De Adrian Scriminț

  Ca orice început de spectacol reușit, și cel de față reuși să atragă toată atenția și concentrarea publicului. În fața ochilor le apărură un templu impozant, menit să îndrume către supunere credincioșii care îi călcau lespezile. Cunoscătorii știau că acela era templul puternicului Solomon. Cu mâinile larg deschise spre altar, preotul Zaccaria binecuvânta mielul sacrificat. Reflectoarele viu colorate dădeau viață firavelor lumânări cu rol de preluare a sufletului demnului condamnat, și transportat de fumul acestora în ceruri, să hrănească mărinimia zeilor și să îl înduplece să le dea mai multe semne de îndurare și opulență pământenilor. Jos, lângă soclu, o tânără fată medita în genunchi, transmițându-și odată cu jertfa recunoștința ei zeilor. Era Fenena, fiica lui Nabuccodonosor.

  Peste sală se lăsă domnia liniștii, iar ochii celor din grupul ciudat le sclipeau cu admirație, fermecați fiind de momentul feeric, hipnotizator, care le amintea de rarele momente când fură și ei duși cândva la puținele spectacole de teatru, la Hansel și Grettel, Păcală, sau Punguța cu doi bani. Amintirile lor, tăinuite, le ieșiră acum la iveală de parcă li se petrecuseră mai ieri, și nu în urmă cu câteva decenii. Stăteau fascinați și îl studiau pe Drăgan Cimpoieșu într-un fel aparte, admirativ, cu înțelegere, mândrie și compasiune, pentru că el îi adusese acolo să se cultive. Porniseră cu un țel, și acum aleseră cu un altul.

  Pe scenă pătrunse și corul, bărbătesc, cu voci suple, formate, profund studiate, nu ca ale lor, puternice, dar construite pe maidan, căci la lucrul acesta concluzionau cei din grup, cât despre Cimpoieșu, acesta își zărise prietenul, chitit în spatele altor coriști, și crăpa pielea pe el de mândrie. Era pentru prima dată când avea privilegiul să îl asculte pe Mihăiță într-un adevărat teatru, și nu conta că momentan era dosit de alte gâtlejuri, care parcă dedicau ode impozantului templu. Se aplecă cu cea mai mare fericire peste umărul doamnei cu cocul înalt, și îi spuse în șoaptă, însă destul de tare ca să îl audă și fiica acesteia:

  -Doamnă, să știți că al patrulea băiat de pe al cincilea rând din spate, acela pletos, cu părul blond, e cel mai bun cântăreț existent, chiar și la nivel de România! E pâinea lu’ Dumnezeu băiatu’ ăsta, cântă de rupe locu’! Îl cheamă Mihai Secu și e cel mai bun prieten al meu, mai mult ca sigur că ați auzit de el.

  Melomana cu coc înalt și fiică îi zâmbea stingherită, iar Cimpoieșul îi luă zâmbetul ca pe unul sincer, încântându-l de-a dreptul. Șeful galeriei Câinilor Negri se întorcea în ambele direcții apoi, și îi lămurea pe cei din rând care anume îi era prietenul, pe șoptite, însă grijuliu de tare, cât să îl audă și ultimul dintre ocupanții acestuia. Peste câteva minute, însemnătatea dramatismului profund al scenetei avea să se diminueze pe rândul respectiv. Cei care îl ocupau discutau acum despre identificarea lui Mihăiță, cunoscut doar de Drăgan Cimpoieșu. Pe scenă, în plină glorie, își făcu apariția și regele Solomon.

  -Mihăiță e ăla cu păru’ alb! le explica Cimpoieșu cu convingere.
  -Care, mă? îl întreba Socoloveanu.
  -Ăla care are în mână o făclie și e învăluit într-o pelerină.
  -Păi… cam toți au făclii și sunt învăluiți în pelerine! râse de el Gina, o membră nelipsită a galeriei.
  -Care-i odată Mihăiță ăla! se auzi o întrebare șoptită, venită de la distanță, din celălalt capăt al rândului. 
  -Cred că e ăla care își ține mâinile ridicate pe creștetul capului și privește cerul—îi explica cineva, aflat mai departe de dânsul.
  -Nu, nu—îi explica un altul—e cel care cântă!
  -Păi… toți cântă! remarcă Socoloveanu cu nedumerire.

  Cimpoieșu, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați…

  Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță…

  Se lăsă brusc dezamăgirea. Amuți pentru un timp și orchestra, ca să izbucnească imediat într-un fin preludiu, menit să facă introducerea și legătura celor rămași pe scenă: preotul Zacharia, regele Nabuccodonosor, luptătorul Fenena, și cele două prințese, Ismaelle și Abigaille. Acalmia momentului se stingea ușor, dând forță unor mari dispute sufletești, căci cei de pe scenă relatau un tablou deosebit de tensionant.

  Din toată această atmosferă, hipnotică, apăsătoare, care avea forța să magnetizeze privirea și atenția oricărui spectator, răzbătu o șoaptă, fermă, bărbătească, vizată pentru un anumit rând întreg, plasat tactic, exact în mijlocul sălii:

  -Lăsați, bă, că mai intră. Vi-l arăt eu la toți când o mai cânta. Să vedeți ce voce are, cea mai tare din tot cartieru’… adică din toată țara, da’ ce prostii vorbesc eu acolo! se scuza Cimpoieșu sieși pentru gafa făcută.

  Se aplecă pe urmă peste umărul doamnei cu coc înalt, adresându-i-se mai mult fiicei acesteia, deoarece simțea că o cucerea încetul cu încetul:

  -E lung spectacolu’, așa că stați liniștită, că o să mai cânte și Mihai Secu! Să vedeți ce voce are, e unu’ dintre cei mai tari cântăreți ai țării, sau poate chiar ai Europei. Omul ăsta a lucrat în șapte teatre europene. Plângeau ăia de ciudă atunci când a plecat. Dacă ați fi văzut cum ne cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii, abandonam meciu’ de fotbal și îl ascultam cu cea mai mare luare aminte, aproape că plângeam de înduioșare! E pâinea lu’ Dumnezeu omu’ ăsta, v-o zic eu!…

  Văzând că tânăra își dezlipi spinarea de pe spătarul catifelat al scaunului și îi sugera pe toate căile să o lase să îi priască spectacolul, Cimpoieșul își opri subit explicațiile, plănuind ca mai târziu să li-l indice băbește pe Mihai Secu, căci lăudându-se cu un astfel de prieten, își ridica automat și lui prestigiul.

  De ceva vreme, atmosfera spectacolului nu mai surprindea cu nimic. Templul rămase același. Cei cinci protagoniști rămași la scenă interpretau o arie deosebit de lungă, iar cele două soliste erau din când în când bruscate, și treceau când la preot, când la Nabucco, când la Fennena, iar dirijorul își făcea treaba, precum și orchestra. Sporadic, se mai stingea sau se aprindea câte un reflector… Cel puțin acestea erau remarcile noilor veniți în teatru. Stările lor începeau să se diferențieze, și începeau cu toții să își găsească vreo preocupare. Cimpoieșul încă se uita cu niște ochi sticloși, admirativi, după prietenul lui care întârzia să apară. Pe Gina o  apucară romantismele și începu să se sărute cu Fățău, viitorul ei logodnic, cu cinci ani mai tânăr, de putea să îl modeleze după cum îi era placul. În imediata lor apropiere, sunetul plescăiturilor de buze călătorea într-un circuit închis, deranjându-i nu pe ei, ci pe cei din imediata lor apropiere. Cu sufletul la gură, ronțăitul popcornului și al semințelor reîncepuse, într-o manieră atentă, decentă, ținând cont de sfaturile lui Cimpoieșu, să își îndese cojile în buzunare, că doar erau boalii la teatru, nu pe maidane. Grăsanul grupului, Socoloveanu, se străduia încă din faza de început a spectacolului cu desfăcutul foliei unei bomboane de mentă, atent, cu răbdare, migală, și multă decență, și scârțâitul încăpățânat al celofanului ce o învelea îl irita atât pe el cât și pe cei pe care îi avea în preajmă. Enervată, Gina își opri plescăiturile, se întoarse cu bruschețe, și îi luă neîndemânaticului bomboana. I-o desfăcu în câteva secunde și i-o îndesă direct în gură:

  -Ia-o, că m-ai făcut cu nervii!

  Subtil, cineva deschidea o doză de bere, iar spectatorii din jur chiar că dădeau semne de saturație. O mare greșeală făcu și o hostesă tinerică, studentă la medicină, atunci când se apropie de marginea rândului marcat de comportamentul decent, dar ciudat, și îi atenționă pe ocupanți să nu mai scoată tot felul de sunete deranjante, deoarece i se plânseră de mai multe ori spectatorii, pentru că Strigoiul, unul dintre oamenii de bază ai Cimpoieșului, și-o puse cu mișcări bruște—dar  străduindu-se din răsputeri să îi fie pe cât se poate de suave—în  poală, îi mângâie rapid părul, atât cât avea scurta ocazie, și o invită pe loc la un film. Fata i se ridică urgent, rușinată și cu obrajii înroșiți.

  Reprezentația celor cinci protagoniști parcă nu mai lua sfârșit, iar cei veniți pentru prima lor dată acolo dădeau semne de nerăbdare. Își făcură pentru câțiva ani de zile norma de culturalizare. Chiar și Cimpoieșul începu să ofteze, căutând cu niște ochi nestatornici silueta lui Mihai Secu, care parcă refuza dinadins să mai apară. Nu mai avea nici el puterea să își tot liniștească echipa. Își desfăcu la rându-i o cutie cu bere, rapid, ca să scurteze suferința auditivă a celor pe care îi avea în preajmă, și înghițea fără tragere de inimă din licoarea leșioasă. Nu îi era sete, dar găsindu-și o preocupare, timpul i-ar fi trecut mai repede. Râse și el cu nevinovăție de veselia celorlalți, ce se făceau atenți și își transmiteau coate la sforăitul lui Fățău, care adormise ca un copil, la sânul protector al iubitei sale, Gina. Fata îl îngrijea la început cu duioșie, însă observând sarcasmele celorlalți membri ai grupului, îl trezi cu un dos răutăcios de palmă peste umăr. Se deșteptă în acompaniamentul chicotelilor, sau al „șâșâiturilor” pe care le ignorau cu o intenție samavolnică, deoarece îi învinseră plictisul, iar singura schimbare de decor uman fu ieșirea tuturor cântăreților, în afara unei soliste ce se tânguia în fața altarului singură, încercând să sensibilizeze auditoriul cu un cântec sfâșietor și… deosebit de lugubru. Fățău dădu din nou să adoarmă, însă Gina, mișcată de emotivitatea pe care i-o transmiteau stihurile ariei, își prinse duios iubitul de ceafă și începu să îl sărute din nou. Socoloveanu cugeta la gustul dulceag al bomboanei. Un spectator de pe același rând dădea să își aprindă o țigară, însă gestul autoritar al Cimpoieșului îl aduse de urgență la cei șapte ani de acasă. Undeva, la câteva scaune depărtare, cineva scoase un amplu râgâit din cauza berii. Din nou se porni tumultul de râsete, chinuitoare, scoase cu chin și în surdină, îi ajuta mult și reacția publicului ca să le scoată. Situația îl depășea cu mult pe Cimpoieș, râdea și el, controlat, tot în surdină, și cel mai mare chin al lui era că voia să o facă cu sinceritate, pe îndelete, din toată inima și toți rărunchii, să acorde întregului grup dreptul la veselie, la distracție, la libertate, căci și așa viața din zilele de astăzi era una deosebit de tristă, însă ținea mult și la maniere, mai ales că se alfa într-un teatru. Dintr-o dată tresări brusc:

  -Ia, ia, ia!!… a apărut Mihăiță!

  De la caterinci și comicăreli, ochii Cimpoieșului prinseră scânteierea unei profunde admirații.

  -Să vedeți ce voce tare are! le explica celor din rând. Ne umbrește pe toți! Așa cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii… de ne opream din jocul de rișcă și zaruri!

  Se întoarse pe urmă spre doamna cu cocul înalt, se aplecă peste umărul ei, și i se adresă mai mult fiicei acesteia, cu cea mai mare mândrie, și cu certitudinea că la sfârșitul spectacolului va ieși de mână cu dânsa:

  -Să vedeți ce voce tare are prietenu’ meu, Mihai Secu. E unu’ dintre cei mai tari din Europa, garantat!

  Însă Mihai Secu nu cânta. Făcea plecăciuni adânci, ducând cu supunere pe o tavă o scrisoare făcută sul. I-o înmână fetei care se ridicase de la altar, adică Abigaillei, iar prințesa îi făcu semn să aștepte într-un ungher ca să i se dea răspunsul. Mihai se retrase cu plecăciuni smerite, destul de multe, într-un colț umbrit de reflectoare, iar suava fată desfăcu pergamentul. Începu un moment muzical cutremurător și plin de furtună. Fata scăpă scrisoarea și începu să își smulgă părul din cap de-a dreptul. Între timp intră și regele, Nabuccodonosor în persoană. Între cei doi urmară niște tânguiri interminabile, regele ridică scrisoarea și se puse pe lecturare, după care o mângâie pe fată și o strânse la umeri cu bunătate. Îi făcu semn lui Mihai Secu, care i se apropia cu teamă și plecăciuni interminabile, supuse, ca să îl aștepte să îi înmâneze o altă epistolă, pe care tocmai se apucase să o scrie. Mihai rămase cu capul plecat, în așteptare, probabil ca să nu i-l taie sabia, iar regele și fata reîncepură să cânte, străduindu-se amândoi să scoată sunete cât mai jalnice, menite să îmblânzească, și chiar să amărască, starea sufletească a spectatorului. Regele se răstea în cântul jalnic, și îi făcea semne lui Mihai Secu ca să iasă. În tot acest timp, Mihai își juca rolul de figurant cu o desăvârșire matematică, făcând plecăciunile atât de adânci, de mulți nu ar fi fost în stare să le facă, și când termină cu duiumul lor, începu să îi tremure regelui ca varga.

  Spectatorii avizați își dădeau de mult seama că Abigaiile descoperise din prețiosul pergament că nu era fiica de drept a regelui Nabucco, ci o sclavă adoptată. Mânios, regele dorea cu orice chip să afle sursa de proveniență a documentului cu pricina, răzbunându-se cu ocări pe curierul care i-l aduse. Însă pentru publicul neavizat, toate aceste desfășurări erau interminabile, mai ales pentru ochii lui Cimpoieșu, care își pierduse de tot răbdarea, și în afara mai multor îndoieli și dubii, era de un singur lucru sigur, că Mihăiță al lui nu avea să mai cânte. Se întorcea când în stânga, când în dreapta, și își întreba pe un ton răstit, și încă șoptit, colegii: 

  -Ce dracu tot face Mihăiță ăsta atâtea plecăciuni?!? Ce rol i-au dat ăștia???

  Ca pe urmă să își ridice tonul, ca să îl audă din ce în ce mai multe perechi de urechi din preajmă:

  -Bă, ăștia mi l-au făcut sclav pe Mihăiță!! Ia uite la el cum se închină și cum tot tremură de frică.

  Își trânti cu necaz palmele în creștetul capului, ca apoi să strige și să se răstească în șoaptă:

  -Da’ de ce, mă, nu l-au făcut sclav pe moșu’ ăla bărbos? Și de ce nu l-au făcut rege pe Mihăiță al meu??? Ahaaa, pentru că a îndrăznit să bea apă rece, pentru că a răcit, pentru că unii nu au voie să se îmbolnăvească, bag samă… Au voie să o facă doar anumiți sus puși!

  -Șșșșșt!! îl atenționă doamna împopoțonată cu pene de păun.
-Ăsta numai spectacol nu mai e! protestă și domnul pișpirel, eliberându-și cu două degete papionul ce îl strângea de gât.

  Cimpoieșul nu se lăsă nicicum intimidat de protestatari, din contră, se enervă și mai abitir. Se ridică de pe scaun și își arătă lezarea tuturor:

  -Și ce naiba caută, Mihăiță, îmbrăcat în ștrămpălăi?!…
  -Șșșșșt!! îl irită și fiica doamnei cu coc înalt, și în momentul de față îi găsea sublima profunzime a ochilor albaștri deosebit de antipatică.

  Drăgan, zis și Cimpoieșu, răcnea acum de-a dreptul, îndreptându-și o grămadă de priviri asupra lui:

  -Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu…—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!

  Din tremurăturile și plecăciunile slugarnice, Mihai Secu își ridică surprins ochii, doar pe jumătate, ca să nu își strice definitiv empatia rolului. Vreo două-trei secunde, cât să nu bage nimeni de seamă, îl vedea pe Cimpoieș dirijându-și echipa. Trecuse o săptămână de la ciudata întâlnire și, nici prin cel mai sinistru vis nu își imaginase că acesta se va ține de cuvânt și că avea să îi facă o astfel de vizită, și nu singur, ci însoțit de întreaga galerie a Câinilor Negri, și nu oriunde, ci taman la Operă. Îl vedea cum își îndruma cu gesturi mobilizatoare și vioaie susținătorii cu care venise, iar în același timp îl auzea și pe regizorul de culise cum comenta în radiotelefoane:

  -Ce Dumnezeu se întâmplă în sală? Se ceartă careva pe acolo?!

  Răspunsul îi veni imediat în urechi, atât în cele ale lui, cât și în cele ale lui Mihai Secu, și într-ale celor care erau prezenți pe scenă, Nabuccodonosor și Abbigaile, prin intermediul câtorva tobe și a unor voci bărbătești, prompte, dar cam nesincronizate:

„Mihăiță, nu uita,
Galeria e a ta!

Mihăiță, nu uita,
Gașca e de partea ta”!!!

  Lozinci care se tot repetau, și nu se puteau minți că nu le auzeau. Printr-o crăpătură a cortinei, cu băgare de seamă, ochii iscoditori ai regizorului de culise studiau semiobscuritatea sălii. Atât cât putea observa dincolo de bătaia reflectoarelor care îl invadau atât pe el, cât și întreaga scenă, zărea un individ voluminos care mobiliza alți indivizi anume; o femeie, sau domnișoară, plasată la marginea rândului, cel mai probabil una dintre tinerele hostese, ducea negocieri firave cu cei care deranjau bunul demers al lugubrei operei; un spectator ciudat, îmbrăcat cu un tricou cu semnele vreunei echipe de fotbal, dădu să o așeze în poală. Fata renunță la orice discuții, retrăgându-se din imensa încăpere. Tobele încetară, iar odată cu ele și înștiințarea unui anume Mihăiță, că avea o gașcă și o echipă de partea lui. Ultimele detalii pe care le mai remarcă regizorul de culise prin cortina găurită și mâncată de vremuri fură o doamnă cu un coc imens și cel mai probabil lângă ea fiica acesteia, ridicate în picioare și explicând amândouă deodată ceva cu  oripilare, încă o melomană înzorzonată în cap cu pene de păun ce se certa cu alți membri ai grupului, o bătrânică ce îl dojenea pe un suporter mai tinerel care se săruta din când în când cu o fetișcană ce părea mai în vârstă decât dânsul, și un domn subțirel, cu papion, care tocmai refuza o doză proaspăt deschisă de bere, fiindu-i întinsă parcă în semn de bună socializare și împăcare, căci încântătoarea hostesă, tânără, brunetă, și cu ochii verzi, ce gâfâia în urma fugii insistente, i se adresă:

  -Un grup de huligani fac scandal în sală. Am încercat să îi calmez, dar m-am ales cu tot felul de declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Eu una acolo, nu mă mai duc!…

  Regizorul de culise îi făcu semn ca să aștepte nițel, și anunță prin radiotelefon:

  -Intră corul! Dați-mi reflectorul numărul nouă!

  Se întoarse apoi spre tânăra fată, nevinovată, studentă, ce își câștiga și ea cum putea banul:
  -Eu nu știu ce-i de făcut. Directorul nu-i în localitate, și pe mine au picat toate atribuțiile. Eu pe negociatorul cu ei nu o fac! Du-te și spune-le că dacă nu se calmează vom fi obligați să chemăm poliția!

  Fata se panică. Nici măcar nu voia să audă. Îl lămuri scurt și tăios:
  -Da’ ce-s nebună?! Să mă mai ceară vreunul de logodnică???…

  Grupul bărbătesc de coriști, orgolioși întocmai unor bătrâni, intrară și începură să cânte niște ode triumfale. Vocile lor erau atât de dominante, încât vag răzbăteau până la ei la scenă niscaiva zvonuri răgușite, care se lăudau cumva că erau o echipă, că aveau valoare, și că erau echipa cea mai tare. Din când în când mai răzbăteau totuși până la ei și câte-o tobă, sau vreun țipăt strident de fluier. Protagoniștii scenei își dezlipeau din ce în ce mai des ochii de pe dirijor și scrutau prin pătura luminii anemice mijlocul sălii. Dacă ar fi fost situați în imediata apropiere a scandalagiilor, l-ar fi auzit pe Cimpoieș certându-se cu o doamnă ce purta o pălărie înzorzonată cu niște pene gigantice de fazan, pe Socoloveanu cum îi îndemna pe cei de la multiplele balcoane să le mai tacă fleanca, pentru că dacă nu știau despre ce era vorba, să nu se amestece ca muștele prin tot felul de rahați, că ei erau acolo cu un scop, să îi facă lui Mihăiță al lor dreptate, pentru că era unul dintre cei mai buni cântăreți din Europa, nu ca ei, niște simpli ascultători. De furie, Socoloveanu sări peste orgoliul și decizia lui Cimpoieșu, și dădu din proprie inițiativă o nouă comandă, țintindu-i cu ură pe cei care îl deranjau de la loje:

„Nu stați la balcoane,
Că muriți de foame”!

  Galeria prinse curaj și începu să le intoneze celor de la etajele semi-inelare scandarea respectivă, care era destul de puternic rostită ca să îl facă pe dirijor să își întoarcă privirea înspre ei. Între timp, regizorul dădea de zor telefoane după directorul mare, care era de negăsit, aflat pe undeva prin țară, cel mai probabil pe la vreo colaborare. Dădu pe urmă ordine secretarei să apeleze de urgență la poliție, pentru a fi ajutați la buna desfășurare a spectacolului. Hostesa cu picioarele suple și tocuri de invidiat nici nu voia să audă de reîntorsul în sală ca să își exercite toate talentele ei în domeniul diplomației, căci cererile de prietenie, cererile de logodnă și măritiș excelau, nu le mai putea nicicum ține față. În disperare de cauză, regizorul de culisă făcu apel la șeful mașiniștilor, ca să își cheme ceva oameni și să intervină cu strictețe în mijlocul grupului perturbator, ca să îi forțeze să se reîntoarcă la liniște și disciplină. La început, cu o figură marcată de calm și seriozitate, sortită omului căruia i se dădea din plin importanță, șeful compartimentului tehnic se uită prin ruptura cortinei ca să vadă despre ce era vorba. Râse isterizat după ce văzu indivizii voluminoși, sau înfiorători, ce se manifestau desincronizați, purtând cu demnitate tricourile echipei de fotbal ale diviziei A, a Câinilor Negri. Se întoarse și rânji forțat, asigurându-și regizorul că nici măcar prin gând nu îi trecea să se vâre în așa ceva. Regizorul începu să i se răstească, așa cum îi era firea când vorbea cu vreun individ mai neînsemnat, amenințându-l cu întocmirea anumitor referate. Șeful mașiniștilor îl privea cu răceală, și îi explica cu fermitate că nici măcar prin intermediul unei triplări a salariului lui auster, nu s-ar fi implicat în așa ceva. Că se bucura în secret și îi râdeau ochii a panaramă că în sfârșit i se întorceau toate necazurile și regizorului pe cap, o lăsa la latitudinea adâncă a sufletului. Gândurile îi spuneau că venise și clipa plății, cu vârf și îndesat. Din cauza celui pe care îl avea în față, care  îl ruga acum terifiat să intervină, își pierduse un sfert de salariu atunci când i se făcuse o plângere că fusese prins aproape turmentat la locul de muncă. Din cauza plângerii scrise, cu tot cu număr de înregistrare, consiliul administrativ hotărâse să se închidă definitiv și minunatul bar din foaierul teatrului, spre adânca nemulțumire atât a publicului, cât și a lucrătorilor instituției, rămânând singurul focar de cultură din întreaga țară fără un bufet acătării, de trebuiau onorabilii melomani ca în timpul pauzelor dintre actele spectacolelor să iasă în fugă afară din clădirea voluminoasă, să treacă peste drum, și să consume ca tot omul un coctail în vestita, mai nou, bodegă, intitulată „La Feroviarul Vesel”.

  -Du-te tu, domnule! îl contrazicea șeful compartimentului tehnic pe regizorul de culise. Intervin-o tu, dacă te ține! Singura intervenție a mea și a oamenilor mei va fi de-abia atunci când va trebui să ridic cortina, sau să înlătur vreun scaun de pe scenă.

  Regizorul ar fi vrut el să îl scuture și să îl muștruluiască nițel de să-i meargă fulgii, însă situația nemaiîntâlnită din sala de spectacol îl făcea să îi acorde acesteia maximă întâietate. Nu știa cum să repare impedimentul. De oprit spectacolul nici nu putea fi vorba, se gândise să se ducă el în persoană până la grupul de derbedei și să se ia cu ei la harță, dar dacă hostesa nu avea curajul necesar, deoarece ea era însărcinata cu ordinea în sala de spectacole, el ce să mai caute acolo? Nu îi mai rămânea decât să aștepte venirea tardivă a poliției.

VA URMA