De Mădălin Matica

Crucea

Schiarhimandritul Ioachim (Parr) în cartea „Convorbiri pe pământ rusesc” (recomand cu căldură cartea) aduce în discuție simbolul și semnificația Crucii. Astfel:

„[…] Atât de ușor fugim de cruce. „E greu !”. Firește că este greu ! E moarte ! Noi avem o idee ciudată că totul în jur trebuie să fie minunat, în fiecare zi – ceai cu prăjituri ! 
 Eu le spun monahilor mei: eu nu ii înțeleg pe ortodocși, toți sunt nebuni ! Dacă mergeți la o slujbă ortodoxă, știți că noi facem mereu semnul crucii. Purtăm crucea la gât. Crucile ne înconjoară peste tot. Si toată ziua Il rugăm pe Dumnezeu : dă-mi și mie o cruce ! Dar, îndată ce El ne dă crucea, noi țipăm : „Pentru ce !!!” . Suntem nebuni. […]”

Atât de multe cruci în jurul meu și atât de putini care și-o doresc. Purtată ca o „amuletă protectoare” este însă lipsită de conținut, de semnificație și nu spune nimic despre purtător. Dacă vrei o cruce, dacă vrei să o porți, trebuie să fii dispus și să îți dorești să preiei și greutatea Crucii, durerile provocate de Ea, să devii solidar, peste timp, cu Purtătorul Crucii. Să îți dorești deci o suferință și o durere acută. Cu cât mai mare, cu atât de bine. Stigmata chiar.
Semnificația purtării Crucii pierdută printre vechile obiceiuri ale unei protecții obținute prin purtarea de simboluri magice. Păgânism ușor de înțeles. Adevăruri creștin-ortodoxe greu de acceptat.

Imitatio Dei .

 

Anti-toleranță

Vocile contemporanilor tind să ridice la nivel de virtute toleranța. Nu pot să fiu de acord căci eu văd toleranța asa cum este ea: o slăbire a spiritului, o slăbiciune a persoanei, o inexistență a opiniei, o moarte a individualității.

Toleranța în numele căreia vedem distruse spiritele unor națiuni, obiceiuri milenare garante ale individualității unui popor, bunele moravuri prăbușite într-o complacere cu ceea ce este nenatural.

Toleranța este expresia inexistenței unei personalități. Când nu ai o opinie este bine să fi de acord cu toată lumea. „Trăiește și lasă să trăiască” este o minciună care , pană acum, în istorie, s-a soldat cu băi de sânge.

Toleranța lipsită de judecată, lipsită de îndreptare, lipsită de îmbunătățire,  este abandon. Pot „trece cu vederea”, „tolera”, o perioadă scurtă de timp pană când acel morav, obicei, modă, se îndreaptă sau o voi îndrepta-o eu. Marc Aureliu dădea sentința : „Drept sau indreptat”.

Intoleranța inteleaptă manifestată de-a lungul istoriei civilizației europene a fost creatoarea geniului european civilizator. Căci, oricând de tolerant as vrea sa fiu cu alte rase, omenirea este creația Civilizației Europene. Poate din aceasta cauza nu o pot ințelege sau urma.

Înțelepciunea europeană, sofisticată, angoasantă și depresivă a creat Înțelepciunea care a desăvârșit lumea. Ceea ce avem însă acum în fața noastră, moda toleranței, ce a putut ea produce ? Nimic.

Si Cicero știa asta căci, în „Pentru Murena” ( cap. 61) scrie:  ” Înțeleptul nu face nimănui nici o favoare, el nu iartă niciodată greșeala cuiva; căci milos este numai cel prost și slab; un bărbat adevărat nu se lasă nici înduplecat, nici îmblânzit..”.
Iar Lactanius susține aceeași intoleranță atât în „Instituțiile divine ( III, 23) – „Zenon pune mila printre vicii și boli” dar și în „Epitoma pentru Pentadius” – ” Zenon, magistrul stoicilor, care laudă virtutea, mila a condamnat-o ca pe o boală a sufletului.”

Aici însă a se înțelege ca ambii vorbeau despre Înțelept, despre omul creator, omul politic și aspirantul la o înțelepciune înaltă, divină. Despre „bărbat”. Niciunul nu a condamnat ajutorul, „mila”, compasiunea sau întrajutorarea.

Nici una dintre opinii nu are extrema imbecilului care „știe”, decide, condamnă sau emite „adevăruri”/ judecăți de valoare. Intoleranța senina este apanajul Înțelepciunii care a aruncat și avertizarea: nu judeca dacă nu vrei sa fi judecat. Care se ințelege insă asa:  judecă dacă îți asumi ca și tu să fi judecat în același fel( să arunce piatra doar cel fără de păcat). Judecata pe care toți înțelepții și-au asumat-o și au respectat-o ( a se vedea judecata lui Socrate) chiar cu prețul vietii.

 Condamnantă este aceasta diluarea a puterii, a forței unui individ care a decis să urmeze calea toleranței.

 Tristă modernitate scăldându-se într-o apă călduță în care nu simte cum forțele ii scad și urmează înecul.