Singur la fereastră

De Ion Bogdan Martin

Stăteam singur, cum altfel?!, la fereastra sufletului meu.
Şi priveam, trântit pe burtă, la umbra mea, cea fără de penumbră, cum se adâncea, pe zi și noapte ce treceau, tot mai mult.

S-au dus vremurile de verticală, mi-am spus obosit parcă de viață.
Fereastra, deschisă totuși larg, dar paralel cu necuprinsul, nu-mi conferea niciun orizont.

Stăteam așaaa… căzut pe gânduri: de privesc în sus, mi-am spus, e prea înalt dezideratul, e intangibil, e hăul fără de sfârșit, iar de privesc în jos, spre organele genitale ale ego-ului meu spiritual… nepătrunsul mă umilește și mai mult.

Un nou non-orizont. Non-orizontul care sădește teama de necuprins. 

Cu greu schițez un gest. De readucere a sufletului la viață. Mă dau un pic mai într-o parte și o fantă de lumină – trimisă cine știe de unde(!?), cine știe de cine(!?) –, cocârjată și firavă, se prelinge pe pervaz pentru a vedea furnicile, miriapodele și gâzele cicumvoluționare cum se târăsc în lumea lor (a mea?) și orizontul meu pare încă mai adânc. Mai fără de lumină. Mai jilav decât pulsul care stă sa-și depună obștescul… Ca un fir de viață care se prelinge sau care se scurge precum ceasurile lui Dali. Și se tooot duc…
Sunt tot mai singur la fereastra mea, căzut pradă temerilor thanatofobe. La fereastra mea căzută la pământ. La căzuta mea fereastră.
Și-n neștiitorimea mea, în cenușia mea materie decolorată de vreme pe la colțuri mă întreb, iaca-așa, la mișto!: de ce nu s-ar lumina fereastra mea căzută?!
Oftez și mă gândesc la mama. Bunica, și ea, îmi apare, ca într-o bizantină icoană, mângâindu-mă cu un gest serafic pe frunte. Pe fruntea mea lipită de geamul inexistent al ferestrei.

Și, cuprins de-o forță nevăzută, dând cu darwinismul de pământ, percep lumina de-nceput, din cărbunele matusalemic prefăcut în diamant, și-o văd cum vine și pătrunde prin fereastră, făcând să vibreze lumea mea interioară și din puterea ei, din preaplinul ei de viață, să mă arunce-n verticala brâncușiană fără de sfârșit. Mă văd, din nou, biped, mă simt vivant, iar lumina din adâncuri se furișează-n pas de nervos de călușar și sârbă oltenească, și brâu moldovenesc, și mă biciuiește fest în față, și încep să văd mai departe de trei metri, dinaintea mea.
Și-o bucurie caldă, stenică, mă cuprinde când văd pășind, alături de mine, pe multiplii mei verticali! Clonele eului meu redefinit.
Mă ridic, mă împreunez și fac primul pas: Neil Armstrong.
Hai, măi, că sunt iarăși om de lume!
O lume care…
O lume…
O… Dar până când!?

9 noiembrie, al lui 2008