De Ion Bogdan Martin
PREMIUL
PENTRU CEA MAI BUNĂ PIESĂ
LA CONCURSUL DE CREAŢIE DRAMATICĂ
DIN CADRUL
FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE TEATRU,
ORGANIZAT DE TEATRUL „REGINA MARIA“, ORADEA, EDIŢIA A XIX-A
Se dedică oamenilor din teatru!
Personajele:
Un tânăr, Alex, ALEX,
O tânără, Miranda Ţintescu, MIRANDA
Decor: Staţie de autobuz, dotată cu un acoperiş simplu din policarbonat şi o bancă. Acţiunea se poate petrece în Bucureşti, la Cluj, la Oradea, la Timişoara sau la New York.
Scena 2
Scena 2
(continuare)
MIRANDA (aplaudă): Bravo! E la fel de frumoasă! Recunoaşte sincer, ai iubit-o?
ALEX (o priveşte lung, pauză): Da, am iubit-o. Mult. Dar ce a fost… a fost. A trecut.
MIRANDA: Şi dacă ea s-ar întoarce la tine?! Să presupunem! Pentru că poezia se termină cu întrebarea „Mă mai vrei?” Adică, laşi loc, nu? Asta…
ALEX: A, era doar de dragul fiorului retoric… E clar că nu mă cunoşti şi… nici nu ai fi avut când… Nu mă cunoşti. Eu mă dedic cu totul, trup şi suflet. Şi cer doar… reciprocitate. Nimic mai mult.
MIRANDA: „Nimic mai mult”. Crudul adevăr. Rar auzi din gura unui bărbat… Dar e frumos ce aud. Cum dracului m-am oprit eu tocmai la tine, omule?! Cum?
ALEX: Un foc.
MIRANDA: Pentru un foc… da!
Vezi cum este lumea asta clădită?, se caută oameni de-o seamă, sufleteşte vorbind, şi nu se întâlnesc aproape o viaţă… Ş-apoi, o întâmplare banală… (Îşi corectează vocea.)
De fapt, voiam să spun că oamenii de lângă noi devin tot mai glaciali. Societatea asta capitalist-consumatoristă ne aruncă în vârtejul ameţitor al lipsei de sine, al abandonării eului de dragul mimetismului…
ALEX: Corect. Ăla are o vilă cu piscină, eu de ce n-aş avea?! N-are importanţă modul cum a dobândit-o!
MIRANDA: Exact!
ALEX: Reţelele de aşa-zisă socializare, şi ele, distrug limbajul, tradiţiile şi frumosul din oameni. Devenim facili. Căutăm shortcut-uri…
MIRANDA: Toată lumea caută shortcut-uri pentru a ajunge cât mai repede la bunăstare…
ALEX: Ceea ce, în practică, nu este rău…
MIRANDA: Da, dar numai atunci când armele folosite sunt inteligenţa, imaginaţia, muncă şi respectul faţă de valorile individuale ale celui de lângă tine… Fugim, nu mai privim alături, suntem într-o continuă goană…
ALEX: Tot acolo.
MIRANDA: Da, dar contează şi ce laşi în urmă, ce clădeşti cu adevărat… Românilor le trebuie mult curaj ca să se redescopere, să reinventăm omul din noi.
ACTOR: Curaj, tupeu…
MIRANDA: Poate şi tupeu, deşi nu-i totuna. Uneori, ca să reuşeşti îţi mai trebuie şi o doză de nebunie… Una frumoasă. Marii chirurgi sunt, de obicei, uşor ţăcăniţi…
ALEX: Marii portari de fotbal…
MIRANDA: La fel şi pictorii, poeţii, actorii sau regizorii… Cei mari. Sunt ieşiţi din tipare…. Stai jos că-mi dai corneea peste cap! (Se conformează.) Tu, ce lucru nebunesc ai făcut până acum?
ALEX: Lucru nebunesc… Când eram mic, cred că eram prin clasa a VIII-a, am furat cireşe şi dude din curtea vecinului… A ieşit un scandal!… (Miranda izbucneşte în râs.)
MIRANDA: Ai, nu mă-nnebuni! Du…de d-aici, domnule! Ai furat cireşe din… Şi nu te-au chemat la DNA?! Să te trimită la completul de cinci judecători. Ooo… beleai pe de-a-ntregul, scuză-mi expresia!
ALEX: Nu-i aşa că-i nebunesc şi în acelaşi timp amuzant?
MIRANDA: Amuzant, daaa… Râdeam de nervi… De tâmpită. Ai furat cireşe. N-ai înţeles, omule?! Ceva nebunesc! Ceva ce n-a văzut Parisu’… Ai fugit de-acasă, ai dat foc la casă, ai spart geamul de la cofetăria de vizavi… I-ai pus piedică poliţaiului din colţ…
ALEX: Cum să fac aşa ceva?! Sau să-mi arăt curul la lume, din maşină, cum a mai făcut unul…
MIRANDA: Mă rog, nici chiar aşa! Dar cum să reuşeşti să iei marile roluri dacă nu te lupţi să te remarci. Ca să ieşi în evidenţă trebuie să creezi un eveniment în jurul tău… Să inventezi ceva… Uite, de exemplu, Dunlop… Toată lumea a auzit de John Dunlop…
ALEX: Anvelopa pneumatică…
MIRANDA: Corect. Dunlop era un veterinar scoţian şi, pe la anul 1888, în timp ce-şi privea fiul cum se plimba cu bicicleta şi cum se plângea când lua câte un hop sub roţi… paaac, beculeţul! S-a dus, a tăiat furtunul cu care uda grădina, l-a lipit la capete, l-a umplut cu aer şi a înclocuit cauciucul tare de la bicicletă…
ALEX: N-am ştiut de unde…
MIRANDA: Bine, nu trebuie să inventezi! Dar… o idee trăsnită. Să vuiască presa, televiziunile…
ALEX: Şi să mă aresteze?!
MIRANDA: Cu atât mai bine, apari pe sticlă imediat. N-ai văzut? La noi, asistentele teve au rang de vedete şi de dive…
ALEX: A-nnebunit lumea.
MIRANDA: Ei bine, eu am dat foc la casă, am spart geamul cofetăriei de vizavi, i-am pus piedică poliţaiului…
ALEX: Doaaamne! Tu?
MIRANDA: Cum mă vezi şi cum te văd! Amenzi, palme, admonestări, dar şi dragoste şi înţelegere din partea părinţilor. Adulţii nu trebuie să uite niciodată că au fost copii! Uite, acum am ce povesti, frate!
Evenimentul, oricare ar fi el, te-ajută să-ţi defineşti personalitatea. Lupta dintre bine şi rău din jurul tău te determină să înveţi să-ţi faci alegerile, să discerni… Sigur, pentru asta trebuie să ai şi ceva neuroni. Tu…
ALEX: Am! Am luat premiu I până în ultimul an de liceu, iar la teatru am fost şef de promoţie…
MIRANDA: Iar acum ai fost părăsit de iubită şi joci rolul lui Romeo pe o bancă părăsită! Na, c-am făcut un vers cu rimă!
ALEX (se ridică, se plimbă în jurul băncii): Eu văd şi partea plină a paharului…
MIRANDA: Uimeşte-mă din nou!
ALEX: Am avut privilegiul… Dar… nu-i nimic important. Lasă!
MIRANDA: Lipsit de curaj, ce-am spus!?
ALEX: Poate că ai dreptate! (Pauză lungă. Cei doi se privesc, când şi când, pe furiş.)
MIRANDA: Ce-ar fi să spargem becul ăsta?! Să rămânem în întuneric…
ALEX: Nu eşti sănătoasă!?!
MIRANDA: Bine, dacă nu vrei, nu-l sparg, dar spune-mi ceva vesel! Sau… Da, hai să jucăm leapşa!
ALEX (oripilat): Ceee?… Acuma, noaptea?!
MIRANDA: Nu, pe bune, ţi-e frică noaptea? Sau ce? Jucăm „leapşa pe ouate”.
ALEX: Cum adică „pe ouate”?!
MIRANDA: Ai dreptate, cocoşii doar pe-ale lor… Măi omule, dar tu… în copilărie, ce ai făcut?
ALEX: Pian.
MIRANDA: Pian!?
ALEX: Cu coadă.
MIRANDA (izbucneşte într-un râs aproape fără oprire): Cu… cu cu-cu… coadă! Eşti demenţial. „man”! Ha… Hai nu spune! Pe bune? Avea şi coadă?
ALEX: Păi, da, că sunt şi fără.
MIRANDA: Deci, ca să înţeleg, în casă la voi se stătea la coadă… la pian!?
ALEX: Hai că ştii foarte bine despre ce este vorba!
MIRANDA: Stimate locuitor al acestei planete… dar copilărie, jocuri de copii… la asta mă refer.
ALEX: N-am avut timp că trebuia să învăţ. Am fost premiant tot timpul.
MIRANDA: Era să zic eu ceva: şi la ce ţi-a folosit? Dar mă abţin. Sunt atâtea genii pe pământ care nici măcar nu au terminat liceul. Sau au fost elevi şi studenţi de „şapte” şi au ajuns mari oameni de afaceri, inventatori, ori chiar mai rău: preşedinţi de stat… Şi fost marinar!!!
ALEX: Diploma contează, te contrazic.
MIRANDA: Te las să mă contrazici, pentru că aici îţi dau dreptate. La români, fără hârtii parafate şi ştampilate nu se poate. N-ai talent, frate!
Bine, atunci să jucăm leapşa pe cocoţate.
ALEX: De ce?
MIRANDA: Uite, vezi, de aceea! Edmund Hilarry, primul om care a urcat Everestul, întrebat fiind de ce a făcut asta, a răspuns simplu „Pentru că există!”
Tu nu reuşeşti să ieşi din găoace, să spargi coaja şi să vezi lumea. Să tragi o gură de aer proaspăt în piept şi să pleci la luptă.
ALEX: De ce să mă bat? Cu cine?
MIRANDA (tare): Cu viaţa. Aleeeex, trezeşte-te, omule! (Se urcă pe bancă şi îi dă o palmă peste umăr.)
ALEX: Ce-a fost asta?
MIRANDA: Eşti leapşa!
ALEX: Cât timp?
MIRANDA (râzând): Doamne, premianţii ăştia! E clar, trebuie să te scot din starea asta! Şi dacă voi coborî, numai atunci ai voie să-mi dai leapşa. După care te alerg eu pe tine.
ALEX: Şi cât timp o să stai acolo?
MIRANDA: Cât va fi nevoie ca tu să te trezeşti. Adică, să intri în joc. (Pune un picior jos, dar îl ia repede. Alex se apropie tot mai mult. Miranda pune ambele picioare jos, dar îi sare în cârcă.)
ALEX: Hei, ce faci? Dă-te jos!
MIRANDA: Nu mă dau, că-mi dai leapşa.
ALEX (se rotesc): Bine şi când ai să cobori, că mă doare spatele?! (Miranda se amuză, îi dă plame la cur.)
MIRANDA: Când ai să intri în joc.
ALEX: ’Ţi-ar leapşa…
MIRANDA: Pune-mă pe bancă, la loc! Aşa! Gata leapşa! Ah… dar ştiu! Hai să jucăm „baba-oarba”!
ALEX: Asta ştiu, am văzut la bloc.
MIRANDA: Asta e bine, uite, eu îmi voi scoate „bikineii” şi-ţi voi astupa ochii cu…
ALEX (privind în toate părţile): Poftiiim?!… Ce să scoţi?
MIRANDA: Ce-ai auzit!? Am să-mi scot… tricoul, asta am spus, pentru că am maiou pe dedesubt.
ALEX: Aaaa… aşa da!
MIRANDA: Dar te pui tu! (Îşi scoate bluza/tricoul şi îl leagă la ochi. Îl răsuceşte de trei ori.) Caută-mă!
ALEX: Dar nu te depărtezi mai mult de cinci metri de bancă.
MIRANDA: Normaaal!
ALEX: Unde eşti?
MIRANDA: Tot în România, nu ca alţii!
ALEX: Heee… (Alex inspiră prelung şi zgomotos.)
MIRANDA: Aşa crezi tu că mă găseşti?
ALEX: Nu, dar mă delectez cu mireasma tricoului. Mmm… Miroase bine. Iar aici, în dreptul ochiului, mă înglodeşte forma sfârcului… Mai să-mi spargă ochiul.
MIRANDA (se repede şi-i dă jos tricoul): Ca să vezi mai bine. (Se încinge cu tricoul în jurul taliei.)
ALEX: Îmi plăcea jocul ăsta!
MIRANDA: Alex, nu despre jocul acesta, în sine, era vorba. Voiam să te fac mai… mai prezent, mai vivant. Bine, uite, o să vin pe terenul tău!…
ALEX: Adică, nu mai jucăm leapşa? (Miranda dă din cap afirmativ.) Of, ce bine!
MIRANDA: Da, dar va trebui să dai o reprezentaţie!
ALEX: Aţi cumpărat bilet, domnişoară?
MIRANDA: Am invitaţie… (Îl sărută pe obraz.) E bună?
ALEX: Se putea şi mai bună… Mă rog, poftiţi în rândul întâi!
MIRANDA (se aşază pe jos, în faţa băncii): E mai bine aici, pe scândura scenei. Simt mai bine suflul actorului şi-i ascult inima cum bate…
ALEX: În lumea teatrului, mai ales în perioada interbelică, actorii îşi făceau o groază de farse, unele rămase în antologia veselă a culiselor… S-au transmis prin viu grai, acum nu prea mai sunt permise, poţi fi amendat sau chiar retrogradat, ceea ce…
MIRANDA: Oameni fără umor.
VA URMA…