Trăim într-o lume care se schimbă mereu, ba mai mult, se schimbă din ce în ce mai repede.
Noi, însă, rămânem cam la fel ca părinții noștri, ca bunicii, ba chiar ne mândrim cu faptul că tare mai semănăm cu strămoșii noștri. Nu e nimic rău în asta.
Aparent…
Devenim din ce în ce mai banali, ne perfecționăm în a fi din ce în ce mai aproape de nivelul la care au ajuns ei vreodată, în trecut, desigur, într-o adormită suficiență care ne amorțește și mulțumește, în același timp.
Suntem absolut mulțumiți de puterea de a repeta anumite lucruri, obiceiuri, ba chiar și tabieturi. Suntem încântați de capacitatea noastră de a lustrui cuvinte ce din coadă au să sune, cum spunea unicul nostru Eminescu.
Ne schimbăm telefoanele cât mai des, mașina, după posibilități, computerul sau televizorul, lucruri care rămân ceea ce sunt: doar niște lucruri…
Iar noi, cei care ne suntem cel mai aproape, noi rămânem la fel ca predecesorii noștri din alte timpuri, congelați în timp.
Într-o lume mereu schimbătoare, noi suntem doar niște pietre ce se opun curgerii.
Degeaba spunea unul pe numele său Heraclit ”Panta Rhei”. Mulți dintre noi nu ne mișcăm de la locul nostru niciodată.
Eu, unul, refuz să cred că suntem chiar așa de suficienți.
Nu pot crede că toți, chiar toți, nu suntem decât pietrele din calea Progresului.
Drept care, iată, mă încăpățânez în a continua să schimb ceea ce pot schimba, și anume această ALTfel de revistă.
Acest număr este o încercare în plus de a publica scrieri ce se apropie de ceea ce ar trebui să ne fie preocuparea noastră firească de oameni, nu de cine știe ce genii, ci doar de oameni: Cunoașterea.
N-am reușit până acum, nu-i nimic, vom încerca din nou să dăm deoparte pietrele din Calea noastră!
