De Eugen Matzota
Nimeni nu este atât de ocupat sau atât de sărac
încât să nu poată crea un ideal nobil și să-l urmeze “.
(H. P. Blavatsky, „Collected Works”)
Învățarea adevărurilor teosofice este o încununare a cunoștințelor religioase, pe care le completează și le explicitează, căci Teosofia se află deasupra tuturor religiilor, deasupra tuturor filosofiilor.
Despre religie, Cicero scria în Despre natura zeilor că este dreptatea față de zei. Vivekananda spune: „Religia nu este un cuvânt, nici doctrină“. Religia este legătura dintre om și Dumnezeu.
Pentru a ajunge la Divinitate există mai multe căi. De aceea, sunt mai multe religii, divizate, la rândul lor, în secte.
Dogma este ansamblul de adevăruri propovăduite în cadrul unei religii. Regulile de conduită impuse credincioșilor se constituie în ceea ce numim morală. Celebrarea cultului, recompensele și pedepsele sunt alte modalități prin care religiile împărtășesc credincioșilor raporturile cu Divinitatea.
Religia nu este un ornament, ea se află înlăuntrul nostru și e greu să vorbești altora despre ea. Este o comoară pe care noi, numai noi, o putem descoperi. Ea doar ne așteaptă s-o găsim.
Teosofia nu are un cult, o dogmă. Ea ne învață Marile Legi ale Naturii: Evoluția, Reîncarnarea, Dreptatea și Fraternitatea. Fiind divină, morala sa este cea mai curată, iar idealul, cel mai sublim. Teosofia a fost dată oamenilor într-o epocă îndepărtată, o dată cu apariția Marilor Ființe Divine, pe care Biblia le numește Fii ai Domnului.
Acești oameni aparțineau unei umanități anterioare. Ei au condus rasa umană în calitate de șefi, preoți sau regi și au fondat în Lemuria antică o civilizație ale cărei urme le găsim în Insula Paștelui.
Înțelepciunea antică a fost împărtășită tuturor popoarelor, simboluri de-ale sale existând în special în India, Mexic și Egipt. De păstrarea ei de-a lungul timpului s-au ocupat membrii Marii Ierarhii Oculte, ființe umane care și-au terminat evoluția și o dirijează pe cea a întregii rase. Acesta este și motivul pentru care membrii Marii Ierarhii Oculte au format diferitele religii, conform evoluției umanității.
De fiecare dată când nedreptatea tinde să ia locul de frunte al dreptății, unul dintre membrii Marii Ierarhii Oculte se încarnează printre oameni, alegând unul dintre marile adevăruri spre a-l pune la baza unei religii adecvate unei noi rase ori subrase, și, implicit, unei noi civilizații.
Omul trebuie să-și regăsească locul principal din Univers, pierdut din conștiința sa. Pe tăblițele de aur din Petelia scrie: „Sunt fiu al Pământului și al Cerului înstelat, prin urmare, obârșia mea este cerească“. Pentru a se cunoaște, omul are două căi: știința și religia. Ambele conduc la studiul lumilor invizibile, adică la ocultism. Sfântul Petru îi sfătuia pe primii creștini să adauge virtuților, știința.
Un teosof cunoscut, Clement din Alexandria, care este și unul dintre cei mai mari învățați ai creștinismului, susținea superioritatea cunoașterii directe a lumilor invizibile asupra credinței. Gnosa, cunoașterea personală, este pusă de Clement din Alexandria înaintea cunoașterii prin opiniile altora. Ea este cea care îi revelează omului nemurirea sufletului său, dar și faptul că este arbitrul destinului său. Gnosa îi arată omului că tot ceea ce face se răsfrânge asupra sa, conform Karmei.
Teosofia de-a lungul timpului
Concepțiile teosofice, bazate pe vechile cărți sfinte, au fost propagate de gnostici, filosofi aparținând primei perioade a erei creștine. Ei doreau să întemeieze teoria credinței creștine prin învățături filosofice. Ideea era de a transforma credința în știință.
Clement din Alexandria – Titus Flavius Clemens (c.150 – 215) și Origenes, Origen Adamantius, (c. 185–254), au sprijinit credința bisericii creștine, spre deosebire de gnosticii eretici (Basilides, Saturninus, Valentinus, etc), care tindeau să transforme gnosticismul adăugându-i elemente mitice, metafizice și religioase orientale (persane și ebraice), dar și elemente din filosofia greacă (platonice, stoice și pitagoreice).
Clement, chiar dacă este unul dintre Părinții Bisericii, este cunoscut ca profesorul lui Origen. El consideră că singura relație a lui Dumnezeu cu lumea se face prin Logos, principiul Gnosei creștine. Dumnezeu este transcendental ca o Ființă ce nu poate fi definită.
Origenes, la fel, unul dintre Părinții Bisericii, e de aceeași părere cu Plotin, care spune că sufletul trece prin etape succesive de reîncarnare înainte de a ajunge la Dumnezeu.
Dumnezeu este Primul Principiu, cu Christos, Logosul, subordonat Lui. Ideile sale despre structura ierarhică a Trinității sau despre temporalitatea materiei i-au adus anatema în secolul al șaselea D. C.
Partizan al unirii creștinismului cu filosofia, Origen deosebește două tipuri de prezentare a învățăturii divine. Una este cea destinată maselor, forma mistică, care prezintă adevărul în mod simbolic. Religia spiritualizată este rezervată oamenilor culți, pregătiți pentru primirea adevărurilor eterne.
Basilides, (185-254), filosof grec din Alexandria, a urmărit transformarea creștinismului într-o cosmologie. El a impus dominația laturii intelectuale a religiei asupra celei morale. Susținea că lumea nu a fost creată imediat de către Dumnezeu, ci s-a dezvoltat dintr-un principiu nedeterminat.
Basilides presupune existența a două principii: Lumina și Întunericul, care au existat mult timp, fără a ști unul de altul. Viața divină se dezvoltă în pași succesivi.
Primul Ogdoad este format din șapte asemenea revelații, din care iese restul lumii-spirit, până se formează 365 de tărâmuri-spirit, cuprinse în numele mistic Abraxas.
Paracelsus (1493-1541), celebru alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog, filosof elvețian, spunea că există o legătură profundă între om și Univers.
Pentru el, natura umană se împarte în trei entități:
- natura sensibil trupească: corpul elementar;
- natura acoperită, care emite și recepționează influența forțelor din Univers: corpul astral;
- natura cea mai înaltă, care este spiritul uman, ce se manifestă doar spiritual: sufletul.
Nici-o religie nu este deasupra adevărului
Fiecare religie propovăduiește doar o parte a lui. Toate religiile sunt ramuri ale aceluiași copac: Înțelepciunea Antică sau Teosofia. În cadrul fiecărei religii există două feluri de învățătură: una exoterică, pentru mase, și una secretă, esoterică, care este destinată și rezervată doar inițiaților. „Și El le-a zis: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți li se vorbește în pilde, ca „măcar că văd, să nu vadă și, măcar că aud, să nu înțeleagă.“ (Luca, 8.10)
Dacă Biserica primitivă păstrează învățătura dublă, mai târziu dogma încetează de a mai fi în concordanță cu legile naturii. Conciliul al V-lea (553) a rămas în istorie drept conciliul de aclamare a perechii imperiale Justinian I și Theodora. Convocat de împăratul bizantin Justinian I (483-565), de fapt de soția sa Theodora (497-548), co-regenta Imperiului Roman de Răsărit (împreună cu Justinian). Unul dintre țelurile lor a fost eradicarea păgânismului prin orice mijloace și creștinarea forțată.
Justinian a ordonat, înaintea începerii conciliului, arestarea papei Vigilius, care susținea alte puncte de vedere, și i-a obligat pe episcopi să aprobe, cu aclamații unanime la comandă, toate tezele religioase impuse de perechea imperială: declararea neautenticității multora dintre tezele inițial acceptate de Biserică, în special cele ale lui Origen, precum și teza reîncarnării.
Impunerea prin dogmă a credinței într-o singură existență terestră lasă nerezolvate o serie de probleme sociale. Durerea, suferința, viața și moartea devin de neînțeles, interpretarea dată de dogmă sfidând rațiunea. De aici, intoleranță, persecuții, războaie. Totul doar pentru apărarea unei dogme închise. „Orice dogmă este nocivă“. (Tchuang-Tse)
Dalai Lama spune: „Fiecare religie pune accent pe perfecționarea umană, pe iubire și respect față de alții, pe împărtășirea suferinței celorlalți. În aceste direcții, fiecare religie are mai mult sau mai puțin același punct de vedere și același țel”. Și, totuși, cu atâtea soluții care converg, negăsind răspuns la întrebarea privind menirea sa pe Pământ, omul poate sfârși prin a nega existența lui Dumnezeu.
Iar aceste lucruri, să nu uităm, se întâmplă în anul 2018…
Jakob Böhme, (1575-1624), filosof german, socotit, alături de Meister Eckhart, drept cel mai profund mistic, a influențat dezvoltarea idealismului lui Schelling și Baader.
Böhme susține că Dumnezeu este principiul, substanța și scopul existenței.
Totul purcede de la Creator. Unitatea lumii necesită coexistența binelui și a răului.
Preocuparea principală a operei lui Böhme este natura păcatului, răul și salvarea. Pentru a ajunge la Dumnezeu, omul trebuie să treacă întâi prin Iad.
Dumnezeu Tatăl este Foc ce dă naștere Fiului Său, pe care Böhme îl numește Lumină, iar Sfântul Spirit este principiul viu, viața divină.
Îndepărtarea de Dumnezeu, cu rebeliunea Satanei, cu separarea Evei de Adam, cu accesul la cunoaștere, totul era necesar pentru a se atinge o stare mai bună decât cea a inocenței originare. În acest context, liberul arbitru este cel mai important dar al lui Dumnezeu către om.
Emmanuel Swedenborg, (1688-1772), teosof și vizionar suedez, doctor în filozofie la doar 21 de ani, era o adevărată enciclopedie. A călătorit prin întreaga Europă, pentru a se întâlni cu somitățile științifice ale timpului său. A fost cunoscut la toate curțile europene ca „magician al secolului“.
„Filosoful natural“ și mistic a avut viziunea sincronică a marelui incendiu de la Stockholm, din 1759, de la peste 400 de kilometri distanță. Se afla atunci la masă, la Göteborg, când le-a spus celor din jur că este un mare foc la Stockholm, care a cuprins casa vecinilor săi și-o amenință și pe-a sa. Două ore mai târziu, îi anunță cu ușurare că focul s-a oprit la trei uși de casă, ceea ce a fost confirmat cu exactitate de către veștile sosite după abia două zile.
Celebra lui lucrare – Arcana Caelestia (Secretele cerului) – îl va inspira pe Immanuel Kant să scrie „Visurile unui vizionar privite prin visurile metafizicii”.
La vârsta de 56 de ani, intră într-o fază spirituală care-l face să declare că i s-a arătat Domnul și i-a dat puterea de a comunica cu spiritele și cu îngerii, dându-i ca sarcină scrierea unei doctrine cerești care să reformeze creștinismul.
Din acel moment, Swedenborg renunță la științe și-și consacră ultimii 28 de ani din viață descrierii lumii spirituale, ce i se dezvăluie progresiv. Toate cele 18 lucrări teologice, dintre care cea mai importantă este De Caelo et Ejus Mirabilibus et de inferno. Ex Auditis et Visis le va scrie cu precizia dobândită în urma educației sale științifice.
Swedenborg se opune explicării Trinității ca o Trinitate de Persoane, ceea ce spune el, nu era învățat la începuturile creștinismului, explicând că Sfânta Treime există într-o Persoană, într-un Dumnezeu, în Domnul Isus Christos, așa cum există în fiecare persoană, ca o treime a sufletului, trupului și spiritului.
Fragment din cartea TEOSOFIE, ediția a treia, 2016
Disponibilă pe amazon.com și libris.ro sau direct de la autor (vezi email).
Mai mult… / More…
