DON’T GIVE UP, MAMAIE! (IV)

De Ion Bogdan Martin

Piesă de teatru pentru copii şi tineret
Locul II la cea de-a VI-a Ediţie a Concursului de Dramaturgie pentru Copii „100, 1000, un milion de poveşti”, organizat de către Teatrul “Ion Creangă” – Bucureşti împreună cu Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti

Piesa s-a reprezentat, de către actorii Teatrului Ion Creangă, în spectacol-lectură în faţa publicului licean de la „Jean Monnet” din Bucureşti

Comedie

Personajele:

  • Dr. Violeta Căldăruşe, VIOLETA, VIO
  • Cosmina Căldăruşe, fiica Violetei,  COSMINA, COSI
  • Mama Violetei,   BÚNI
  • Cristian Vasilescu,  CRISTI
  • Bogdan Vasilescu, tatăl lui Cristi, BOGDAN

*

  • Violeta, 38 – 39 de ani
  • Cosmina, 17  ani
  • Buni, 65 de ani
  • Cristi, 18 ani
  • Bogdan, 44 de ani

Apartament cu trei camere la bloc. O canapea de trei persoane. Două fotolii, la aceaşi culoare cu canapeaua. O masă cu trei scaune. Masa este aşezată în avanscenă, oblic faţă de canapea. O bibliotecă… Un ceas mare de perete. O oglindă pe peretele de lângă uşa care dă spre holul de ieşire din apartament.Cosmina şi Cristi, elevi în anul III ai unui Colegiu Naţional, se pregătesc să dea examen de admitere la medicină! Deci, la medicină!

  

Scena IV

 

Buni, Cosi, Vio, Bogdan.

Ziua următoare. Buni şi Cosi. Cosi se uită la ceas.

BÚNI (amândouă stau pe canapea): Parcă nu eşti în apele tale teritoriale?! Pari îngrijorată…
COSI: Nu, nu sunt. Dar este patru şi jumătate şi Cristi nu a venit!
BÚNI (se uită la ceasul de perete): Este şi 25. Mai sunt trei sute de secunde, draga mea. Trei sute! Ori eşti nerăbdătoare să-l revezi?! Abia v-aţi despărţit la şcoală. (Se aude soneria.) Fugi, că a venit! (Cosi se ridică şi dispare în uşa care face legătura cu holul de la intrare. Revine împreună cu Vio.)
COSI: Era mama.
VIO: Bună, fetelor! Dar ce s-a întâmplat, de vă uitaţi aşa!?
BÚNI: Ţi-ai pierdut cheia?
VIO: E undeva prin geantă, dar n-am mai stat s-o caut.
BÚNI (se bate cu palmele peste pulpe): Uite, dragă, este 4 şi 29 şi Cristi nu a venit încă. Ce părere ai despre această drama cumplită?
VIO: Şi tu acuma… Cu traficul ăsta… Vine el. O fată frumoasă nu trebuie lăsată s-aştepte.
BÚNI: Aşa e, că fată ca a noastră nici la două miliarde nu găseşti! Şi nu am pus chinezii la număr. (Cosi oftează şi dispare pe uşa care duce în holul dintre camere.) Nu ştiu ce are fata asta?! E cam întoarsă pe dos. Du-te şi descoase-o! Du-te, că eşti medic! Află ce se întâmplă!
VIO: Mamă, băiatul întârzie, Cosi este la vârsta adolescenţei… Întrebări, nedumeriri…
BÚNI: Ce calmă eşti, dragă. Ia, uite, este fără 20 şi tot nu a venit. (Revine Cosi.)
VIO: De ce nu-l suni pe Cristi?
COSI: Nu cred că are să mai vină astăzi.
BÚNI: Hopaaa! V-am spus eu?! Nasul meu nu mă (teatral) înşală.
VIO: Da’ Florin Piersic a reuşit.
BÚNI: Atunci aveam nasul înfundat. Eram răcită, ce vreţi? (Cosi şi Vio râd.)
VIO (se aşază pe canapea împreună cu Búni): Nu zău, ia vino, aici, pe canapea şi povesteşte-ne…
COSI (face un pas spre canapea): Ce să vă povestesc?
BÚNI: Spune-ne-o p-aia cu „Ali-baba şi cei 40 de hoţi”! Sau p-aia cu „Albă-ca-zăpada şi cei circa şapte pitici”!
VIO: Mamă!
BÚNI: Ok, boss! Auzi, Cosi, de unde ştii că.. domnul Cristi, vezi cum am ocolit cacofonia?, l-am făcut domn (!)… Deci, de unde ştii că nu o să vină astăzi la meditaţii?! (Cosi se aşază pe canapea.) Aşa…
COSI: Astăzi…
BÚNI: Daaa…
VIO: Mamă!
COSI: Astăzi…
BÚNI: Am mai auzit asta. Am înţeles că astăzi şi nu de Revelion.
VIO: Doamne, actriţele astea!
COSI: Astăzi…
BÚNI: Şlagăr mare, să moară Gibilan!
VIO: „Gibilan”?!
COSI: Lol!
BÚNI: Personaj fictiv, dragă.
COSI (surâde): Da, astăzi la ora de Fizică, profa m-a ridicat să mă asculte şi, la o întrebare, până să dau răspunsul, am făcut o pauză mai mare…
BÚNI: „Pauza mare”. „Salvaţi de copoţel”… Ăsta, de la urmă, a fost un serial… de mult, prin 1993.
COSI: Şi Cristi a crezut că nu ştiu răspunsul şi a încercat să-mi sufle. Eu nu înţelegeam ce vrea să-mi spună, dar îi făceam semn că ştiu răspunsul şi să mă lase în pace.
VIO: Aşa!
BÚNI: Aşa!
COSI: Aşa! Şi profa la văzut, l-a ridicat în picioare şi i-a dat o „lebădă”.
BÚNI: O lebădă?! Aveţi crescătorie de lebede la şcoală?! Să aibă grijă de ea, să-i dea să mânânce?!
COSI (izbucnind în râs): Nu, buni! Adică… Adică, i-a pus nota 2.
VIO: Ai, mă, mamă!


BÚNI: Şi profele şi profii ăştia, mulţi au uitat că au fost copii şi tineri. Zici că s-au născut academicieni. Pleşu şi Liicceanu, la un loc, fată. Nu ştiu să se impună şi abordează stilul ăsta, total nepedagocic. Asta îi descalifică pe unii dintre dascăli. O discuţie pe un ton ludic şi o ironie strecurată cu cap, determină elevul să nu uite chestia asta şi să nu mai repete greşeala. (Cele două o privesc mirate.) Ştiu, nu suntem în Finlanda sau Olanda!…
VIO: Nu suntem. Şi, bănuiesc, s-a supărat?
COSI: Normal, că doar se ştie „parametru”…
BÚNI: Hopa! (Privind în sus.) Sunt la Londra. Ce bine! Măi, Cosi, m-ai băgat în ceaţă de tot. „Parametru”?!
COSI: Adică, „bazat”. (Buni face ochii mari.) Of, deştept sau inteligent… Şi imediat după oră a plecat acasă. Cred!?
VIO: L-ai sunat?
COSI: N-am îndrăznit. (Se aude soneria.)
BÚNI: I-auzi, dragă! Vezi că ţi-a venit lebădoiu’! (Cosi se ridică repede şi merge la uşă. Revine, cu capul lăsat, însoţită de Bogdan.)
BOGDAN: Sărut mâinile, doamnelor! Îmi cer scuze, dar nu aş dori să inoportunez…
BÚNI (aparté): Lebădoiu’ mare. Dar vă rugăm să inoportunaţi!
BOGDAN: De pe drum… Lucrez la Piteşti, la Uzinele Dacia-Renault, fac naveta zilnic, am sunat de pe drum să vorbesc cu Cristi şi mi-a spus că nu poate veni astăzi pentru că se simte cam rău, l-am rugat să-mi dea un număr de telefon, ca să vă sun, dar s-a întrerupt legătura cu el, aşa că am dorit să vin, personal, să vă spun să nu-l mai aşteptaţi… Cu scuzele de rigoare.
BÚNI: Domnule Bogdan… Pot să-ţi spun Bogdan? Bogdane, treaba stă altfel…
VIO: Domnule Vasilescu, vă rog să luaţi loc pe fotoliu!
BOGDAN: S-a întâmplat ceva grav?


BÚNI: Dacă nu pe fotoliu, măcar pe canapea! Ete, copilării.
VIO (râde): Da! Astăzi, la ora de fizică, Cristi a încercat să-i sufle Cosminei, profa l-a văzut şi…
BÚNI: I-a dat o „lebădă”. (Bogdan face ochii mari.)
COSI: Adică, nota 2! Este din vina mea. Dacă eu nu gesticulam, profa nu se prindea. Cristi s-a supărat pe mine şi a plecat.
BOGDAN: Doamne, sensibil mai este şi băiatu’ ăsta! Eu, atunci nu mai…
BÚNI: Domnule… Pardon, Bogdan! O cafea, eşti de pe drum…
BOGDAN: Nu, nu beau cafea şi nu fumez. Mă grăbesc să ajung acasă să am o discuţie.
VIO: Vă rog, cu mult tact!
BOGDAN: Doamnă, nu mă cunoaşteţi! O palmă nu i-am dat băiatului ăstuia. Îl iubesc ca pe ochii din cap. Iar cu bătaia nu rezolvi nimic. Nu mai sunt anii ’70-’80-’90…
BÚNI: Sutaaa! Frumos. Bravo!
BOGDAN: El este o fire mai emotivă. Acest lucru s-a întâmplat acum cinci ani când, mama lui, soţia mea…
BÚNI: Păi şi…
BOGDAN: Suntem în divorţ… Soţia mea a plecat la muncă în Italia… La vremea aceea aveam un credit şi nu prea ne descurcam cu banii. Mă rog, până la urmă tot eu l-am plătit…
BÚNI: Adică să înţeleg…
BOGDAN: Sunt maistru auto la linia de asamblare a Duster-ului, iar de trei ani sunt şeful liniei, mi s-a mărit salariul am luat şi nişte prime, mă rog…
BÚNI: Şi soţia?
BOGDAN (oftează): Şi-a găsit pe cineva la Roma şi ne-a anuţat că nu se mai întoarce.
VIO: Doamne, ce fel de mame sunt unele femei…
BOGDAN: Nu cunosc bine fenomenul, doamnă.
BÚNI: N-a aflat el Einstein, vorba aia…
BOGDAN: Chestia asta l-a afectat foarte mult…


BÚNI: Pe Einstein?!
BOGDAN: Pe Cristi. Mult timp, parcă dăduse în autism, abia-abia l-am adus la liman. Acum este un tânăr normal, dar vă rog să înţelegeţi, crede că nu merita acea notă şi de aceea… Atâta tot. S-a supărat, dar o să-i treacă.
BÚNI: Profesorii nu înţeleg ce rău poate face o notă pusă, aşa, de-a-nboulea. Că să fie, vezi Doamne, intransingenţi. Să dea exemplu.
BOGDAN: S-a supărat, dar o să-i treacă.
BÚNI: Bine că nu face urât!
VIO: Mamă, cum să facă urât?!
BÚNI: Să plece de-acasă. Să ia etnobotanice, că zici că i-a lovit… Una-două alcool, droguri, cedează prea uşor copiii ăştia. Şi vorba aia nu au trecut prin războaie şi dezastre, nu tu foametea din anii ’50… Iar criza asta este aşaaa… un exerciţiu de cum să devenim mai atenţi cu propiile noastre resurse.
BOGDAN: Bine, acum că m-am lămurit, dacă nu vă deranjează, Cosmina, dacă mai crezi că poţi să-l ajuţi…
BÚNI: Auzi, mai încape vorbă! (Cei trei o privesc miraţi.)
COSI: Sigur, domnule. Credeţi că aş face bine dacă l-aş suna şi aş clarifica…
BÚNI: Normal, auzi!
VIO: Vorbea cu domnul Vasilescu.
BÚNI: Poate să vorbească, dar să vorbească mai întâi cu Cristi.
BOGDAN: Vă mulţumesc frumos!
VIO: Cu plăcere.
BOGDAN: Sărut mâinile, doamnelor! La revedere, Cosmina!
COSI: Numai bine, domnule! (Cosi îl conduce, închide uşa şi revine.)
VIO: Sună-l, mamă!
COSI: Asta am să şi fac. (Scoate telefonul mobil din buzunarul de la blugi şi părăseşte camera.)
BÚNI: Ia, uite, în loc să auzim şi noi!
VIO: Sensibil băiat.
BÚNI: Asta telenovelă! (Bate cu palma în canapea.) Mamă denaturată. Vreun boşorog cu bani i-a luat minţile la Roma! D’ale „caşcavalului”, deh!
VIO: Fântâna dorinţelor: Fontana di Trevi!


BÚNI: Fontana di mă-sa!
VIO: Ok! Mă duc să mă întind un pic. Mâine am un caz destul de greu şi vreau să fiu odihnită.
BÚNI: Merg să bag maşina de spălat în priză. Am două tranşe. Telenovelă, pe cuvântul meu. Şi maistrul Duster, ăsta, arată a om cumsecadse. Păcat!
VIO: Păcat de ce?
BÚNI: De „Fontana Ţevii”, aia! (Vio zâmbeşte. Ies. Se filează lumina.)