De Ion Bogdan Martin
Duminică, 1 mai. M-am sculat devreme, fiindcă mama mă rugase să o duc la o mănăstire din preajma Bucureştiului, la vreo 30-40 de km. Sfânt lăcaş unde mergea destul de des, mai ales atunci când dorea să se spovedească. Am coborât la maşină, o Dacie Nova, gata de Programul „Rabla”, şi am demarat… un fel de-a spune, în trombă, spre una dintre ieşirile din sudul Capitalei.
Am parcat foarte aproape de biserica mănăstirii, mănăstire pe care, pentru a nu fi identificată şi a-i strica tihna sacerdotală, nu am să o numesc, nu am să-i specific locaţia şi nici măcar hramul pe care-l are… pentru că ea chiar există. Am condus-o pe mama în biserică, m-am închinat în dreptul câtorva icoane, după care am lăsat-o să participe la slujbă, iar eu am ieşit să mă plimb pe malul lacului. Soarele îşi plimba jucăuş razele sale printre ramurile sălciilor bătrâne care umbreau malul scăldat de apele de un albastru-verzui ireal, fosforescent.
O zi de tihnă. Păşeam agale…
Ici-colo, pe malul celălalt, se vedeau pescari, oameni de-ai locului, după vestimentaţie, care îşi încercau norocul la o masă mai bogată în fosfor… sau în alte elemente chimice, aducătoare de boli, provenite din poluarea cu ape urbane uzate sau de la nitraţii şi fosfaţii folosiţi în agricultură. Dar… cadrul era prea idilic pentru a mă gândi la faţa nevăzută a progresului ştiinţific…O zi frumoasă, care îmi sădea în suflet o stare de bine, de mult bine… Mă simţeam, nu ştiu de ce, precum un adolescent îndrăgostit pentru prima oară! Ciudată senzaţie! Era un sentiment profund de linişte şi pace sufletească, în acelaşi timp. Parcă pluteam!…M-am aşezat pe iarba grasă şi am început să arunc cu pietricele pe luciul apei, exact cum făceam în vacanţele petrecute la bunici, undeva pe lângă Lehliu-Gară. Fluturi mici, cu dantele albăstrui în loc de aripi, dădeau târcolae unui mănunchi de păpădii… Continuam să arunc cu pietricelele care lustruiau apa, din loc în loc descriind zeci de cercuri care, mai apoi, se disipau sub luciul albastru-verzui al apei.
―Şi eu făceam asta când eram mic, am auzit o voce stinsă… calmă, ce parcă venea din adâncuri! Surprins, am întors capul… Lângă mine, cam la un metru distanţă, stătea băţ un călugăr bătrân cu o barbă lungă şi cam… neîngrijită! Nici măcar nu-l simţisem, oare de când stătea acolo?!
―Sărut dreapta, părinte! Mă scuzaţi, nu v-am observat!
―Nici n-ai fi avut cum! Această precizare mă nedumeri… oarecum! O fi călcat cu mare băgare de seamă, gândeam!?
―De mult pe aici, părinte?, întrebai, ca să încropesc un dialog.
―Dar mata?, îmi întoarse întrebarea.
―Am venit cu mama la slujbă, răspunsei, ridicându-mă şi privindu-l atent şi măsurându-l din cap până-n tălpi… Până-n talpa picoarelor, căci desculţ părea că este!
―Ei, eu sunt cam de multişor p-aci.
―Dacă nu vă supără, ce vârstă aveţi?
―Nu mă supără, tinere. Cum să mă supere!? Dumnezeu mi-a dat atâţia ani cât am meritat.
―Dumnezeu să v-ajute!, îi urai ritos, dar şi uşor nedumerit.
―Eşti pe jumate armean. Tot creştin, ortodox, adică.
―Din partea tatălui, da…
―Este o biserică apsotolică, deoarece tradiţia ne spune că primii care au călcat pe pământul armean au fost Tadeu şi Bartolomeu, luminătorii Armeniei. Ei, despre Apostolul Tadeu se spune că în anul 34 d.H, când a ajuns în Armenia, a dus cu el lancea cu care a fost străpuns HristosDa, da, nu te mira! Iar acea lance se găseşte astăzi la muzeul Catedralei Armene din Ecimiadzin.
Ortodocşi, da… Numa’ că armenii se închină de la stânga la dreapta, ’ei, mai sunt şi alte deosebiri, important este că suntem tot creştini. Ca tot omul, de fapt: o apă ş-un pământ.
―Întradevăr, făcui surprins la maximum. Cunoaşteţi foarte multe despre…
―Student la jurnalism, nu?, mă întrerupse. Am tresărit ca ars.
―Da! Dddar… de unde şşştiţi to…toate astea?, mă bâlbâii într-un acces de iritare maximă. Cine va…
―Eşti o carte frumoasă, tinere. Şi-apoi nu este nicio ruşine să fii şi român, şi armean. Amândouă fac casă bună! Noi, cu armenii am trăit în pace dintotdeauna. Oameni întreprinzători şi cinstiţi. Dar de ce te-ai spăriat ori mi s-a părut!?
―Am fost doar surprins…
―Şi un pic iritat, adăugă călugărul.
―Şi un pic iritat, adevărat!
―Studiezi jurnalismul, dar n-o să intri în tagma ziariştilor, prea multă politică, ură, născociri, şantaje, scandaluri, o să scrii cărţi însă… Şi mai ştiu că eşti singur la părinţi iar mama ta este o femeie tare evlavioasă. A mers în biserică şi se roagă cu pioşenie şi smerenie ca dumneata să ai parte de fericire şi, mai ales, să întâlneşti fata potrivită… Dragostea!
―Părinte, iarta-mă, dar cine eşti dumneata?!, întrebarea i-o adresasem supărat şi fără pic de noimă. Devenisem defensiv şi ostil, în acelaşi timp.
―Nu ai de ce să te arăţi îngrijorat. Credinţa, învăţătura şi înţelepciunea îmi dau puterea de a vedea acolo unde alţii nici măcar cu gândul nu gândesc.
―Nici cu gândul… Eu mă numesc…
―Ştiu cum te numeşti, fiule, iar numele meu nu-ţi va fi de nicio trebuinţă! Mai ales că o să şi scrii despre întâlnirea noastră.
―Părinte, cred că acum chiar ar trebui să mă sperii…
―Numai te rog să nu-mi pomeneşti numele după ce-l vei afla! Ş-apoi, Dumnezeu mi-e martor ca nu am dorit să te sparii. Dar te-am văzut „uşure” căzut pe gânduri şi, ştiind prin ce vei trece, m-am gândit să vorobim un picuţ. Să-ţi turbur liniştea trupească şi să-ţi zgândăr sufletul spre alinare… Eşti un tânăr care încă se mai caută. Un tânăr plin de calităţi, dar stai în cumpănă… Nu eşti foarte credincios, dar va veni şi asta, cu timpul. Odată cu vârsta, pas cu pas, vei dori să te adapi de la izvorul Dumnezeirii… Dacă vei căta, dacă vei vrea să afli, vei găsi lucruri interesante în Teologia Sfântului Dionosie Areopagitul . Da, da… Acolo, acolo vei găsi!
Dragul mieu, tinereţea este de probă, în timp ce nedumeririle care o însoţesc, căutările şi zbaterile pe care le petreci sunt anticamera devenirii… Totul este ca la capătul drumului, de unde începe marele şi adevăratul drum al cunoaşterii şi vieţii veşnice, să fii pregătit.
―Părinte, cred că…
―Să mă ierţi! Pare că-ţi vorbesc în dodii… Uite, aici, aproape, se află chilia mea, este cea mai veche, săracă şi pricăjită, te-aş invita… Tare m-ai onora cu vizita frăţiei tale… Simţeam că nu mă pot împotrivi. De altfel, am pornit să păşesc ca hipnotizat, pe urmele bătrânului.
Acum, când încerc să-mi reamintesc totul realizez că părintele nu prea… atingea pământul! Eram precum un căţel care mergea umil în spatele stăpânului. Culmea este că nu mă simţeam deloc umilit. Dimpotrivă. Acea stare de bine mă cuprinsese din nou, din cap până în tălpi.
―Dar mie nu mi se pare o chilie pricăjită.
―Aşa este tinere, ai luminat-o dumneata cu prezenţa dumitale. Şi îţi mulţămesc pentru cinstea pe care mi-ai făcut-o păşind în acest petec de rai duhovnicesc!
―Ce icoană frumoasă!, mă mirai în faţa unei icoane mari, roasă pe margini de carii.
―O icoană veche de când lumea creştină, veche şi frumoasă, într-adevăr. Iisus Hristos ne zâmbeşte deşi suferă atât de mult. Suferinţa izbăvitoare care luminează destinul creştin al unei mari părţi a umanităţii.
―Şi ce facem aici?, întrebai, parcă trezit şi eliberat, pentru moment, din mrejele bătrânului călugăr.
―Tinere, te aşteptam de mult… Şi tare mult mi-ai mai bucurat sufletul când te-am aflat îngândurat pe malul lacului care spală de mii de ani locurile acestea. Câte poveşti ne-ar putea spune ele de-ar avea puterea să glăsuiască?! Câte lucruri interesante au văzut ele de-a lungul vremii…
―Mda, ar fi ceva!, spusei şi eu, într-o doară.
―De trei ani şi nouă luni mă rog să vii aici şi bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga, spunând acestea se închină şi făcu trei metanii.
―De trei ani şi… Dar am mai fost pe aici! Ce rost…
―Rostul, tinere?! Rostul! Ştiu doar că întâlnirea noastră va avea un rost… cândva. Uite, aici în colţul ăsta, am să ridic aiastă lespede de calcar unde se află nişte trepte, te rog să cobori încet… Nicio grijă, am să-ţi luminez eu calea!
―Da!, nici nu am terminat de spus că mă şi aflam pe trepte. Coboram cu lumina venind din spate… Din spate?! Da, deşi călugărul, din câte mi-am adus aminte, nu avea nicio sursă de lumină! Nu încercasem măcar o clipă să mă opun şi nici nu ştiu dacă aş fi putut face acest lucru! Păşeam fără pic de efort. Scara cobora întruna, drept, cu trepte înalte cam de o jumătate de metru. Nu ştiu câte trepte am coborât, chiar m-am necăjit că nu-mi venise ideea de a le număra…
―40 de trepte, veni răspunsul la nedumerirea mea. Din nou îmi citise gândurile bătrânul. 40 de trepte cât 40 de zile, atât cât îi trebuie sufletului să ajungă la judecată. Îl ascultam pe bătrân şi abia puteam să-mi adun gândurile şi puterile pentru a scoate măcar un sunet!
―Şi-acum… ce facem?, articulez într-un final, odată ajuns într-o încăpere mare, ca o grotă, luminată cu făclii din loc în loc. Le-am numărat, erau 12. Stăteam drept şi nu simţeam nimic. Eram ca o statuie. Una nereuşită…
La un moment dat… un zgomot…
Pe una dintre laturi, chiar în faţa mea, s-a căscat din senin un fel de tunel în bolta căruia se răsuceau continuu fuioare-turbioane fumurii de lumină, formând o cascadă iluminiscentă care se revărsa… în sine! În mijlocul grotei, în imediata mea apropiere, trona o masă mare aurie, care… chiar părea a fi din aur! De undeva, de sus cred?!, se împrăştia asupră-ne o aromă puternică de smirnă şi tămâie. Totodată, cine ştie de unde?!, căci nu se vedea ţipenie de om!, se auzeau, vag, mai multe voci, ca un cor de îngeri, intonând psalmi mesianici .
―Ne vom aşeza la această masă poleită cu aur, nici nu termină de spus că bătrânul era deja aşezat, deşi sub el nu se vedea nici urmă de scaun… La rândul meu, am încercat să mă aşez… Stăteam în cel mai normal mod, ca pe scaun. M-am uitat de câteva ori sub mine… gol!!! Parcă levitam. Sau chiar levitam!? Nu te sparia, mă linişti bătrânul, puterea credinţei poate face adevărate minuni!
―Să nu se termine slujba şi să mă caute mama…
―Ai încredere, tinere, slujba o poţi vedea de aici, scoase de sub rasă o năframă, un fel de batistă mare albă netedă, pe care o întinse încet pe masă. Priveşte, spuse! Mi-am întins gâtul şi… am văzut-o pe mama, în biserică, înconjurată de foarte multe femei, bărbaţi şi copii. Se închina din când în când şi făcea metanii. Nu se auzea niciun sunet. Uite, vezi petele acelea ca nişte nouri albăstrui de deasupra capetelor mirenilor?
―Mda, se întrevăd nişte… dar nu la toată lumea!
―Aşa-i, aşa-i! Cam la jumătate. Jumătatea cu nimburi este cea care va găsi calea… Lumina!
―Şi restul?!
―Restul?… Restul o mai caută.
―Văd că şi mama are pata albăstruie…
―Da, asta am vrut să vezi. Mama ta este extrem de cucernică şi evlavioasă. Un om tare bun. Este aleasă. Merită să-i dai toată grija şi să o iubeşti mai mult decât pe tine însuţi. Să-i săruţi şi urmele paşilor…
―Mama… Mama este un om bun.
―Ştii, dar te-ai îndoit ori de câte ori te-a dojenit. Îndoiala, tinere, nu este un păcat, dar nicio virtute.
―Părinte, eu nu ştiu cine eşti şi nici nu ştiu ce vrei să…
―Uite, ia năframa aiasta, de la mine, ea te va ajuta cândva… Te va proteja în tot ce vei întreprinde. Vei călători departe… Acolo îţi vei afla destinul, să nu te îndoieşti de puterea ei. Şi chiar de-ţi va părea ireal, aproape nebunesc, să te gândeşti că Domnul a vrut aşa şi să nu i te împotriveşti! Şi mai este ceva, aproape ca un sfat: inocenţa nu este totuna cu infantilismul! Să iei aminte, dragu’ mieu!
―Iau aminte, părinte… Iau! Dar cred că ar fi timpul să… Mi se făcuse un soi de teamă… Parcă mi-era şi frig!
―Timpul, tinere?! Da, pentru dumneata timpul mai înseamnă ceva. Ceasul bate încă. Are cifre. Coordonate. Timpul?! Hm!
„Ca apa să te duci, ca apa să vii!”, îl mai auzii şi…
Bătrânul îşi trecu mâna dreaptă peste fruntea mea şi chiar în momentul acela un curent rece ca de gheaţă se porni pe sub picioare, ochii mi se împăinejeniseră şi… Stăteam în faţa uşii bisericii şi mă uitam la lumea care ieşea… Visasem?! Daaa. Asta era clar! Dar cum, Doamne iartă-mă, ajunsesm în faţa bisericii… Probabil că absorbit de visul meu… „Ca apa să te duci, ca apa să vii!”, asta este o urare armeană pentru cei dragi când pleacă la drum…
―Hai, maică! Hai să mergem!, mă luă mama. Am privit-o… Mama avea deasupra capului un nimb albăstrui, ca un nouraş mic de ceaţă, care se risipi lăsând în urmă scântei mici portocalii! Pe unde te-ai plimbat?
―Ăăă… Am fost… pe malul lacului, am privit pescarii, am…
―Mai bine stăteai şi tu la slujbă.
―Ştii că nu am răbdare. Dar am să te rog să mă aştepţi un pic, vreau să întreb ceva pe unul dintre preoţi.
―Să vin cu tine!
―Nu, nu este nevoie! Am eu o nedumerire… Mă întorc într-o clipă.
―Te aştept aici, sub nucul ăsta bătrân.
―Stai pe bancă! Am intrat grăbit şi m-am îndreptat către altar, acolo unde un preot-călugăr miruia câţiva credincioşi. Am aşteptat până l-a miruit pe ultimul şi m-am dus hotărât către acesta.
―Sărut mâna, părinte!
―Să te miruiesc, fiule!
―Mulţumesc!, mă mirui cu o mişcare care trăda un gest mecanic format în mulţi ani de slujire. Aş vrea să vă întreb ceva, sfinţia voastră, dacă îmi îngăduiţi!
―Cu dragă inimă, fiule! Te ascult.
―Părinte, dimineaţă mă plimbam pe malul lacului… jos, înspre cimitir, când a apărut un călugăr foarte bătrân, cu barbă mare şi nepieptănată care…
―Tinere, nu ai vrea să intri un pic, aici vom putea discuta în tihnă. Mă trase într-un intrând, ca un hol, care făcea trecerea în altar printr-o uşă laterală. Aici nu ne aude nime’, acum te ascult!
―Nu ştiu cum să încep… Mi-e teamă să nu fi visat.
―Glăsuişte, fără teamă!
―Vă spuneam despre un călugăr bătrân care m-a invitat la el în chilie, după care am coborât 40 de trepte şi…
―Şi la sfârşit ţi-a dat o năframă albă?, eram bulversat, aproape că şi uitasem de aceasta.
―Deci n-am visat! Dar ce se întâmplă… Adică eu nu…
―Nu se întâmplă ceva necurat, fiule! Stai liniştit! Este cea de-a dousprezecea năframă. Alta după aceasta nu va mai fi. Pot să o văd şi eu?, o scosei cu teamă, din buzunarul de la geacă, deşi nu-mi aminteam cum ajunsese acolo?! Preotul, când o văzu, căzu în genunchi şi începu să facă metanii după metanii şi să sărute năframa. Cu greu, într-un târziu se ridică.
―S-a întâmplat ceva, părinte?
―Fiule, eşti norocos. Ai avut privilegiul de a fi stat de vorbă cu un sfânt.
―Cu… cu… cu un sfânt?!
―Da! Acest călugăr a slujit cu mulţi ani în urmă aici, impunându-şi disciplina sufletească şi trupească…
―A trăit în asceză.
―Da, aşa e! A fost la fel de înzestrat şi hărăzit de Domnul ca şi Sfinţia Sa Arsenie Boca, Dumnezeu să-i aibă în pază! A devenit sfânt încă din timpul vieţii. Veneau o groază de oameni din toată ţara la sfinţia sa. De la Corpul Diplomatic… De peste hotare… Chiar şi activişti comunişti. Le spunea totul în faţă. Adevărul fără de pată. Vedea înainte. A avut şi de pătimit, săracu’, pentru lucrul acesta.
Toate au pornit de la Mircea Carp care îl însoţea pe Richard Nixon în prima vizită a unui preşedinte american în România, vizită petrecută în luna lui „gustar” a anului 1969. Domnul Mircea Carp fusese inclus în delegaţia americană, la cererea expresă a lui Nixon, deşi el era indezirabil şi persona non-grata pentru comuniştii de la Bucureşti. A fost o lovitură grea pentru sistem. Fierbeau „serviciile”…
Mircea Carp, continuă părintele, lucra pentru posturile de radio Vocea Americii şi Europa liberă la acea vreme, îţi închipui!?, şi a venit aici pentru a sta de vorbă cu Sfinţia Sa, pentru că auzise de capacităţile şi viziunile acestuia. Expres pentru asta s-a cerut în delegaţie. Frăţia noastră i-a spus atunci că peste 20 de ani multe lucruri se vor schimba din punct de vedere politic pentru România. Numai că discuţia a fost ascultată şi de către Securitate şi a fost târât, săracu’, la o groază de interogatorii. Mult a mai suferit atunci, chiar şi unii dintre noi am dat declaraţii la acea vreme. Noi ce să ştim!? Numai Sfinţia Sa vedea înainte. Daaa… A făcut foarte multe fapte bune. Avea har. Ajuta pe toţi nevoiaşii.
―Şi-acum… Adică, este…
―Offf… Aşa spunem noi. Dar cine ştie ce este, de fapt, dincolo?! Ce fel de lume ne aşteaptă! Poate fi cu noi chiar acum… Aici. Şi ne ascultă. Instinctual, privii în toate părţile.
―Poate ne aşteaptă o lume mai bună!, dau şi eu cu presupusu’. Dar de unde ştiţi că este cea de-a douăsprezecea batistă?
―Acu’ trei ani a fost cea de a unsprezecea. Un călugăr bătrân şi foarte de evlavios de la noi a primit-o în dar, de aceea ştim. Pe timpul când trăia, Sfinţia Sa a lăsat această vorbă: că va dărui 12 năframe purtătoare de noroc, dar şi cu un mesaj pe care nu-l vor înţelege decât primitorii năframelor la o anumită cumpănă a vieţii lor.
―M-aţi băgat rău în ceaţă, părinte.
―Te va apăra! Să te bucuri că ai fost alesu’ şi să mergi când şi când la mormântul său, să-i aprinzi o lumânare! Să-i cinsteşti memoria. Este aici, în cimitirul mănăstirii. În fiecare an, pe mormântul său, la data când Sfinţia Sa a ales Împărăţia Cerurilor, apar flori proaspete de mixandre…
―De ce de mixandre?!, am întrebat fără să gândesc.
―Probabil că astea i-au plăcut sfântului, poate şi pentru că florile de mixandre sunt considerate un simbol al rodniciei şi al dragostei! Am stat de pază la mormânt, nime’ nu le aduce, nime’ nu le sădeşte, dar înspre ora nouă dimineaţa, fix de ziua lui, încep să răsară din mormânt bucheţele mici de mixandre plăcut mirositoare. Să mergi la mormântul său, vei avea multe de înţeles!
―Şi chilia? Treptele? Tunelul?
―Ele nu au putut fi văzute decât de către cei 12 aleşi.
―Iar 12?
―12 este un număr magic, fiule! Numărul apostolilor, cei 12 fraţi ai lui Hristos. Rudolf Steiner, filosoful, spunea că „Hristos a introdus iubirea care se comunică de la suflet la suflet, astfel încât între fiinţele coexistente în timp să se stabilească o relaţie prefigurată mai întâi în iubirea frăţească pe care oamenii trebuie s-o nutrească unii faţă de alţii”.
―12?!
―12 triburi în Israel, 12 luni într-un an, 12 este octava înaltă a numărului trei şi indică o mare înţelegere şi înţelepciune. Bucură-te, deci! Bucură-te şi să nu-l dezamăgeşti pe fostul nostru frate şi părinte! Pe Sfinţia Sa!
―Şi eu ce am să fac acum?!, întrebai descumpănit. Mă îndoiam!? Eram neîncrezător?
―Mergi şi trăieşte-ţi viaţa! Întăreşte-te în credinţă! Mergi, dară să nu spui la nime’ acestea, prin câte şi ce ai petrecut, pentru că nu mulţi te vor crede! C-aşa-i făcută lumea!
―Mulţumesc! Sărut mâna, părinte!
―Dumnezeu şi Sfântul Iisus Hristos fie cu tine, fiule!
―Cu bine, părinte! Cu bine… Am ieşit cu spatele.
Am condus fără oprire până acasă, şi, odată ajuns, nu-mi mai aduceam aminte nimic despre drum, despre semafoare sau despre pietoni…. Tot drumul nu m-am gândit decât la cele văzute, trăite şi auzite. Nu-mi puteam imagina şi nu-mi puteam explica de ce eu am fost unul dintre cei doisprezece aleşi!?
Numărul 12!?
Eram în transă?!
Science fiction…
Tulpa?