De Claudiu Iordache
Literatura conștiințelor mlăștinoase
Și se mai resimte încă în literatura conștiințelor mlăștinoase elanul, hrănit de sinceritate și o stare de conștiință acută, asumată atunci când sub povara ei scriitorii lumii estice atacau cazarma totalitară începând cu citadela ei ce părea de-a dreptul inexpugnabilă, Rusia stalinistă!
Atunci când Saharov, Soljenițîn, Boris Pasternak, Czesław Miłosz, Václav Havel, urcau Golgota cu crucea libertății însângerându-le demnitatea, conformistul culturnic român scria sârguincios omagii în zeci de strofe dedicate celui mai vulgar dictator din Estul european, consolidându-i, fiecare după puterile lui, găunosul și ridicolul cult al Conducătorului, fără a lăsa în urmă populația de personaje care să supraviețuiască plecării lor biografice, ignorând totodată avertismentul lui Cehov:
”Artiștii nu trebuie să se amestece în politică decât în măsura în care trebuie să se apere de ea!”
Dar ce mai înseamnă o carte pentru România filistină de astăzi? La întâlnirea cu o carte, spiritul deschide fereastra închistării sale în tăcerea de sine.
“Ceea ce îi lipsește cel mai mult literaturii noastre este eroismul!” nota André Gide la poalele unei mari literaturi care avea un Saint-Exupéry, Malraux, un Camus, un Sartre, de ar fi să comparăm cu falanga slugărniciei a unor Corneliu Vadim Tudor ori Eugen Barbu!
Ceea ce îi lipsea literaturii ceaușiste era noblețea care, până și cele mai dramatice încercări, făcea din artist primul sacrificat al libertății tuturor!
Biblioteca postcomunismului se va dovedi și mai sordidă, dat fiind numărul copleșitor de opera mici sortite vremelniciei. Faptele de eroism anonim ale martirilor decembriști au scăpat și ele atenției abrutizate a scriitorului protocronist român, prea obișnuit cu trândăvia morală.
Departe de a-și juca rolul de stalker din filmul lui Tarkovski, de călăuză a ieșirii din labirintul dictatorial al unei generații împietrite, ori de înțelept luminător al mulțimilor, brusc, după fuga lamentabilă a Dictatorului, s-a transformat din dezgustător lingușitor ceaușist într-un anticomunist înverșunat!
(Într-o emisiune TV având subiect acest eveniment, am fost căutat la telefon de către fostul șef al Securității din București care a afirmat că, după dezertarea Conducătorului, și chiar a pus accentul pe acest cuvânt, l-a abandonat, pur și simplu, pentru a se preda câteva zile mai târziu noilor autorități!)
Nimic nu l-a impresionat în zilele revoltelor, nici minunea solidarității spontane, nici crimele în stradă, nici maltratarea victimelor!
Dimpotrivă, prefăcându-se că în decembrie 1989 n-a existat o revoluție, ci o lovitură de stat de inspirație moscovită, (teza Securității și a lui Ceaușescu însuși!), a atacat în valuri ideea Revoluției Române, ceea ce avea să atragă replica acidă a unui filosof maghiar, Gaspar Miklos Tamás cu a sa Scrisoare pentru prietenii români:
„Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989.
Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (într-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos.“
Dar “banalitatea răului” (Hanna Arendt) a funcționat perfect. Scriitorul vizat s-a apărat cu strășnicia vinovatului prins cu ocaua mică.
În tolba lui nu s-a putut găsi nici eroism, nici curaj, nici patriotism, nici glorie, doar, cel mult, o dovadă de sinecură, un carnet de membru al unei Uniuni a Scriitorilor, moștenit din Epoca de Aur!
“Când am să mor îngroapă-mă aici sau unde vrei tu, numai să nu mă îngropi în parcelele destinate scriitorilor. Nu vreau să zac între dușmanii mei, de la care am îndurat destule când am fost în viață!”
(Fiodor Mihailovici Dostoievski)
Rugăciunea din urmă
Teatrul Național din București pune în scenă Livada de Vișini a lui Anton Pavlovici Cehov. Urmăresc un prim spectacol. Unul strict bucureștean burdușit de poncife. Regia a împrumutat sufocant punerile în scenă la unui foarte cunoscut film sovietic. Dar nimic nu este rusesc în zbaterea de pe scenă.
Actele se succed unele după altele.
Cu puțin înaintea sfârșitului, mulți spectatori pleacă, fără să mai asculte unul dintre cele mai frumoase monologuri ale teatrului european.
Pleacă și duși au fost.
Rămân în sală printre ultimii. Actorii au dispărut. Dar personajele par să aibă o prezență apăsătoare. Livada de vișini încă respiră.
În sfârșit, mă decid și plec înspre casă. Pas după pas printr-un București mohorât.
Și, deodată, intuiesc că în țara ostilă culturii ruse, curge ostenit declinul unei țări întregi.
România mea era Livada de Vișini.
Românei mele îi era tăiată Livada de Vișini. Iar samsarii nemiloși nu ezitaseră să o pună la pământ. Și chiar făceau asta! În atâția ani netrebnici postdecembriști.
Revoluția noastră era Livada de Vișini și cei ce o tăiau cu fervoarea lăcomiei lor erau chiar cei care o jecmăniseră în anii ceaușiști!
Și nu mai era nimic de făcut.
Sufletele vișinilor decapitați tăceau deja sub pământ.
Și parcă fără să vreau am început să rostesc:
”Mamă! Plângi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, frumoasa mea mamă, te iubesc… fii binecuvântată! Livada de vișini a fost vândută, ea nu mai există. E adevărat, dar te implor să nu mai plângi, mamă! Mai ai încă în față toată viața, ți-a rămas încă sufletul tău frumos și pur… Hai să plecăm de aici, să plecăm scumpa mea, vino! Vom sădi împreună o livadă nouă, mai frumoasă decât asta, o să vezi și o să înțelegi! Da, o să vezi, peste sufletul tău se va lăsa, ca o boare, o bucurie adâncă, aidoma soarelui în amurg. Și-o să zâmbești, iubita mea mamă! Haide să mergem, draga mea! Să mergem!”
Pentru țara mea amară,
rugăciunea din urmă…
Un Dumnezeu irosit!
“De ce tace Dumnezeu?”
(Papa Ioan Paul al II-lea)
Secolul nostru cel nou a mai pierdut ceva: dreptul la credință!
Subdimensionată ori supradimensionată, credința iese din matcă prin inundație ori dispariție.
Valorile credinței se lasă încețoșate. Europa în căutare de drepturi noi ale omului le abandonează pe cele vechi. Iisus este expulzat din constituții, iar Dumnezeu și Allah sunt lansați într-o sumbră concurență.
Și în restul lumii
defazarea este accentuată.
Credința-alibi, credința ca fățărnicie, credința ca asigurare post mortem, orice altceva decât credința în originea și devenirea dumnezeiască a ființei umane. Am lăsat să plece din sufletul nostru pe ultimul Evanghelist, care a fost chemat nu de mult la ceruri, pe Papa Ioan Paul al II-lea!
Un papă al credinței, el însuși o credință însuflețită de umilință și idealuri.
Un om pentru o altă istorie, într-o lume cu un singur fel de istorie.
Omul acesta care și-a iertat și îmbrățișat călăul, care a eliberat în țara sa nerăbdarea demnității, care a pus în contrast fatal un lagăr al falselor credințe, cu privirea înseninată în vremuri dintre cele mai tulburi, a arătat, în felul său, orbilor cum să nu mai rătăcească drumul lui Dumnezeu.
Evanghelismul său nu a mai privit ceea ce a continuat să predice ca pontif al credinței, ci ceea ce a continuat să fie, cu îndărătnicie de martir, până în ultima clipă. Avertismentele sale blânde au sugerat, au evocat, au amintit paradisuri pierdute. Regilor Europei le-a trimis încruntările și surâsurile unui om care știe a înțelege.
(Cu puțin înainte de a pleca dintre muritori, Papa Ioan Paul al II-lea i-a trimis un mesaj președintelui francez, în care i-a amintit, smerit, că Dumnezeu iubește Europa… Europa de ce nu-l primește, atunci, în Constituția ei?)
Cum însă Atlanticul de Nord este înconjurat de țări tot mai relaxate, în care banul ateu are în bănci biserici mai bogate și mai înalte decât credința, a fost de ajuns ca la moartea lui să i se aducă onorurile uitării. Astăzi, Papa Ioan Paul al II-lea doarme ca un sfânt refuzat.
În absența lui, constituțiile europene se pregătesc să-și refuze originile.
În numele unei false egalități, sursa tuturor drepturilor este ascunsă ca o rudă săracă.
Nu mai suntem creștini, ci europeni care îi vorbesc Creatorului ubicuu într-un crez cacofonic. Un Esperanto al înstrăinării, al crucilor făcute peste o inimă goală, o Europă ca un clopot rubliovian din care Duhul Sfânt a fost izgonit. Credința presupune putere.
Este ceea ce nu mai au vorbitorii de limbi babilonice. Ei nu mai îngrijesc grădina, o devoră. Copiii avortați, împreunarea univalentă, singurătatea femeii ca familie, viciul irezistibil ascuns în ruleta rusească, morbul disprețului de sine și gripa ucigașă a sufocării sufletului într-o mlaștină de osânză.
Un chip al viitorului în care Iisus nu se va mai recunoaște ușor. Un homo posteritas ca o epură ascendentă a declinului și degenerării.
Un lugubru apus al compasiunii și generozității.
Un refuz zoologic al onoarei de a fi egali întru Domnul!
Ne derobăm de sacra datorie de a fi, abandonați păcatului de a avea. Amenințările ce plutesc deasupra umanității sosesc continuu din viitorul ei. De altfel, triumful împotriva moralei pare a fi ultima ideologie a veacului mondialist.
Duplicitatea în relația cu Marele Judecător face ca omul și Dumnezeul său să nu-și mai semene decât întâmplător.
Semnul crucii a devenit “ascunzător”.
El ascunde necredința prezentată în ambalajul contrariului ei. Nu se mai aude, bubuitor, în lume decât cuvântul nelegiuit!
La ce bun atunci o existență cu catedrale goale?
Malraux gândea că secolul următor va fi religios ori nu va fi deloc. Aproape că nu a mai rămas loc pentru o omenire ajunsă pe ultima turnură a amăgirii de sine, a unei specii în dezacord cu destinul său. Și ar fi destul nu să ne învățăm copiii să facă seara semnul crucii, ci să-i întoarcem din nou cu fața la Dumnezeu!
Credința este o cultură a sufletului.
O fântână și un refugiu al său.
Când lumea din afară se cutremură sub furtună și inima tresare speriată sub cerul tulbure, i se deschide sufletului o absidă de lumină dincolo de care, după chipul și asemănarea omului, Dumnezeu își primește darul împrumutat pământului muritor și-l îmbrățișează ca pe un fiu rătăcit!