cu aceeași cenușă din care mi-am scuturat picioarele înainte de-a merge
ideile vin în joacă și tot așa se duc
pe apa tulbure în care urlă animalele
pe retinele trecătorilor din gări
pentru că ei se duc acolo unde tu nu ai chef
din jalea timpului cu multe cute
mi-am făcut o fustă scurtă
am tăiat în franjuri pozele cu mine mireasă
și le-am făcut colaj la pub-ul de peste drum
nu sărbătoresc nimic
am prea multe idei care m-au pus la colț
al dracului șarpe ce tare mă strânge de limbă
ascult
ascult oceanul cum spune de o iubire care mă adâncește în cele mai înalte gesturi pentru că atunci când sfârâie spuma valurilor în mâini atunci când în ochi simt depărtarea
și pe buze se prelinge o șoaptă ca mierea nu retrag tălpile din apa rece și nici ochii nu-i închid în fața furtunii pentru că știu că-mi ești legat de această iubire într-o barcă de doi viața ridică pe valuri și coboară finalul acestei scrieri ca o simfonie
auzi?
auzi? s-a dus. cascada a împins din spate un gând. m-am trezit în ghemotocul unei vieți străine. ah, ce mult am iubit viața! da, și iubirea. atât de tare am iubit încât m-am trezit adunată într-un colț al durerii. fericirea scotea limba la mine. râdea. nu plângeam, nu mă miram, nu întrebam „de ce”. trăiam pur și simplu ce mi se dădea. când am plecat din colțul durerii un om dădea cu biciul în mine. atunci am țipat. a venit o hienă și mi-a smuls limba. am rămas cu uitarea, iar eu am uitat. nu-mi e frică. merg în întâmpinarea mea cu brațele deschise. da, s-au adunat algele în jurul gâtului.
auzi cum adorm pe frunzele acestui anotimp?
blană de lup
ca o blană de lup mă înfășor după cuvinte. nu vreau să scap. nu vreau să fug. unde să ajung și unde să privesc? se vorbește mereu despre distanță încât am ajuns să nu o mai suport. cine acceptă pe umeri coliere scumpe? oh, nu de pietre spun aici și nici de poveri. hai să le lăsăm măcar azi, să le uităm în cămara cu vin vechi și să ne privim în ochi ca doi naivi. ne pricepem să citim scrisori. uite că avem o speranță comună: cititul de scrisori care să ne lase moleșiți, ancorați în sacrificiul lenevelii pe covor. sub lampă cerșim agonia uitării. să ne pitim în poeme cu paie. să ne culcăm sub nuc adunând de pe tâmple crengile uscate crezându-ne copii. ce zici?
dezvelesc drame
dezvelesc drame pe rând și tac în faţa mea un câine latră talpa îmi alunecă în gol sufletul sângerează un decor mâini murdare adună cumințenii și varsă pe buze iubiri
pe un crin am plâns într-o noapte albă
îmi crapă fericirea în trei
ba în patru împărţită apoi adunată la limita unei scuze
rezultă un sihastru
pluteşte miros de blond prin amintirea asta acru şi nebun e timpul care urmează iar eu stau cu frica la pândă
un crin a ars și n-am unde mă duce
hiena care suge viața
mai bine să ne despărțim
uite cum am fugit în tabloul tău din Mussorgsky
adun urzici și fac o coroană ca aia a regilor
să o dau hienelor
am câteva lângă mine
li se mai spune hiene geloase ori nebune după aburii alcoolului
una îmi suge sângele
iar noaptea țipă veninul spre oameni
ei ce fac? ce spun? care „ei”? oamenii ăia
sau ăștia
ăilalți sau cei care or veni
cum, nu știai că-s înfometați și seduși de țipătul hienelor?
prefer urzicile. nu suntem diferiți. să bem ceaiuri și cafele până la ziuă. să ne spunem toate înjurăturile, să ne dăm doi pumni în nas și să stăm așa, cu sângele uscat pe față, până ne-om trezi; apoi iar să bem și să vorbim de femei: mai întâi tu să-ți povestești iubirile, apoi eu să-mi aduc aminte de toate trădările. afurisită viață! educația mea bizară nu-mi spune să fug. nu-mi spune nimic. rămân cu lupii. tu pleci uneori, dar eu rămân cu lupii. hiena asta blondă mă păzește ca o hoață. când crede că dorm îmi suge sângele adunat peste zi, iar atunci când rămân fără sânge, îmi suge viața.
hoața
ce mult îmi place alunecarea asta a ta
între stradă și castani
cu berea și chipul meu cosmetizat
nu dă bine la duminicile din familie
între timp m-am agățat de o salcie
număram paharele sparte
privind pierdută norii
atât de absentă încât arcul de la violoncelul tău
a sărit în fața câinelui mort
of cât îmi e de ciudă că nu pot stoarce miere din amintiri
mi-am pătat fusta cu otravă
pantofii de lac i-am rupt într-o sârmă ghimpată
cu o seară în urmă am fost la furat de bomboane
în casa măcelarului care are caii ăia albi
din colțul străzii
îți amintești?
îmbătrânirea
hai puțin la lumină să-ți sărut îmbătrânirea
să cuprind în mine toate rândurile
în care ai scris bucuros despre tristețe
și-apoi să-ți spun unde erai când te căutai în mine
știu filosofule
că ai uitat să numeri pietrele din spinarea grecului orb
iubirea mea ți-a crescut în tălpi
se-ntinde pe buze cu frunze ca de salcie
doar Handel îți mai poate povesti
cum spărgeam globuri de sticlă
cum urlam la depărtarea aia dinspre est
și cum mă prefăceam că pictez omuleți inteligenți
nu călca pe nisip cu tălpile goale
apa duce prea departe… prea
pe coasta de vest
pietrele au strâns privirile trecătorilor într-un colț. pe coasta de vest a irlandei se văd urmele. un cer căzut prea aproape de oameni face semne discrete. nimeni nu înțelege. nimeni nu fuge. nici măcar o întrebare. nimic. s-au așezat toți pe mușchii aduși de ocean și privesc la arderea unor amintiri. ca la inchiziție. unii sunt mai sus alții sunt mai jos. degeaba cauți pe chipurile lor semnele durerii. un morman de cenușă le-a ajuns în dreptul picioarelor. mâinile modelează alte mâini. cenușa aproape că a dispărut. oasele unui corb strălucesc în raza soarelui reflectând fericire. mâinile proaspete făcute din cenușă zâmbesc stăpânilor. nicio întrebare. mirarea aparține corbului din lumină. și corbul așteaptă să fie o mână de cenușă în mâna oamenilor vii. pe coasta irlandei o picătură de apă atinge pe frunte cerul apoi cade pe meduza aruncată la câțiva pași de mal. pescarul obosit își trage barca aproape de locul unde și-a ascuns băutura. nici el nu se întreabă. nu fuge și nu înțelege. s-a lipit de prima piatră și a închis ochii. un vers venit dinăuntrul lui se aude ascuțit și continuu până când buzele se mișcă răstălmăcind apei înțelesuri: cerul a atins pământul iar tălpile zeilor vor merge de-acum înaintea furtunii.
prostii
când am plecat nu-mi eram de-ajuns
o parte am rămas în copaci
în apa de munte și-n pietrele peste care treceam verile
le acopeream cu țipete și urlam
pooot să urluuu, heeeei, urluuu
dar nici ecoul nu-mi răspundea
bunica aduna mereu câte ceva
aveam grijă să o întreb prostii
să-i fur merele de sub pernă
mă întindeam în praful străzii
și priveam apele din capătul depărtării
număram lătratul câinilor
îl împărțeam norilor-puf dându-le câte un nume
bau, hau, zau, rau, dau, ram, tam…
apoi am fugit cu avionul
spre soarele ăsta nordic și rece
că nici nu-i mai cer o vară măcar
să-mi simt tălpile reci pământului
să-i botez norii ăștia negri
adulți și reci precum tăblia de la intrarea în insulă
