ardă lestul trupurilor de lut căzute în genunchi.
Din când în când, pe un colț de gard, prinse în pioneze ieftine, câte o fotografie a unui chip îndoliat de copilaș ori a unei cândva femei iubită căci orașul pedepsea defetismul! Nu mai aveai dreptul să mori cu cei dragi lângă tine, ci doar închiși în fermoar în saci militari și depuși în stive de lemne de abia tăiate din păduri, una lângă alta în șiruri sure, repede acoperite de pământul refractar împins în grabă de lamele buldozerelor. Oranul meu murea nu de un virus, ci de spaima de a se ști învins. Spitalele erau aglomerate de paturi în așteptare iar preoții șomau!
Cam aici ajunsese Oranul meu în anul de grație 2020, în timp ce Bucureștii lui Camus, se pregătea să devină din nou o carte cu succes de librărie. Și mă gândeam atunci când nu mai aveam nimic de făcut că moartea lumii este o comedie! Și un râs ascuns mă podidea, și râdeam așa în miez de noapte până mă rodea plânsul! Prea ne bucuraserăm atunci când învinseserăm o ciumă numită la vremea ei o tiranie.
Și acum la ce bun? La ce bun, Doamne? Și poate că meritam ce ni se întâmpla dacă n-am fi știut că Dumnezeu nu ne va lăsa, pentru a trăi alături de El încă odată o viață binecuvântată cu veșnicie!