De Ion Bogdan Martin
TEXT PREMIAT LA CONCURSUL DE CREAŢIE DRAMATICĂ DESTINAT PIESEI SCURTE
TEATRUL „REGINA MARIA” – EDIŢIA 2020
Motto:
„Nimic nu este mai firesc decât absurdul.”
Nichita Stănescu
Trei personaje: o femeie şi doi bărbaţi…
Pe scenă sunt trei scaune cu spătar…
Intră primul bărbat. Aer preocupat.
Scena 1
PRIMUL BĂRBAT: …Sper că n-a-nceput! M-am şi grăbit… (Privind agitat de jur-împrejur.) Da, sigur n-a-nceput că nu văd lume adunată. La noi, c-aşa-i tradiţia, dacă îşi bagă unul degetul în fund, imediat se strâng o mie să vadă dacă nu este, cumva, etanş!!!
Dar nu, eu n-am să fac asta! Şi nu că pentru etanşietatea nu mi-ar aduce niciun beneficiu (sic!), dar, pur şi simplu, nu-mi place celebritatea (sic!). Nţ!
Dar ce-i asta? (Adulmecând.) Simt… Simt că în aer pluteşte o nelinişte creatoare care sper să nu ducă la nimic!!!
Heee!… Să mă aşez, prevăd că n-o să aştept prea mult. O să înceapă să vină lumea şi atunci… (Se ridică, face ture.) Atunci, o să vedem! Sper să fie ceva interesant! Captivant şi emoţionant în acelaşi timp. Căci, altfel, ce-ar fi viaţa fără emoţie?!
Mi-aduc aminte, data trecută… Am aşteptat aproape o zi până să-nceapă şi tot n-a-nceput!!! Bine, n-a fost plictisitor, am făcut conversaţie, am schimbat păreri… Da, pentru că şi noi, oamenii normali, contrar dorinţei guvernanţilor, ne permitem să avem păreri (!). Multe. Că nu e om pe lumea asta să nu se priceapă la ceva!
Eu, de exemplu, mă pricep la… Oho! Sunt o sumedenie de lucruri la care… Numai dacă aş enumera… (Pe degetele ambelor mâini, mormăind.) Păi daaa… Plus… Îhî! Sunt destule!!!
Bine că n-am pierdut începutul, pentru că acest lucru îţi poate conferi un disconfort îngrozitor! De exemplu, vrei să mergi la un spectacol, la un spectacol cu o piesă de teatru… Aglomeraţie în trafic, ca de obicei, pe urmă nu găseşti loc de parcare şi ajungi cu zece minute întârziere. Cu greu mai înţelegi ceva din piesă.
Normal, te întrebi de ce personajul principal, că gândeşti că el este, dacă el era pe scenă când ai ajuns tu (!), de ce poartă căciulă de blană în casă?! Ş-apoi, de ce are pantaloni scurţi cu manşete! Cum să poarte căciulă la pantaloni scurţi cu manşete? La bermude cu inimioare verzi?! Ah, sigur, dacă era la plajă, undeva, în Maldive, de exemplu… Dar aşa?! Şi căciulă rusească!!! Putin şi Maldivele!? În fine, şi iar te întrebi: oare ce-a vrut autorul să ne spună? Bine, dacă autorul a dat didascalia… Indicaţia! Şi dacă nu, atunci, care este ideea regizorului? Cum susţine ea textul? Ce mesaj ascunde căciuloiul din Siberia!?
Şi, de fapt, nici nu mă interesează, pentru că eu nu stau niciodată, dar niciodată, până la sfârşit!!!
E foarte grav atunci când pierzi începutul pentru că începutul este, eminamente, totul. În orice domeniu.
Bunăoară, în ţara noastră, s-au început atâtea şi-atâtea proiecte care n-au fost duse niciodată la bun sfârşit. Şi? Documentaţii tehnico-economice fără acoperire. Şi? Studii de fezabilitate nefinalizate. Şi? Şi foarte bine! Pentru că eu cred că starea de început este o proprietate a cărei valoare rămâne invariabilă. Este în noi. În fiinţa naţională a acestui frumos popor! Mare parte, încă român!!!
Eu, de exemplu, până la 40 de ani, am trecut prin trei facultăţi… Iar în curând o-ncep pe-a patra. Dar la ce bun toate aceste realizări (sic!), dacă nu am intrat în politică? Ă? Să prind şi eu o funcţie, o sinecură, ceva… Să pot contribui, din plin (!), la demararea unor noi şi noi proiecte fără de sfârşit!!! Ar părea că, pe undeva, este o contradicţie aici, dar nu, nu este! Nţ! Nu deloc!
Şi în relaţiile mele cu femeile… Una n-am dus la bun sfârşit. Poate că, astăzi, aş fi avut şi eu un statut social mai aparte… Divorţat, separat benevol sau, Doamne fereşte!, văduv!
O văd, îmi place, îi fac curte, nu mai mult de trei zile că mă plictisesc, începem relaţia şi… Şi, când să ne aşezăm mai bine, ceva se întâmplă! Ca un făcut!
Pe ultima, pe Simona Popescu, am cunoscut-o la poştă… Lucra la poştă, evident. În prima noapte… Eram la mine în garsonieră… Am început să ne iubim şi, odată, am sărit ca ars… Începusem să tremur tot şi să-mi pun fel şi fel de întrebări. „Dar dacă termin (sic!)?”; „Dacă o să termin ce am început?”
Este înspăimântător acest sentiment. Te macină ca-ntr-un malaxor. E devastator! Cum să se termine ceea ce aprope că nici n-ai început?!… Este absolut injust! Cum să se termine dacă tu doreşti să rămână în suspensie? Fără finalizare (sic!). Şi, ca-ntr-un coşmar, te gândeşti cum ar fi fost dacă… Cum ar fi fost dacă… Oau! E îngrozitor acest lucru. Aşa că, pentru liniştea ta sufletească, mai bine le laşi, de fiecare dată, în starea lor incipientă… Le laşi şi fugi imediat de la locul presupusei fapte!!!
Şi-apoi, începuturile sunt mereu promiţătoare. Îţi dau, cumva, sentimentul că eşti veşnic. De fiecare dată, abia aştepţi să mai începi ceva… „Again and again, and again…”
Hai că sună mişto în engleză!
„Again and again, and again…”
Iar pe româneşte te cuprinde o efervescenţă care te zgâlţâie şi te excită de-ţi sar capacele!!! Cred că multă lume are sentimentul acesta. Ş-apoi, borcane fără capace nu se poate!!! (Se ridică, ture, ia loc.)