De Dorina Șișu

 

  1. al dracului șarpe

 

ALT.culture_02.2019 10-11.png

te consumi și oftezi

eu prefer să plimb copilul autist din mine

încalț nevoia de libertate în bocanci de armată

apoi desenez cu lumânările pe asfalt ceruri 

și mă cred Zeus

fredonez non je ne regrette rien

până se umple pumnul cu idei

fac semn de stea pe fruntea regizorului tău mort 

cu aceeași cenușă din care mi-am scuturat picioarele înainte de-a merge

ideile vin în joacă și tot așa se duc

pe apa tulbure în care urlă animalele

pe retinele trecătorilor din gări

pentru că ei se duc acolo unde tu nu ai chef

din jalea timpului cu multe cute

mi-am făcut o fustă scurtă

am tăiat în franjuri pozele cu mine mireasă

și le-am făcut colaj la pub-ul de peste drum

nu sărbătoresc nimic

am prea multe idei care m-au pus la colț

al dracului șarpe ce tare mă strânge de limbă

 

 

  1. ascult

ascult oceanul cum spune de o iubire
care mă adâncește
în cele mai înalte gesturi
pentru că atunci când sfârâie spuma valurilor în mâini
atunci când în ochi simt depărtarea

și pe buze se prelinge o șoaptă ca mierea
nu retrag tălpile din apa rece
și nici ochii nu-i închid în fața furtunii
pentru că știu
că-mi ești
legat de această iubire într-o barcă de doi
viața ridică pe valuri și coboară
finalul acestei scrieri ca o simfonie

  1. auzi?

auzi? s-a dus. cascada a împins din spate un gând. m-am trezit în ghemotocul unei vieți străine. ah, ce mult am iubit viața! da, și iubirea.  atât de tare am iubit încât m-am trezit adunată într-un colț al durerii. fericirea scotea limba la mine. râdea. nu plângeam, nu mă miram, nu întrebam „de ce”.  trăiam pur și simplu ce mi se dădea. când am plecat din colțul durerii un om dădea cu biciul în mine. atunci am țipat. a venit o hienă și mi-a smuls limba. am rămas cu uitarea, iar eu am uitat. nu-mi e frică. merg în întâmpinarea mea cu brațele deschise. da, s-au adunat algele în jurul gâtului.

auzi cum adorm pe frunzele acestui anotimp?

 

  1. blană de lup

ca o blană de lup mă înfășor după cuvinte. nu vreau să scap. nu vreau să fug. unde să ajung și unde să privesc? se vorbește mereu despre distanță încât am ajuns să nu o mai suport. cine acceptă pe umeri coliere scumpe? oh, nu de pietre spun aici și nici de poveri. hai să le lăsăm măcar azi, să le uităm în cămara cu vin vechi și să ne privim în ochi ca doi naivi. ne pricepem să citim scrisori. uite că avem o speranță comună: cititul de scrisori care să ne lase moleșiți, ancorați în sacrificiul lenevelii pe covor. sub lampă cerșim agonia uitării. să ne pitim în poeme cu paie. să ne culcăm sub nuc adunând de pe tâmple crengile uscate crezându-ne copii. ce zici?

 

  1. dezvelesc drame

dezvelesc drame pe rând și tac
în faţa mea un câine latră
talpa îmi alunecă în gol
sufletul sângerează un decor
mâini murdare adună cumințenii
și varsă pe buze iubiri

pe un crin am plâns într-o noapte albă

îmi crapă fericirea în trei 

ba în patru
împărţită apoi adunată la limita unei scuze

rezultă un sihastru

pluteşte miros de blond prin amintirea asta
acru şi nebun e timpul care urmează
iar eu stau cu frica la pândă

un crin a ars și n-am unde mă duce

ALT.culture_02.2019 12-13.png

 

  1. hiena care suge viața

mai bine să ne despărțim

uite cum am fugit în tabloul tău din Mussorgsky 

adun urzici și fac o coroană ca aia a regilor

să o dau hienelor 

am câteva lângă mine

li se mai spune hiene geloase ori nebune după aburii alcoolului

una îmi suge sângele

iar noaptea țipă veninul spre oameni

ei ce fac? ce spun? care „ei”? oamenii ăia

sau ăștia

ăilalți sau cei care or veni

cum, nu știai că-s înfometați și seduși de țipătul hienelor?

prefer urzicile. nu suntem diferiți. să bem ceaiuri și cafele până la ziuă. să ne spunem toate înjurăturile, să ne dăm doi pumni în nas și să stăm așa, cu sângele uscat pe față, până ne-om trezi; apoi iar să bem și să vorbim de femei: mai întâi tu să-ți povestești iubirile, apoi eu să-mi aduc aminte de toate trădările. afurisită viață! educația mea bizară nu-mi spune să fug. nu-mi spune nimic. rămân cu lupii. tu pleci uneori, dar eu rămân cu lupii. hiena asta blondă mă păzește ca o hoață. când crede că dorm îmi suge sângele adunat peste zi, iar atunci când rămân fără sânge, îmi suge viața.  

 

  1. hoața

ce mult îmi place alunecarea asta a ta

între stradă și castani

cu berea și chipul meu cosmetizat

nu dă bine la duminicile din familie

între timp m-am agățat de o salcie

număram paharele sparte 

privind pierdută norii 

atât de absentă încât arcul de la violoncelul tău

a sărit în fața câinelui mort

of cât îmi e de ciudă că nu pot stoarce miere din amintiri

mi-am pătat fusta cu otravă

pantofii de lac i-am rupt într-o sârmă ghimpată

cu o seară în urmă am fost la furat de bomboane

în casa măcelarului care are caii ăia albi

din colțul străzii

îți amintești?

ALT.culture_02.2019 14-15.png

  

  1. îmbătrânirea

hai puțin la lumină să-ți sărut îmbătrânirea

să cuprind în mine toate rândurile

în care ai scris bucuros despre tristețe

și-apoi să-ți spun unde erai când te căutai în mine

știu filosofule 

că ai uitat să numeri pietrele din spinarea grecului orb

iubirea mea ți-a crescut în tălpi

se-ntinde pe buze cu frunze ca de salcie

doar Handel îți mai poate povesti

cum spărgeam globuri de sticlă

cum urlam la depărtarea aia dinspre est

și cum mă prefăceam că pictez omuleți inteligenți

nu călca pe nisip cu tălpile goale

apa duce prea departe… prea

 

  1. pe coasta de vest

pietrele au strâns privirile trecătorilor într-un colț. pe coasta de vest a irlandei se văd urmele. un cer căzut prea aproape de oameni face semne discrete. nimeni nu înțelege. nimeni nu fuge. nici măcar o întrebare. nimic. s-au așezat toți pe mușchii aduși de ocean și privesc la arderea unor amintiri. ca la inchiziție. unii sunt mai sus alții sunt mai jos. degeaba cauți pe chipurile lor semnele durerii. un morman de cenușă le-a ajuns în dreptul picioarelor. mâinile modelează alte mâini. cenușa aproape că a dispărut. oasele unui corb strălucesc în raza soarelui reflectând fericire. mâinile proaspete făcute din cenușă zâmbesc stăpânilor. nicio întrebare. mirarea aparține corbului din lumină. și corbul așteaptă să fie o mână de cenușă în mâna oamenilor vii. pe coasta irlandei o picătură de apă atinge pe frunte cerul apoi cade pe meduza aruncată la câțiva pași de mal. pescarul obosit își trage barca aproape de locul unde și-a ascuns băutura. nici el nu se întreabă. nu fuge și nu înțelege. s-a lipit de prima piatră și a închis ochii. un vers venit dinăuntrul lui se aude ascuțit și continuu până când buzele se mișcă răstălmăcind apei înțelesuri: cerul a atins pământul iar tălpile zeilor vor merge de-acum înaintea furtunii.

  1. prostii

când am plecat nu-mi eram de-ajuns

o parte am rămas în copaci 

în apa de munte și-n pietrele peste care treceam verile

le acopeream cu țipete și urlam

pooot să urluuu, heeeei, urluuu

dar nici ecoul nu-mi răspundea

bunica aduna mereu câte ceva

aveam grijă să o întreb prostii

să-i fur merele de sub pernă

mă întindeam în praful străzii

și priveam apele din capătul depărtării

număram lătratul câinilor

îl împărțeam norilor-puf dându-le câte un nume

bau, hau, zau, rau, dau, ram, tam…

apoi am fugit cu avionul

spre soarele ăsta nordic și rece

că nici nu-i mai cer o vară măcar

să-mi simt tălpile reci pământului

să-i botez norii ăștia negri 

adulți și reci precum tăblia de la intrarea în insulă