ALTculture 5/2019 – Singur printre dușmani

De Ion Bogdan Martin

Publicăm aici un fragment dintr-o viitoare carte a lui Ion Bogdan Martin, la care am simțit nevoia de a adăuga și gândurile mele asupra momentului care a hotărât, din păcate, soarta tristă a României care a pierdut atâția oameni nu doar în cel de-al Doilea Război Mondial, ci și după, în timpul ocupației sovietice, mai mult sau mai puțin transparente.

Eugen Matzota 

INTRODUCERE

Molotov către Pătrășcanu:
Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!

De Eugen Matzota

”Mă rog la Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere.”

Așa scria Mareșalul Ion Antonescu într-o agendă luată la întâmplare de pe un raft, în camera-seif din Casa Regelui, fără aerisire, de dimensiuni foarte mici (2/3 m), în care fusese închis după arestarea rușinoasă a sa chiar în Palatul Regal, în după-amiaza lui 23 august 1944.
Istoria distorsionată de cei ce se simțeau sau nu vinovați, printre care și Regele Mihai, apoi de propaganda sovietică, nu a lăsat o imagine prea diferită de varianta istoricilor de azi. Singurul care putea spune ce se întâmplase atunci, ba chiar la cald, era chiar Ion Antonescu, un adevărat român, corect, cinstit, devotat Patriei.
Bun, acum să vedem de ce ar fi rușinoasă arestarea sa? Că doar atâția ani 23 august 1944 ne-a fost prezentat ca un act triumfal, de mare mândrie națională.
În primul rând, și asta contează cel mai mult acum, pentru că acela care era numit “Conducătorul” făcuse toate eforturile spre a salva Țara, pentru că sovieticii, așa răi cum erau ei, nu voiau să trateze cu trimișii Regelui, ci doar cu el, și tocmai venise confirmarea acceptării Armistițiului cerut de el.
Doar că trădătorii din jurul lui, mai exact Grigore Niculescu-Buzeşti, nu i-au dus lui documentul, ci conjurației unde Regele Mihai avea rolul lui de conducător, chiar dacă era cumva la mâna, se pare, altor trădători, comuniștii fără de Patrie.
Chiar și sovieticilor le era cumva scârbă de aceștia, căci Molotov îi spune lui Lucrețiu Pătrășcanu la un moment dat:

„Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!”

Și, totuși, acest om, atât de singur acolo sus, ajunge într-o celulă, la mâna comuniștilor sosiți din URSS, după tot ce făcuse pentru Țară…
Resemnat, scrie în acele clipe când credea că va fi și executat:

”Iată cum a ajuns un om, care a muncit 40 de ani ca un martir, pentru ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii dinastiei, care a luat jurământul tânărului rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic armata înfrântă, ţara şi regele ei.
Istoria să judece.
Mă rog la Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus regelui, în patru ochi şi în prezenţa d-lui M. Antonescu, că dacă crede că este un alt om în ţară capabil să o servească mai bine ca mine, şi să o servească, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie, să prezinte garanţii şi adică să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Ion Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.”

Așa cum spunea el atunci, așa spun și eu acum:

Istoria să-l judece, nu doar pe el, ci și pe ceilalți care au dat România pe mâna sovieticilor și au schimbat Poporul Român într-o populație.
Dacă nu, mai bine Dumnezeu!

În august 1944, în timp ce armatele sovietice se apropiau de frontiera estică a României, regele Mihai I a dispus încetarea imediată a colaborării României cu puterile Axei, începerea tratativelor cu Aliaţii şi colaborarea militară cu Uniunea Sovietică.
Printr-un apel radiodifuzat „către naţiune şi armată” – „Atențiune! Atențiune! Atențiune! Lăsați aparatele deschise! Vom transmite un comunicat important pentru țară!” –, regele a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi şi a acceptat un pretins armistiţiu oferit de către aceştia, ordonând încetarea focului.

Acest act de „întoarcere a armelor” nu a împiedicat, în fapt, o ocupaţie sovietică şi nici capturarea de către URSS a circa 170.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagărele de muncă forţată de la Spasski-Zavod şi de la Elabuga – pentru activităţi din industrie, fie folosiţi ca mână de lucru la minele din Bazinul carbonifer Karaganda, din Kazahstan, numai aici murind aproximativ o mie de români!

Prizonierii din Lagărul de la Aktiubinsk (Kazahstan) şi cei transferaţi aici din Lagărul de la Temnikov (Republica Mordovia) au fost folosiţi la minele de nichel de la Kimpersai. Alte mari şantiere pentru prizonierii de război au fost organizate la exploatările forestiere din cadrul coloniei de reeducare prin muncă de la Unja, din regiunea Gorki or de la Monetnaia şi Losinîi, regiunea Sverdlovsk, dar şi la extinderea Lagărului de la staţia de cale ferată Basianovskaia.
Dar mai trebuie amintite Lagărul 89, de la Kozlovka, staţia de cale ferată Tiurlema, pentru construcţia şoselei Gorki-Kazan, Lagărul 64, de la Morşansk, regiunea Tambov, pentru exploatările de turbă, Lagărul 75, de la Riabovo, pentru extracţia turbei, Lagărul 95, de la Kîştîm, regiunea Celiabinsk, pentru fabricile de producere a materialelor de construcţii şi multe altele.

Se presupune că au murit fie în lagărele de muncă, fie în timpul transportului sau al transferurilor dintr-un lagăr într-altul, între 50.000 şi 75.000 de prizonieri români!
Însă, după toate acestea, România nu a obţinut statutul de „cobeligeranţă”, un factor important negativ în această nereuşită fiind chiar lăudatul preşedinte al Satelor Unite ale Americii, Franklin Delano Roosevelt, care se împotrivise şi ceruse capitularea necondiţionată a ţării noastre (!).

De ce nu s-a mai făcut acest armistiţiu, ţinând cont că acest act al României a condus la scurtarea războiului cu aproximativ un an şi la salvarea a zeci de mii de vieţi?!
De ce a fost arestat şeful suprem al armatei, cel care putea obţine schimbarea frontului şi obţinerea statutului de cobeligeranţă?!
Cum a putut ordona regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înainte de a obţine o înţelegere din partea Aliaţilor, în speţă, un document scris de armistiţiu?!
Sunt întrebări pe care istoricii şi le tot pun, de atunci, şi şi le vor pune mult timp de aici înainte. Cu mai mult sau cu mai puţin curaj!
Trebuie amintit faptul, nu lipsit de importanţă, că Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă Aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, foarte categoric la discuţiile dintre putere si opoziţie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze ţara de germani”, iar în timpul Conferinţei de la Cairo, din noiembrie 1943, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a pronuntat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui” (!). Chiar Molotov, ministrul de externe al URSS, spunând: „Singurul om ce poate face schimbarea de front în România este Mareşalul Antonescu.” Iar într-o altă discuţie, de mai târziu, adresându-i-se lui Pătrăşcanu, i-a spus: „Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!”
Pentru adevărul istoric, trebuie să consemnăm câteva lucruri care, în genere sunt ocolite, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului.
Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă, fiind implicat în complot alături de comunişti (!), le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu.
Deşi mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat şi acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Karl Clodius, şi, în prezenţa generalului Constantin Pantazi, ministru de război, unul dintre cei mai fideli adepţi ai săi, i-a adus la cunoştinţă faptul că România a cerut armistiţiul!!!
Ca să încheiem acest capitol, încă nu pe deplin desluşit, din istoria recentă a României, trebuie amintit faptul că gărzile comuniste ale lui Emil Bodnăraș l-au preluat pe mareșal, fără încuvințarea noilor autorități, ducându-l într-o casă conspirativă a partidului din cartierul Vatra Luminoasă, casa amantei (!) lui Bodnăraș, o doamnă Niculescu, pare-se, din str. Sighişoara. Mai târziu, pe 31 august, în ziua când armata sovietică a intrat în București, l-au predat generalului rus Burenin.
Legat de Emil Bodnăraş, trebuie consemnat faptul, de o relevanţă uluitoare, că, după paraşutarea lui în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii PCR.
Însuşi prinţul Ştirbei fiind acela care i-a acordat găzduire (!) la scurt timp după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român…
Emil Bodnăraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:

a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Dupa vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan (!).
Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.
Dar să revenim la mareşalul Antonescu, acesta a fost ținut prizonier în URSS pentru un an și jumătate, nefiind judecat în procesele de la Nürnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București, într-un proces de tip stalinist.

Deși ar fi putut să ceară clemența regală, mareșalul a refuzat să semneze cererea de grațiere întocmită de avocatul său, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran într-o situație politică fără ieșire!!! Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste dacă ar fi acordat grațierea sau de lipsă de patriotism dacă n-ar fi făcut-o.
Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte și executat la 1 iunie 1946, lângă închisoarea Jilava, lăsând în urma sa multe semne de întrebare, asupra a tot ceea ce s-a întâmplat la 23 august, dar oferind şi o mare lecţie de onoare.
Pentru actul de la 23 august 1944, regele Mihai, printr-o telegramă semnată de către Kalinin, a fost felicitat de Uniunea Sovietică și decorat cu Ordinul „POBEDA” – „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei.”
Iar din partea generalisimului Stalin, regele a primit drept cadou două avioane ruseşti de antrenament U2.
Desigur, trebuie menţionat faptul că Mihai I a primit şi de la Harry Truman decoraţia „Legiunea de Merit”, cea mai înaltă decoraţie a guvernlui SUA. În acelaşi timp, pentru contribuţia sa decisivă la înfrângerea Germaniei naziste şi scurtarea războiului, regele Mihai a mai primit Legiunea de Onoare a Franţei şi Colanul Ordinului Regal al Marii Britanii.

9 noiembrie, al lui 2008